-Presă și memorie-
Pe prima pagină a ziarului Românul din 1 decembrie 1918, redacția adresează cititorilor o întrebare retorică: „Generațiile care au să vie după noi, vor pricepe oare agitația înălțătoare a acestor zile istorice?”. Răspunsul la această întrebare „centenară” ar putea fi formulat în urma unei incursiuni în presa anului 1918 (Românul, Biserica și școala, Gazeta poporului, Unirea, Cultura creștină, Foaia poporului român, Luceafărul, Universul, Revista economică, Foaia diecezană, Viitorul, Telegraful român, Drapelul etc.), urmărind evoluția celor patru personalități care au așezat Rezoluția Marii Uniri la picioarele tronului Regelui Ferdinand: Episcopul Iuliu Hossu, Episcopul Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voevod și Vasile Goldiș.
Deși luxuriantă în informații, presei anului 1918 îi lipsesc câteva pagini, pricinile fiind nenumărate: războiul, penuria, cenzura, revoluția, violența, granițele mișcătoare, conspirația, exaltarea, zvonul și, uneori, capcanele calendarului. Presa Marii Uniri rămâne însă jurnalul emoțiilor consemnate la cald, iar integrarea voluntară a cititorului în „agitația înalțătoare” a evenimentelor poate releva adevăruri nedetectabile cu instrumentele reci ale cercetării. Reconstrucția evenimentelor nu se poate realiza însă fără uzul textelor memorialistice, deși cuprinsul acestora este în mare parte viciat de frustrările politice și de curentele ideologice specifice epocilor în care au fost redactate. „Nu ne-am gândit nicio clipă că am putea să ne risipim în diferite tabere și în viitoarea tranșare a divergențelor dintre noi să neglijăm interesele mari ale Ardealului”, constată cu tristețe Silviu Dragomir la împlinirea unui sfert de veac de la Marea Unire.
Ideologizarea excesivă a discursului istoric, tonul lozincard ori tânguitor al textelor și prezentarea triumfalistă a evenimentelor au avut un efect devastator, iremediabil, asupra ideii de unire. Ca rezultat al acestui exces, demitizarea este astăzi considerată o condiție obligatorie pentru retragerea istoriei în albia științifică. Însă știința mitizată încetează a mai fi știință, iar confuzia privind reversibilitatea fenomenului generează deseori conflicte între istorici și „jurnaliști care știu istoria după ureche”, deoarece și unii și alții operează în mod inconștient pe aceeași piață ideologică, nu științifică. În cinetica realizării Marii Uniri, actorii au fost împinși în vâltoarea evenimentelor de mecanisme mitologice subconștiente și mai puțin de resorturi statistice și demografice, atât de „atrăgător” prezentate în 1918 la Arad de sociologul Oscar Jászi. Acesta este motivul pentru care, în acel an, marii oameni politici ardeleni au ales să realizeze Unirea, nu Federalizarea.
Să urmărim traseul Rezoluției Marii Uniri, cu luare aminte la vorbele episcopului ortodox Roman Ciorogariu: „Ce minunate sunt misterele sorții!”
*
Redacția ziarului Unirea publică în numărul din 2 octombrie 1918 un scurt extras din discursul susținut la New York de președintele Woodrow Wilson, prin care liderul american argumentează necesitatea implicării S.U.A. în război și prefigurează consecințele acestei decizii îndelung chibzuite: „Sfârșitul nu poate fi târguială de interese, ci acceptarea indiscutabilă a principiului că interesul celui mai slab e tot așa de sfânt ca al celui mai puternic” (Unirea, nr. 60, 2 oct. 1918). În urma deciziilor adoptate în Consiliul de Coroană din 27 septembrie 1918, ministrul de externe al Austro-Ungariei, Burián István, declară că este nevoie de o amplă reformă constituțională, deoarece „unele naționalități austriece sunt atât de înaintate culturalicește, încât au drept să trăiască o deplină viață națională” (Ibidem). Condescendența târzie a baronului Burián față de „unele naționalități austriece” este amendată de peste ocean de președintele Wilson: „Războiul se extinde în mod pozitiv spre ținte bine precizate, care n-au fost dinainte cugetate, nici de bărbați de stat, nici de parlamente. Americanii au intrat în război în momentul când caracterul acestuia era deplin fixat” (Ibidem).
