-Presă și memorie-
Ideologizarea excesivă a discursului istoric, tonul lozincard ori tânguitor al textelor și prezentarea triumfalistă a evenimentelor au avut un efect devastator, iremediabil, asupra ideii de Unire. Ca rezultat al acestui exces, demitizarea este astăzi considerată o condiție obligatorie pentru retragerea istoriei în albia științifică. Însă știința mitizată încetează a mai fi știință, iar confuzia privind reversibilitatea fenomenului generează deseori conflicte între istorici și „jurnaliști care știu istoria după ureche”, deoarece și unii și alții operează în mod inconștient pe aceeași piață ideologică, nu științifică. În cinetica realizării Marii Uniri, actorii au fost împinși în vâltoarea evenimentelor de mecanisme mitologice subconștiente. Acesta este motivul pentru care, în acel an, marii oameni politici ardeleni au ales să realizeze Unirea, nu Federalizarea.
Continuăm să urmărim evoluția celor patru personalități care au așezat Rezoluția Marii Uniri la picioarele tronului Regelui Ferdinand: Episcopul Iuliu Hossu, Episcopul Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voevod și Vasile Goldiș.
*
În seara zilei de vineri, 29 noiembrie 1918, Regele Ferdinand și Regina Maria sunt întâmpinați de generalul Berthelot și de statul său major în gara Buftea. Aici se vor concentra în cursul zilei de sâmbătă unitățile armatei române, urmând ca duminică, 1 decembrie, să se desfășoare intrarea triumfală în București. Universul publică Apelul Primăriei Bucureștilor către cei care doresc să-i întâmpine pe Suverani: „După doi ani de grele suferințe, în care timp vrăjmașul trufaș și crud nu v-a scutit de nicio umilire și de nicio suferință, zile mari, zile de glorie se ridică pentru voi și pentru toată românimea” (Universul, nr. 19, 1 dec. 1918).
„Per aspera ad astra (pe căi anevoioase se ajunge la stele), glăsuiește o veche deviză ce cu drept cuvânt se potrivește cu vremurile din urmă”, sunt primele cuvinte rostite de Regele Ferdinand la „ospățul intrării în București”. „Am trăit în acest răstimp clipe de mare mulțumire sufletească. Vitejii noștri ostași au ținut piept unui vrăjmaș puternic și trufaș și au demonstrat oștirilor teutone că pe aici nu se trece. […] Poporul meu a câștigat stima lumii întregi, iar pentru Mine și pentru Casa Mea a izvorât din bucuriile și din suferințele împărtășite în comun o legătură care ne-a unit sufletul. […] Per aspera ad astra. După zile negre de restriște, după luni de grele încercări, a răsărit soarele asupra zilei de bucurie” (Românul, nr. 29, 14 dec. 1918).
*
În prima sesiune a Mareui Sfat Național Român, desfășurată în data de 2 decembrie în sala mare a tribunalului din Alba Iulia, se formează Consiliul Dirigent și sunt desemnați membrii delegației care urmează să se deplaseze la București pentru a prezenta Regelui Ferdinand Rezoluția Marii Uniri. Ședința este prezidată de „apostolul din alte vremuri”, octogenarul Gheorghe Pop de Băsești, care nu-și poate stăpâni emoțiile. „Lacrimile-i curg din ochii lui înviorați de măreția momentului și plângând el, plâng cu toții” (Ioan Bordea, Amintiri din zile mari). Ștefan Cicio Pop propune ca stegarul Ion Arion, împușcat în gara Teiuș de gărzile maghiare, să fie declarat „Mort al Neamului” și să fie înmormântat pe cheltuiala Marelui Sfat. Propune de asemenea ca actele redactate în zilele precedente să fie înmânate notarilor Silviu Dragomir și Laurențiu Oanea pentru a fi arhivate ca documente istorice.