În seara zilei de 4 octombrie, aflându-se la moșia de la Olpret (azi Bobâlna, județul Cluj), Alexandru Vaida-Voevod citește într-un ziar unguresc „de doi creițari” știrea conform căreia sârbii și aliații au străpuns frontul austro-ungar la Skopje, în Macedonia. Prăbușirea Imperiului Habsburgic părându-i de acum iminentă, Vaida-Voevod consideră că a sosit momentul potrivit pentru ca națiunea română să solicite „dreptul la liberă dispunere”. A doua zi hoinărește prin pădurea și livada de sub Dealul Băbdiului, meditând asupra unui plan de urmat, iar în cursul după-amiezii se așază la birou și redactează la mașina de scris Declarația pentru valorificarea dreptului la autodeterminare al națiunii române din Ardeal, Banat și Părțile Ungurene. În săptămâna următoare, Vaida-Voevod prezintă documentul vicepreședintelui Teodor Mihali, care îl citește și-i acceptă conținutul fără rezerve. Înainte de a-l înainta Comitetului Partidului Național Român, cei doi decid să ceară sfatul Episcopului Iuliu Hossu. Ajung la Gherla în cea de a doua săptămână a lunii octombrie și îl găsesc pe tânărul ierarh plimbându-se gânditor de la un capăt la altul al cabinetului său, preocupat de cursul evenimentelor. După un schimb de priviri cu Mihali, Vaida-Voevod se adresează conspirativ ierarhului său, uitând de uzanțele protocolare:
„- Vii cu noi?
– Vin, cum să nu vin.
– Până la spânzurătoare?
– Până la spânzurătoare!…”, răspunde hotărât Iuliu Hossu (Alexandru Vaida-Voevod, Memorii).
De îndată ce tânărul episcop își însușește textul radical al Declarației, cei trei convin asupra unui plan de acțiune detaliat. Pentru ratificarea documentului, Mihali va convoca la Oradea Comitetul P.N.R., urmând ca Vaida-Voevod să se deplaseze în capitala Austriei, să comunice ambasadorilor hotărârea luată în numele națiunii române. Episcopul Iuliu propune cooptarea în acțiune a unui prieten al familiei Hossu, Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeșului. În aceeași zi, de la Dej, Mihali îi trimite acestuia câteva rânduri scrise: „Vin să te rog, după o înțelegere prealabilă avută cu ilustritatea Sa Episcopul Iuliu, să binevoiești a participa la un sfat intim, în 12 l.c., la Oradea Mare” (Miron Cristea, Note ascunse).
Alegerea Oradiei ca loc de întâlnire este determinată de faptul că la Sibiu a fost convocat în aceeși zi Sinodul Național al Bisericii Greco-Orientale, iar filomaghiarul Vasile Mangra, mitropolitul Ardealului, ajutat de o eventuală revenire la putere a contelui Tisza István, ar fi creat dezbinare în Partidul Național Român. În după-amiaza zilei de 12 octombrie, în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, Vaida-Voevod citește textul Declarației în fața Comitetului P.N.R. După ce Vasile Goldiș operează câteva modificări, Declarația este prezentată episcopului greco-catolic Demetriu Radu și vicarului ortodox Roman Ciorogariu, acesta din urmă exclamând după parcurgerea textului: „Alea iacta. Dumnezeu să fie cu noi!” (R. Ciorogariu, Zile trăite).