Ceremonia înmormântării stegarului Ion Arion se desfășoară în aceeași zi în biserica ortodoxă din Alba Iulia. Laurențiu Oanea depune o coroană de flori din partea Marelui Sfat Național și rostește câteva cuvinte: „Națiunea română, recunoscătoare pentru această jertfă mare, deoarece cu sângele tău ai sfințit actul Unirii tuturor românilor, îți aduce prin aceste flori trecătoare mulțumită și recunoștință eternă …”. Adresându-se „mamei învăduvite”, Vasile Goldiș îi cere să nu se întristeze, deoarece „pe Ion Arion îl va eterniza istoria și-l vor cânta flăcăii și fetele de la sate în doinele lor de jale” (Românul, nr. 22, 6 dec. 1918).
La Arad, în noaptea de duminică spre luni, un glonț a străpuns fereastra odăii în care dormea Alexandru, fiul președintelui Ștefan Cicio Pop. Consiliul Național Român din Arad îi îndeamnă însă pe români să se abțină de la aplicarea represaliilor. Deși „puterile centrale, acest bălaur cu patru capete, zace azi mort la pământ, puneți frâu celor uitați de sine și de Dumnezeu, care vor să-și facă înșiși dreptate” (Românul, nr. 28, 13 dec. 1918).
La Cluj, bande înarmate reconstituite din rămășițele Regimentului 82 secuiesc pun stăpânire pe oraș, maltratându-i pe cei care arborează tricolorul românesc. La Biserica „Bob”, în timp ce se sfințește steagul românesc, un grup de soldați înarmați amenință credincioșii trecând țevile puștilor prin crăpătura ușilor. După ce asediații le încuie, atacatorii lovesc zăvoarele cu patul puștilor, fără să țină seama de țipetele de spaimă ale femeilor și ale copiilor. Credincioșii reușesc să iasă din incinta bisericii abia după trei ore. Emil Hațieganu protestează „scurt și îndesat” în fața unui colonel maghiar: „Când am fost mai puternici, v-am apărat noi pe dumneavoastră. Acum sunteți stăpânii situației în Cluj, va să zică sunteți datori să ne apărați! Vă facem responsabili de orice neplăcere ce va ajunge pe români! E treaba voastră să alegeți mijloacele cum să se facă apărarea. Am gătat!” (Românul, nr. 27, 12 dec. 1918).
La Lăpușul Unguresc (azi Târgu Lăpuș), delegații întorși de la Alba Iulia aduc la cunoștința românilor adunați în curtea școlii confesionale greco-catolice hotărârile Marii Adunări Naționale. O bandă de 60 de foști soldați ai Regimentului 39, condusă de locotenentul Szőcs Béla, deșartă încărcătoarele a două mitraliere în mulțime, lăsând fără suflare 14 oameni și rănind alți 40. Intelectualii sunt obligați să părăsescă localul școlii între baionetele soldaților și sunt duși în fața primăriei pentru a fi împușcați, însă sunt scăpați de la moarte la rugămințile unor evrei din localitate. În „schimb”, banda locotenentului Szőcs Béla atacă banca „Lăpușana”, jefuind-o de bani și metale prețioase în valoare de peste 100.000 de coroane.
La Brașov, „din cauza lipsei mari de stofe e absolut imposibil a se găsi stindarde cu tricolor românesc”. Autoritățile găsesc însă o soluție ingenioasă pentru a primi cum se cuvine trupele române: „din seria de steaguri ce le arborau în decursul războiului și care astăzi nu mai au nicio noimă, au împrumutat de la cel unguresc culoarea roșie, de la cel austriac culoarea galbenă și de la cel săsesc culoarea albastră” (Unirea, nr. de prop. 19-20, 7 dec. 1918).
*
Pentru deplasarea la București, Episcopul Miron Cristea, Vasile Goldiș, Episcopul Iuliu Hossu și Alexandru Vaida-Voevod, cei patru delegați ai Marelui Sfat Național, decid să se reunească la Sibiu începând cu data de 8 decembrie. Episcopul Miron Cristea revine de la Caransebeș, iar Episcopul Iuliu Hossu de la Blaj, unde plecase imediat după ședința Marelui Sfat. Ziarul Universul anunță că delegația ardeleană va sosi în Capitală în seara zilei de 9 decembrie. „E momentul cel mai sublim din viața noastră. Toată ființa ni se cutremură și ne întrebăm dacă e vis sau realitate. […] Gândirea e prea slabă să exprime în fraze bucuria ce-o simțim și nici cea mai măiestrită pană nu va putea descrie epoca acestor sublime zile. Fiți bineveniți vă zicem vouă, cei dintâi soli ai primăverii României Noi!” (Universul, nr. 27, 9 dec 1918).