Teama pentru o eventuală scindare a Partidului Național Român s-a dovedit în cele din urmă nejustificată, „misterele sorții” eliminându-l pe filomaghiarul mitropolit Mangra din jocul istoriei. „Părintele Mitropolit Mangra a repausat repentin în hotelul Bristol din Budapesta, unde sosise de la Oradea Mare înainte cu o săptămână. […] Moartea l-a ajuns în străini, unde petrecea mai mult decât la sediul mitropoliei. Dumnezeu să-l ierte!” (Unirea, nr. 63, 16 oct. 1918).
Printre vociferările deputaților maghiari, amenințările primului ministru Wekerle și acuzațiile deputatului Mihály Péter, care „trage la îndoială” dreptul de a vorbi în numele tuturor românilor, Vaida-Voevod citește Declarația în plenul Parlamentului Ungar în data de 18 octombrie. Ziarul Unirea, constată curajul și demnitatea oratorului: „Fără podoabe de stil, fără reticențe diplomatice, el spune limpede, demn și fără înconjur, ceea ce simte și gândește poporul român în fața evenimentelor ce se rostogolesc cu repeziciune uimitoare, zguduind lumea din vechile ei temelii” (Unirea, nr. 65, 23 oct. 1918). Impasibil la vacarmul pricinuit de discursul său, Vaida-Voevod anunță: „Națiunea română din Ardeal și Ungaria vrea să se folosească de dreptul natural pe care-l are fiecare popor de-a dispune de soarta sa […]. Organismul național al națiunii române din Ardeal și Ungaria nu recunoaște îndreptățirea acestui parlament și guvern de a se preta ca reprezentant al ei […]”. Rostește apoi ultimele cuvinte ale unui deputat român în parlamentul de la Budapesta: „Și să fiți încredințați de faptul că nu persoana mea trecătoare și slabă vorbește prin mine, ci întreaga națiune română și că în aceste momente istorice fiecare român simte deopotrivă și fiecare inimă românească este pătrunsă de aceste simțăminte, de aceste doriri și speranțe pe care le-am exprimat aici” (Unirea, nr. 66, 26 oct. 1918).
Spre sfârșitul lunii octombrie evenimentele prind a se condensa sub presiunea iminentei prăbușiri a imperiului. Unirea din 9 noiembrie 1918 publică informația că la Budapesta s-a declanșat revoluția. „Soldați înarmați au pătruns în apartamentele [fostului prim-ministru Tisza István] și l-au împușcat ca pe unul care a fost cauza principală a războiului” (Unirea, nr. 69, 9 nov. 1918). În aceste condiții, fruntașii românilor ardeleni găsesc momentul potrivit pentru constituirea Consiliului Național Român, recurgând la o strategie de discriminare pozitivă față de socialiștii români, până acum o aripă a partidului socialist maghiar. Acceptarea parității de „șase la șase” în componența consiliului se dovedește a fi o strategie care produce roade, gazetele maghiare comentând cu dezamăgire: „Până și socialiștii români ne-au părăsit” (Ioan Bordea, Amintiri din zile mari). Întâlnirile dintre naționali și socialiști au loc în 29 și 30 octombrie la cafeneaua Cornul Vânătorilor din Budapesta, unde se stabilește componența consiliului, se redactează un comunicat și se hotărăște ca sediul C.N.R. să fie la Arad, în casa pusă la dispoziție de președintele Ștefan Cicio Pop.
Românii ardeleni nu întârzie să se organizeze și să se afilieze Consiliului Național Român. În data de 4 noiembrie, Episcopul Iuliu Hossu îi solicita lui Emil Hațieganu să se deplaseze de urgență la Gherla pentru a-i organiza pe românii din oraș și din împrejurimi. Pentru a doua zi, este convocată o mare adunare a românilor la Seminarul Teologic, pentru a se constitui Sfatul Național Român al Orașului Gherla. Din balconul reședinței, întrerupt mereu de ovațiile „Ura!” și „Vivat!”, Episcopul Iuliu rostește o emoționantă cuvântare despre suferințele îndurate pe front de soldații români. Președinte al sfatului este ales canonicul Octavian Domide, care susține la rândul său o înalțătoare cuvântare despre împlinirea Marelui Vis, pe care-l alintă „copil al suferinței”. Membrii sfatului nou ales pornesc spre primărie, pentru a aduce la cunoștința Sfatului Național Maghiar hotărârile luate, însă în dreptul restaurantului Corona, unde sunt încartiruite gărzile maghiare, sunt întâmpinați cu focuri de armă.
Printr-o potrivire divină a evenimentelor, în aceeași zi a sărbătorii Sfântului Dumitru, 8 noiembrie, episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea, cei mai activi ierarhi ai bisericilor românești, emit câte o pastorală pentru susținerea noii ordini politice. Prin Circularul către clerul din întreaga dieceză, trecând principiile wilsoniene prin prisma mesianismului evanghelic, Episcopul Iuliu Hossu anunță învierea românească și cere clerului și credincioșilor să nu recunoască guvernul maghiar de la Budapesta și să se supună Consiliului Național Român de la Arad:
„În ceasul revederii numai un gând trebuie să ne stăpânească, acela al Învierii. Căci înviere este aceasta, Venerați Frați și Preaiubiți Fii, când din groaznicul război vedem ieșind învingătoare în toată splendoarea sa ideea libertății tuturor popoarelor […]. Învierea are să fie curată, neprihănită, strălucită. Pentru aceea, acest popor creștin, care până azi a purtat suferințele veacurilor răzimat și proptit de ușchiorul bisericii, care i-a fost singura nădejde și tărie, cu credință creștinească în suflet se va păzi neîntinat de fapte samavolnice, care ar primejdui viața sau averea aproapelui […]. Să înțelegem limpede chemarea vremii și să împlinim din răsputeri porunca ei” (Circulara 4344-1918). Este chemarea în termeni omiletici la o renaștere națională conștientă, ca rod al predestinării și al liberului arbitru.
De la Caransebeș, Episcopul Miron Cristea emite în numele Sinodului Episcopesc o circulară prin care cere preoților ca la ectenia mare de la începutul slujbelor să se pronunțe formula „Pentru Înalta noastră Stăpânire Națională și pentru Marele Sfat al Națiunii Române, Domnului să ne rugăm”, iar la ectenia de după citirea Sfintei Evanghelii, să se adauge: „Încă ne rugăm pentru Înalta noastră Stăpânire Națională și pentru Marele Sfat al Națiunii Române …” (Unirea, nr. 5 supl., 17 nov. 1918).
*
Pentru a crea o punte de legătură cu elita politică a României refugiate, sfătuit în taină de Episcopul Iuliu, Teodor Mihali îl trimite în misiune la Iași pe avocatul Laurențiu Oanea din Năsăud. Emisarul ardelean ajunge la destinație în data de 6 noiembrie și informează guvernul Coandă despre pregătirea Marii Adunări Naționale. Părăsește Iașiul în 14 noiembrie, împreună cu doi curieri ai guvernului, Ioan Bordea și Solomon Haliță, care poartă cu ei o instrucțiune trimisă de Brătianu conducătorilor politici ardeleni. Pe drumul de întoarcere se intersectează cu alte două delegații care se îndreaptă spre capitala Moldovei, una dintre acestea fiind condusă de profesorul Nicolae Bălan, viitorul mitropolit. Oanea și cei doi curieri sunt primiți la Dej de Mihali și Vaida-Voevod în seara zilei de 19 noiembrie. Scrisoarea semntă de Brătianu ajunge și în mâinile Episcopului Iuliu, care este impresionat de faptul că expeditorul a amintit de întâlnirea diplomatică din 1914 de la Sinaia, la care a participat alături de Teodor Mihali și unchiul său, Episcopul Vasile Hossu. Cu scrisoarea cusută în căptușeala hainei, Laurențiu Oanea se deplasează la Arad pentru a o înmâna lui Vasile Goldiș. Textul scrisorii devine astfel o sursă de inspirație pentru Proiectul de Rezoluție al Marii Uniri, prefigurând marile teme ale acestuia: „libertate și dreptate pentru toți, de orice neam și orice religie, dezvoltare larg democratică, reforme electorale și agrare, condiții de viață pentru muncitorime…”.