În cadrul rubricii „Conducătorii națiunii române din Ardeal”, redacția Universului intenționează să popularizeze figurile emblematice ale elitei românești de peste Carpați. Primul beneficiar este „nespus de simpaticul și cuceritorul” Iuliu Maniu, a cărui elocvență „fascinează nu prin frumusețea ei artistică și nici prin melodia frazei care să încânte”, ci prin naturalețe și realism: „Ocolește mijloacele de efect, iar limba română ce o folosește nu o sucește, nici nu o sulemenește, nici nu o parfumează. Singura lui grijă când vorbește este să facă loc numai adevărului și în acest scop este ajutat de claritatea luminoasă a expunerii și logica argumentelor sale strânse” (Ibidem). Un alt spațiu tipografic îi este dedicat lui Vasile Goldiș, care „fără să aibă nimbul unui Vasile Lucaciu, Maniu, Alexandru Vaida, Goga sau Ștefan Pop se prezintă ca un stâlp puternic al idealului național, luptător nezgomotos, dar om de acțiune și autoritate” (Ibidem). Episcopul Miron Cristea este înfățișat ca „unul din cei mai culți arhierei români, un caracter drept și integru și un adevărat predicator al energiei morale”: „La Marea Adunare Națională din Alba Iulia când a apărut pe estradă, mulțimea i-a făcut ovații entuziaste, salutându-l nu ca episcop, ci ca Mitropolitul Ardealului. În acest chip, Adunarea Națională și-a dat glas dorinței ei de a-l avea pe episcopul Miron Cristea ca mitropolit în scaunul rămas vacant prin moartea renegatului Mangra” (Universul, nr. 29, 11 dec. 1918).
Lipsa comunicațiilor este motivul pentru care redacția Universului a anticipat în mod eronat sosirea delegaților ardeleni la București. În fapt, plecarea acestora din Sibiu se petrece abia în data de 12 decembrie, la ora opt a dimineții. Trenul special tras de o locomotivă nemțească este „primit pretutindeni cu însuflețire de nedescris”. Redacția ziarului Românul notează: „Primirile frumoase și aclamațiunile de care e împărtășit Consiliul Dirigent ne îndreptățesc să facem concluzia că națiunea română de aici are un spirit public unitar, o conștiință comună care a fost adormită și ferecată de robia veacurilor” (Românul, nr. 30, 15 dec. 1918). „Eram patru, își amintește Episcopul Iuliu cincizeci de ani mai târziu: Goldiş, Alexandru Vaida, Miron Cristea episcopul de Caransebeş şi cu mine. Ne-am urcat într-un tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne aşezaţi în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coşului ce înfrunta urcuşul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploieşti ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obţine drum liber spre capitala izolată de restul ţării de trupele germane în retragere. Întârzierea noastră se datora între altele şi unei schimbări pripite politice: căzuse guvernul Coandă preluând puterea Ion Brătianu” (Steaua, nr. 11-12, 2017).