„Și astfel au început pregătirile pentru Alba Iulia” (Teodori Mihali, Amintiri politice despre unire).
*
La 10 noiembrie, Consiliul Național Român trimite guvernului maghiar o notă diplomatică, prin care revendică „puterea deplină de guvernare asupra teritoriilor locuite de români” și solicită un răspuns până în 12 noiembrie la ora 18. În privința acestei note, precum și a celei trimise de Wilson națiunii române, pentru a răspunde propunerilor federaliste venite din partea guvernului maghiar, Vasile Goldiș oferă un interviu ziarului Românul: “Principiile lui Wilson trebuie să se realizeze. Toți cei de o limbă trebuie să fie la un loc. De aceea, nota lui Wilson o înțeleg așa: Ardealul se desface de Ungaria”. În privința minorităților care se constituie în enclave, Goldiș este la fel de tranșant: „Sașii și secuii vor avea autonomie deplină, școli, administrație, judecătorii în limba maternă, dezvoltarea liberă a așezămintelor culturale – nimeni nu se va ingera în afacerile lor interne, în ințelesul adevărat al principiilor lui Wilson”. „Ce sens are atunci să urmați tratativele cu ministrul Oscar Jászi?”, întreabă nedumerit reporterul. „Cu domnul ministru urmăm tratative pentru ca trecerea la situația nouă să se facă cât se poate de neted și neconturbat”, răspunde Goldiș cu seninătate (Românul, nr. 2, 10 nov. 1918).
În asentimentul declarațiilor lui Goldiș, același număr al ziarului Românul amintește de vorbele pe care Ștefan Cicio Pop le-a rostit la Budapesta, atunci când se forma Consiliul Național Român, iar inițiatorii erau asaltați de revoluționarii maghiari cu propuneri federaliste: „Noi dorim maghiarilor toate fericirile posibile, dar îi rugăm să nu ne fericească pe noi românii cu fericirea lor, ci să ne lase să ne creăm noi fericirea noastră, adică o fericire românească”.
Față de termenul inițial, 12 noiembrie, ora 18, guvernul maghiar solicită, iar Consiliul Național Român acceptă, o amânare de 12 ore. Ziarul Világ consideră că delegația maghiară va trebui cu orice preț să ofere toate drepturile națiunii române: „Noi nu avem sentimentul renunțării la drepturi prin aceste tratative, ci sentimentul că aceste tratative sunt un dar al sorții pentru maghiari, dar și pentru români. E cea din urmă ocazie pentru prietenie și pace. Dacă lăsăm să treacă sau neglijăm această ocazie, vai de noi!” (Românul, nr. 5, 14 nov. 1918).
Corespondentul ziarului Românul la Budapesta descrie momentele premergătoare călătoriei delegației maghiare la Arad, când garda națională se desfășoară în Gara de Est, sub privirea uimită a publicului care nu pricepe inițiativa guvernului „de a lichida Ungaria pe cale pașnică”. Gara este înțesată de ziariști, care întâmpină delegația oficială condusă de ministrul naționalităților Oscar Jászi. „Fețele sunt îngrijorate, ministrul Jászi sosește tocmai din consiliul ministerial, foarte nervos, palid la față. […] Pe drum, se înțelege, nu prea putea fi vorba de dormit. Toți, chiar și cei mai mici ziariști, stau sub impresia momentului de o extremă importanță” (Ibidem).