Din pricina avarierii liniilor telegrafice, trenul sosește în Gara de Nord pe neașteptate, oficialitățile fiind anunțate în ultimul moment. Totuși „s-a făcut o primire grandioasă cum n-au mai văzut Bucureștii” (Românul, nr. 34, 21 dec. 1918). Delegații sunt întâmpinați de noul prim-ministru și guvernul său, membrii fostului guvern, generalul Prezan, reprezentanții Ligii Culturale, vicepreședintele Academiei Române, Victor Babeș, și voluntarii batalionului „Avram Iancu”. Când pășește pe peron, Episcopul Miron Cristea rostește cu glas puternic: „Am venit să predăm Transilvania, Banatul și teritoriile românești din Ungaria Regelui tuturor românilor”. Cu aceeași putere răspunde primul-ministru Brătianu: „În numele celor care au suferit în război, în numele celor care au luptat cu cuvântul și cu fapta pentru mărirea și veșnicia neamului, în numele tuturor celor care se bucură din adâncul inimii și se vor bucura veacuri de-a rândul de izbăvitorul act al unirii tuturor românilor, vă zic bine ați venit!” (Biserica și școala, nr. 51, 29 dec. 1918). Dialogul se încheie cu „nesfârșite aclamări și strigăte care nu vreau să mai înceteze” (Românul, nr. 34, 21 dec. 1918). Ioan Hossu, care a însoțit delegația în calitate de inginer feroviar, îl atenționează pe fratele său, Episcopul Iuliu, că locomotiva de fabricație germană cu care au venit a fost rechiziționată în urma convenției prin care Puterile Centrale s-au obligat să predea 100 de garnituri de tren drept despăgubiri pentru distrugerea materialului rulant românesc. Episcopul îl liniștește pe fratele său, spunându-i că locomotiva este de acum în proprietatea României Mari.
În cursul dimineții de sâmbătă, 14 decembrie, Episcopul Nifon și membrii înaltului cler ortodox îi întâmpină pe Regele Ferdinand, pe Principele Carol și pe delegații Marelui Sfat Național pe platoul din fața bisericii mitropolitane. O companie a regimentului de vânători de munte le oferă onorurile militare, iar corurile reunite ale seminariilor Central și Pedagogic intonează „Trăiască Regele!”. Sunt prezenți primul-ministru Ion I. C. Brătianu, membrii cabinetului, generalii armatei române, ofițerii transilvăneni și reprezentanții legațiilor străine: George Barclay din partea Angliei și Charles Vopika din partea S.U.A. La sfârșitul serviciului divin, Episcopul Nifon citește rugăciunea de mulțumire pentru realizarea României Mari, iar corul intonează din nou „Trăiască Regele!” și „Mulți ani trăiască!”.
La ora 11.30, întâmpinați de un „Ura!” din toate piepturile, Regele Ferdinand intră solemn în sala festivă a Palatului și își ocupă locul pe tron, în vreme ce delegații ardeleni se plasează în fața podiumului. Primul cuvânt îi este oferit lui Vasile Goldiș: „Românii din Transilvania, Banat și Țara Ungurescă, adunați prin reprezentanții lor legali la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, au decretat unirea lor și a acestor teritorii cu Regatul Român. […] Pentru aceasta, Sire, noi îți aducem pământul strămoșilor noștri, dar tot acum noi îți aducem și sufletele tuturor românilor de azi care trăiesc în Transilvania” (Unirea, nr. 4, 7 ian. 1919). Vaida-Voevod citește textul Rezoluției, apoi înmânează Suveranului „pergamentul în care se consemnează actul oficial al Unirii Transilvaniei cu Patria-mamă” (Universul, nr. 34, 16 dec. 1918). „Viu emoționat de solemnitatea momentului”, cu ochii strălucind de fericire, regele răspunde cu vocea gâtuită de emoție: „În numele românilor din vechiul regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe veci unite în Regatul Român toate ținuturile locuite de români, de la Tisa până la Nistru” (Românul, nr. 34, 21 dec. 1918).
La finalul ceremoniei, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voevod și Vasile Goldiș sunt distinși de Suveran cu Marele Cordon al Coroanei României, secretarii Caius Brediceanu și Mihail Popovici sunt ridicați la treapta de comandori, iar Cornel Corneanu, căpitanul Bohățiel și locotenentul Ioan Hossu sunt numiți Ofițeri ai Coroanei. Solemnitatea se încheie cu sentința ministrului plenipotențiar al Statelor Unite: „România Mare se poate privi ca înfăptuită” (Românul, nr. 32, 18 dec. 1918).