Tratativele încep în dimineața zilei de 13 noiembrie în sala de consiliu a prefecturii din Arad. Simțind pericolul unor tergiversări diplomatice, Vasile Goldiș îl atenționează pe Oscar Jászi că răspunsul la nota C.N.R. trebuie să vină din partea guvernului maghiar, iar reprezentantul Consiliului Național Maghiar, Apáthy István, omul „lumii vechi, al imperialismului, cunoscut de toată lumea ca cel mai aprig partizan al opresiunii”, nu e acceptat la discuții (Ibidem). Conștient că nota energică transmisă guvernului maghiar traduce voința poporului român la „proprie dispunere asupra sorții sale”, Jászi alege să se arate de la început dispus să predea guvernarea acolo unde românii sunt mai numeroși, însă cere ca principiul wilsonian să fie aplicat pentru orice teritoriu pe care se formează o altă majoritate, maghiară, secuiască, săsească ori combinată. Propune un „modus vivendi” până la conferința de pace: comitatele abuziv trasate pe hartă să fie înlocuite cu blocuri naționale după modelul elvețian (Eidgenossenschaft), care să fie administrate de functionarii actuali, singurii capabili să vorbească toate limbile acestei „Elveții orientale”.
Datele statistice prezentate de Jászi sunt contestate de avocatul Aurel Vlad, care afirmă că sunt viciate de acțiunile de maghiarizare forțată din ultimele decenii, iar enclavele etnografice existente pe teritoriul celor 26 de comitate revendicate de C.N.R. se pierd în marea compactă a poporului român. Jászi este de acord că unele date necesită rectificări, însă rămâne fidel ideii sistemului cantonal de tip elvețian. Constatând că discuțiile se îndreaptă spre o zonă convenabilă părții române, fruntașul socialist Bokányi intervine brutal: „Pe ce bază istorică cred românii a sta când cer cedarea ținuturilor reclamate și cine dă legitimitate conducătorilor români de a prezenta pretențiile lor ca aspirații juste ale poporului român?” (Românul, nr. 7, 16 nov. 1918).
„E de înțeles că toată lumea așteapta cu interes încordat cuvântul lui [Maniu], notează corespondentul ziarului Românul. Ușile se închid parcă automatic, ziariștii se împrăștie; pentru un moment se face tăcere, cum s-ar zice, înaintea izbucnirii viforului” (Românul, nr. 8, 17 nov. 1918). Intrigat de intervenția socialistului maghiar, Iuliu Maniu răspunde categoric: „Românii cer recunoașterea drepturilor lor în baza faptică a existenței lor ca națiune geograficește compactă, cu tradiții și aspirații unitare și bine precizate, dar cer această recunoaștere și în baza drepturilor istorice ale națiunii române” (Românul, nr. 7, 16 nov. 1918).
Finalul tratativelor este descris de redactorul ziarului Românul: „Din sală pătrund frânturi din glasul lui Goldiș. Încă un moment, apoi parcă scoate cineva ușa din țâțâni. Secretarul lui Jászi se repede din sala de conferință și trecând printre noi, strigă nervos – fața-i palidă ca de muribund: «L-au respins, respingere totală!» Cuvintele lui produc într-adevăr o confuzie; disperare nedescrisă, fiindcă ungurii erau prea optimiști și ziariștii au telefonat cu puțin înainte că pactul e ca și încheiat. Acum se dă un asalt disperat pe aparatul de telefon: «Retrageți, totul, … da, … ștergeți titlul, … subtitlul …», se produce o zarvă babilonică. «E vorba numai de câteva momente, îmi explică unul dintre ei, și foaia apare în Pesta cu o informație falsă». […] Prefectul Varjassy iese din sală și zice în fața unui mare auditor: «Maniu a dezvoltat în mod genial punctul de vedere românesc»” (Românul, nr. 8, 17 nov. 1918).