Pe holurile palatului, redactorul ziarului Universul solicită interviuri delegaților ardeleni. Goldiș, aflat încă sub impresia momentelor petrecute în Sala Tronului își găsește cu greu cuvintele: „Gândul îmi este stăpânit în ceasul acesta de atâta emoție, încât nu vă pot spune decât că întreaga mea ființă e cuprinsă de o fericire de nedescris” (Universul, nr. 34, 16 dec. 1918). Episcopul Cristea îl îmbrățișează pe redactorul de care îl leagă „amintiri de lupte din trecut pe chestiunea națională”, întrebându-l retoric: „Atunci când veneam la București ca să cer sprijinul foilor românești pentru cauza noastră, credeai că vom trăi zilele astea mari?” (Ibidem).
La ora 13, în sala de marmură a hotelului Boulevard, gazdele oferă un dejun în onoarea delegaților. Primarul Constantin Hălăuceanu salută oaspeții, iar primul-ministru Brătianu toastează cu patetism nedisimulat: „Prea Sfințiți Părinți, fraților, vă așteptăm de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele răscumpără veacuri întregi de suferințe. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generații, ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român. […] Fraților, fiți bine-veniți! […] Această urare v-o strigă toți morții noștri, și acei din câmpiile Turdei, și acei din Munții Apuseni, și acei din Carpați, și acei de la Siret!” (Universul, nr. 34, 16 dec. 1918).
Trăim zile mari, titrează Universul pe prima pagină.
În dimineața zilei de Duminică, membrii delegației ardelene își manifestă dorința de a-i omagia pe voievodul Mihai și pe dascălul Gheorghe Lazăr la statuile acestora de pe Bulevardul Academiei. Bucureștenii participă în număr mare la eveniment, ocupând ambele trotuare ale Căii Victoriei, de la Palat, unde sunt prezente elevele școlilor de fete, până la Academie, unde așteaptă elevii școlilor de băieți. La ora 11.30, studenții și reprezentanții societăților din Capitală, purtând mari drapele, se încolonează în urma fanfarei militare. Sunt urmați de Ion I. C. Brătianu, I. G. Duca, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod și Vasile Goldiș. Statuia voievodului, împodobită cu crengi de brad și drapele naționale, este înconjurată de feciorii batalionului transilvănean „Avram Iancu”. În semn de omagiu pentru Marele Voievod, delegații ardeleni depun la soclul statuii o coroană de lauri cu panglică tricoloră. Cu vocea acoperită de uralele celor prezenți, Episcopul Miron Cristea își începe discursul: „Din încrederea Marelui Sfat Național Român din Ardeal și țările din Ungaria locuite de români, noi, cei patru soli, am venit împreună cu însoțitorii noștri ca să vă vestim marea bucurie ce ne-a cuprins inimile […]. Am avut rara fericire de a aduce vestea Unirii Majestății Sale. La auzul ei, Marele Rege a izbucnit în lacrimi de bucurie…” (Universul, nr. 35, 17 dec. 1918). Când îl pomenește pe Suveran, cei prezenți intonează cu acompaniamentul fanfarei „Traiască Regele!”. Urmează la cuvânt primarul Hălăuceanu, studentul Petre Haneș, care promite că universitarii vor lupta „pentru cimentarea unirii sufletești a tuturor românilor”, apoi I. G. Duca, ministrul Cultelor, acesta dezvoltând ideea unei Românii construite pe baze democratice în jurul Marelui Voevod Mihai Viteazul, reprezentat acum de Ferdinand (Ibidem). După un scurt discurs rostit de Mircea Vulcănescu, elev al liceului Gheorghe Lazăr, întreaga asistență se deplasează la statuia dascălului ardelean. Aici, Alexandru Vaida-Voevod amintește: „Se cuvine ca în aceste momente istorice să ne gândim și la acei care prin cultură au contribuit la înălțarea neamului nostru. Evenimentele au dovedit că un neam nu trăiește numai prin forța armelor, ci și prin arta, cultura și știința sa. […] România Mare se va putea ridica numai dacă armata va merge mână în mână cu știința” (Ibidem).
La ora 13.30, la hotelul Boulevard are loc un dejun oferit de Primăria Bucureștilor. În capul mesei se află Ion I. C. Brătianu, în dreapta lui, Episcopul Miron Cristea și Anghel Saligny, ministrul lucrărilor publice, iar în stânga, Episcopul Iuliu Hossu, generalul Coandă, Vasile Goldiș, I. G. Duca, Alexandru Vaida-Voevod, Caius Brediceanu, Mihail Popoviciu și Cornel Corneanu. După o scurtă introducere a primarului Hălăuceanu, Episcopul Iuliu Hossu, în „cuvinte de caldă elocvență”, exprimă „viguros și emoționant vorbele superbe ale dragostei frățești”, declarându-se fericit că asistă la realizarea visului de aur al românismului: „După cum fiecare creștin crede în Ierusalimul credințelor cucernice, tot așa, în cele naționale, pelerinajul cel mare e calea binecuvântată, ce duce la București” (Unirea, nr. 4, 7 ian. 1919). Episcopul greco-catolic își încheie alocuțiunea rugând Providența „să îndrume destinele României spre viitorul strălucit la care are drept” (Universul, nr. 35, 17 dec. 1918). După elogiile aduse de istoricul Dimitrie Onciul și sculptorul Ion C. Dimitriu elitei politice de peste Carpați, Brătianu își manifestă „credința că prin inimosul cler al Ardealului se va realiza o regenerare a credinței morale”: „Avem aici doi reprezentanți ai izvoarelor de cultură și credință religioasă ale neamului românesc de peste munți. Din Ardeal s-a aprins făclia culturii române. Am neclintita încredere că de la clerul ardelean va izvorî o nouă înflorire a ideii noastre religioase” (Ibidem; Unirea, nr. 4, 7 ian. 1919).
În cursul serii, la banchetul oferit de Liga Culturală, președintele Petru Grădișteanu susține „un admirabil discurs”, pe care-l încheie surprinzător: „Liga, atingându-și scopul, se va dizolva (Tunete de aplauze care durează câteva minute. Strigăte puternice: Trăiască Liga, Trăiască România Mare!)” (Românul, nr. 34, 21 dec. 1918). În săptămâna care urmează, delegații sunt invitați la numeroase recepții, cum e cea oferită de Academia Română ori cea organizată de Camera de Comerț. Inspectează Regimentul „Avram Iancu”, iau dejunul alături de doamnele Cantacuzino și Brătianu, mama primului-ministru, și participă la serbarea organizată de ”Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române”. Corespondentul ziarului Unirea constată că „delegații sunt foarte ocupați toată ziua; consilii de miniștri, recepții, vizite oficiale, nu se mai isprăvesc” (Unirea, nr. 4, 7 ian. 1919).
Printre aceste obligații protocolare, Iuliu Hossu, „tânărul și simpaticul arhiereu care a ajuns la 34 de ani la așa de înaltă demnitate bisericească în Ardeal, numai pe temeiul meritelor și culturii sale superioare”, găsește răgaz să ofere un interviu ziarului Universul:
„-Cum vă simțiți în Capitala României Mari și care este impresia P.S. Voastre din prima zi?
-Sunt uimit de primirea ce ni s-a făcut și de focul dragostei fraților noștri de aici. Întâlnim în aceeași măsură dragostea pe care am nutrit-o și noi atâta vreme pentru românii din Regat. Așteptările noastre de veacuri s-au împlinit, visul nostru drag s-a întrupat și unitatea noastră de astăzi și comunitatea simțămintelor noastre sunt temelia pe care zidi-vom falnicul nostru edificiu național […].
-Care e starea de spirit în dieceza P.S. Voastre în momentul de față?
-Poporul meu, în timpul din urmă, a avut de suferit mult de pe urma unor șoviniști deznădăjduiți, care își închipuie că prin acte brutale și răzbunări personale vor putea împiedica despărțirea Ardealului de Ungaria […]. La Lăpușul Unguresc avem să deplângem câțiva morți. Mângâierea noastră este că se apropie sfârșitul jertfelor noastre și că vom avea și noi acum parte de bucurii mari și trainice” (Universul, nr. 36, 18 dec. 1918).