Deși eșecul tratativelor este evident, Jászi îl trage deoparte pe Maniu, căutând să-și impună în continuare modelul federalist. „Jászi voiește să-l convingă pe dl. Maniu că dorește să creeze din Ungaria a doua Șvițeră. Maniu îi replică foarte gentil, dar hotărât: «Am studiat cartea d-tale pe care ai scris-o mai în urmă. Și eu doresc o confederație a statelor, cum sunt statele unite din America de Nord. Statul român însă va trebui să unească toate teritoriile locuite de români». Jászi: «Eu cred că în mod democratic putem rezolva chestiunea naționalităților». Maniu: «Sunt de părere că doar cu democrația nu putem, noi mai cerem și libertate deplină națională. Unirea tuturor românilor». Lumea se împrăștie, iar gazetarii îl înconjoară pe Maniu și îl asediază cu întrebări” (Ibidem). La începutul tratativelor primise și Vasile Goldiș o întrebare din partea ziariștilor: „Ce soartă vor avea acele insule mărunte care sunt răsfirate în marea etnică a Românilor? Întrebarea aceasta, spune Goldiș, mi-a adresat-o și contele Károlyi. Răspunsul e foarte simplu: dumneata te pricepi de bună seama la matematică și vei ști că sunt anumite numere și anumite mărimi pe care ori de câte ori și oricum le-am împărți, nu le putem altfel împărti ca să nu ne rămână un rest. Ei, aceste mici insule etnice sunt astfel de resturi. N-avem ce le face” (Românul, nr. 2, 10 nov. 1918).
Imediat după încheierea tratativelor, pentru a contracara politica guvernului maghiar, care încearcă să amâne luarea oricărei decizii până la conferința de pace, membrii Consiliului Național Român Central lanseză proclamația Către popoarele lumii, prin care anunță că „națiunea română din Ungaria și Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate și geniul libertății omenești declarând sărbătorește că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea” (Biserica și școala, nr. 46, 24 nov. 1918). Două zile mai târziu, constatând că „toate neamurile din preajma noastră și-au determinat viitorul prin rezoluțiuni”, Consilul Național Român convoacă Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.
*
Cu eșarfe și cocarde tricolore la piept, blăjenii depun jurământul. În timpul slujbei de la Catedrală, după ieșirea cu sfintele daruri, corul intonează prima strofa din Deșteaptă-te române, „accidentul liturgic” emoționându-l până la lacrimi pe vicarul Vasile Suciu. La rugăciunea amvonului, când se pomenește „Înalta Stăpânire a Națiunii Române”, corul intervine cu ultima strofă a imnului: „Preoți cu crucea-n frunte …”, iar la sfârșitul liturghiei, întreaga asistență rostește în cor: „Eu jur atotputernicului Dumnezeu cum că întru toate voi fi cu credință și supunere Consiliul Național Român …” (Unirea, 6 supl., 19 nov. 1918).
După o săptămână, în 23 noiembrie, din aeroplanul care aterizează pe Câmpia Libertății coboară solii României, locotenentul Nicolescu și căpitanul Precup. Prin acești doi zburători, mitul prinde contur. „Solia de azi e realitatea”, constată redactorul ziarului Unirea. O doamnă, stând cu privirea ridicată spre cer, pentru a urmări aterizarea aeroplanului, și-a pierdut gulerul de boa negru. „Sus inimile!”, „Trăiască România Mare!” strigă mulțimea adunată pe Câmpia Libertății (Unirea, nr. 11-12 supl., 27 nov. 1918). Capitanul Precup aduce cu el o scrisoare adresată de Iorga românilor și alta, adresată de Nicolae Bălan lui Vasile Goldiș, prin care solicită întreruperea tratativelor cu Jászi, convocarea Marii Adunări Naționale și renunțarea la ideea autonomiei provizorii a Ardealului.
Cerințele fuseseră îndeplinite, iar unirea pe calea aerului, materializată.
„Războiului i-a ramas numai sancțiunea unirii teritoriale”. (R. Ciorogariu, Zile trăite).
-va urma-