În ziua de 16 decembrie, zi de târg la Gherla, „cetatea de scaun a părintelui episcop Hossu”, „sgura plebei, ce-și apropriază sieși numele de socialiști, folosindu-se de garda ungurescă și de secuii aduși aici de la Târgul Murășului”, „sub pretextul că s-a pierdut o vită” a adunat mulțimea în fața primăriei. Din balcon, socialiștii „au vorbit poporului într-un stil și într-un ton demn doar de stepele azorice”. „Fulminat-au cu turbare contra hotărârilor de la Alba Iulia, spumegat-au contra Regelui Ferdinand, contra boierimii din România, zbierat-au cu spume albe la gură că nu le trebuie altă domnie decât care a fost; apoi s-au năpustit asupra Bisericii, asupra crucii, mai vârtos asupra preoților, zicând că ar trebui spânzurați toți, pentru că ei au vândut poporul Ardealului în Alba Iulia boierilor din România” (Unirea, nr. de prop. 35-36, 27 dec. 1918). Își revarsă apoi furia asupra episcopului diecezan: „Vladica Hossu e un hoț și un vânzător al poporului, a mers la București să vă vândă lui Ferdinand celui bețiv, jos cu el, jos cu popii, jos cu crucea!”. A urmat apoi provocarea directă: „Veniți pe duminică la Cluj cu toții, ca să protestăm contra hotărârilor de la Alba Iulia, unde ați fost vânduți de vlădici și de popi”. Auzind acestea, preotul Traian Simon din Iclodul Mare a strigat: „Oamenii aceștia sunt niște șarlatani plătiți de guvern, nu le credeți”. Gărzile s-au năpustit asupra preotului, însă oamenii au sărit în apărarea lui și l-au ascuns în aula episcopească. Husarii, „de-o sălbăticie curat asiatică”, au deschis focul asupra mulțimii, „rămânând patru morți și foarte mulți răniți” (Ibidem).
Un sprijin pentru Episcopul Iuliu vine din partea lui Nicolae Iorga, care protestează împotriva articolelor publicate de Onisifor Ghibu în România Nouă de la Chișinău. Iorga demontează argumentația „revenirii la legea veche”, accentuând că legăturile Bisericii Unite cu Apusul sunt puternice și pot fi folositoare României Mari. „Și, în definitiv, ceea ce a trecut printr-un proces istoric se poate desființa numai prin alt proces istoric”, avertizează Nicolae Iorga (Unirea, nr. 4, 7 ian. 1919).
Continuându-și programul diplomatic, delegații ardeleni îl vizitează pe generalul Berthelot, care se arată „vădit emoționat” de solemnitatea momentului, apoi pe primarul Hălăuceanu, prin intermediul căruia transmit bucureștenilor mulțumirea pentru primirea entuziastă care li s-a făcut, și pe domnul Henry Catargi, mareșalul Palatului, căruia îi mulțumesc pentru buna găzduire. Depun o coroană de stejar și lauri la statuia lui Ion Brătianu, participă la Catedrala Sfântul Iosif la parastasul eroului francez Lafont și onorează cu prezența banchetul oferit de Camera de Comerț. Se văd însă obligați să refuze unele din numeroasele invitații, „arătând că sunt împiedicați de la ocupațiile lor serioase din cauza acestor continue banchete ce li se oferă” (Universul, nr. 40, 22 dec. 1918).
Delegatii își petrec dimineața zilei de 22 decembrie la Legația Franței, alături de ambasadorul Saint Aulaire. Acesta se arată profund mișcat de afirmația lui Goldiș conform căreia „patru milioane de români pronunță numele de Saint Aulaire cu recunoștință și dragoste” (Universul, nr. 41, 23 dec. 1918). La ora amiezii, Episcopul Hossu, Episcopul Cristea și Caius Brediceanu se prezintă la Palat pentru audiența de plecare. În cursul după-amiezii vor părăsi Capitala cu un tren cu destinația Sibiu. Vizibil marcat de momentul despărțirii, Regele Ferdinand se adresează cu emoție în glas celor doi ierarhi: „După cum ne-ați adus toată inima românilor din Ardeal, vă rog să le duceți toată inima mea” (Românul, nr. 37, 25 dec. 1918).