-Presă și memorie-
Continuăm să urmărim traseul Rezoluției Marii Uniri, cu luare aminte la vorbele episcopului ortodox Roman Ciorogariu: „Ce minunate sunt misterele sorții!”
*
Intrarea triumfală a voievodului Mihai Viteazul în Alba Iulia și zdrobirea cu roata, în aceeași cetate, a trupurilor răsculaților Horea, Cloșca și Crișan sunt reprezentările care hotărăsc locul desfășurării Adunării Naționale. Marelui Sfat al Națiunii Române îi rămâne doar sarcina redactării convocatorului: „Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizației omenești a scos și neamul românesc din întunericul robiei la lumina conștinței de sine. […] Toate neamurile din preajma noastră și-au determinat viitorul prin rezoluțiuni în conformitate cu sufletul lor național. E rândul nostru acum” (Unirea, nr. 11-12 supl., 27 nov. 1918). În privința conștiinței istorice, Alba Iulia suportă chiar grade de comparație: „Frați români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu brațele deschise; veniți deci și-l atingeți cu pasul vostru, ca să simțiți fiorul ce i-a mișcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe Craiul munților Avram Iancu […]” (Românul, nr. 15, 27 nov. 1918).
„Veniți cu miile, cu zecile de mii!”, sună chemarea Consiliului Național Român din Blaj, la „Bălgradul lui Mihai Viteazul”: „Popoarele mari ale lumii, francezii, americanii, englezii și frații din Italia, care au dus steagul dreptății la biruință, ne cheamă, ne întreabă: «Iată, noi vrem să vă facem dreptatea pe care o doriți. Vreți să fiți stăpâni de aici încolo peste soarta și pământul vostru? […]». Veniți să dăm răspunsul! […] Trăiască România Mare, Trăiască neamul românesc! Dumnezeu cu noi!” (Unirea, nr. 13 supl., 28 nov. 1918).
*
Încă din seara zilei de 29 noiembrie, reprezentanții politici și ecleziastici ai românilor ardeleni se întâlnesc în încăperile hotelului „Hungaria” din Alba Iulia. De la Gherla, Episcopul Iuliu Hossu, membrii Capitlului Diecezan și Teodor Mihali pornesc spre Marea Adunare în dimineața zilei de 28 noiembrie. Din gara Apahida, anunță telefonic Mitropolia Blajului că vor poposi în oraș în cursul după-amiezii. În Cucerdea Secuiască (azi un cartier al orașului Războieni) Episcopul Iuliu este amenințat cu moartea de gărzile maghiare care au pus stăpânire pe gară, fratele său Traian este maltratat pentru că poartă la piept cocardă tricoloră, iar valizele sunt jefuite, arhiereul rămânând astfel fără hainele de slujire special pregătite pentru marele eveniment (Valer Hossu, Vestitorul Sionului românesc).
Vineri seara sosesc în gara din Alba Iulia membrii Consiliului Național Român de la Arad, Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, însoțiți de Episcopul Miron Cristea și de un grup de teologi care flutură un superb steag de mătase având culorile așezate orizontal. Sunt întâmpinați pe peron cu „onor la dreapta” de compania „de 120 de feciori ca brazii” comandată de locotenentul Ovidiu Grita. Sâmbătă, 30 noiembrie, cu trenul special format la Blaj, sosesc episcopii greco-catolici Demetriu Radu, Traian Frențiu și Iuliu Hossu, vicarul Vasile Suciu și membrii capitlurilor diecezane.
În gara din Alba Iulia se aliniază lungi trenuri care aduc delegați din Sibiu, Cluj și alte orașe, „o mare de oameni, mare neodihnită, care se învălură în mase mari spre toate colțurile orașului și ale cetății din deal” (Unirea, nr. 19-20 supl., 7 dec. 1918). Călătorii sunt întâmpinați de corul care intonează Pe-al nostru steag e scris Unire și Deșteaptă-te române!. Sosesc preoți și intelectuali din Arad, Bihor, Banat și de pe Valea Someșului, tineri feciori, „frumoși cu toții și războinici ca legionarii lui Traian”, ostași care nu-și arată puterea prin arme, ci prin onoare (Ibidem). „Grandioasă defilare! Moții Abrudului […], Murășul întreg, din jos și din sus de Alba Iulia […], Secașul, Săliștea cu frumoșii ei mărgineni, Orăștia cu jurul ei puternic, Hunedoara cu urmașii pletoși ai dacilor, toată lumea de săteni de aproape și de departe, ca treziți de o chemare sfântă… Fiecare comună cu steagul și tabela ei, unele cu superbi călăreți împănați, cum numai în povești se întâlnesc. Alături de țărani frumoși, gătiți de sărbătoare, […] domnișoare zvelte, subțirele, cu obraji îmbujorați de entuziasm, frumoase fete de popă și de dascăl […], pășind cu îndrăzneală și cu însuflețire pe tacturile marșurilor iubite… Un singur strigăt umple văzduhul umed de iarnă, repetat de zeci de ori la fiecare clipă: Trăiască România Mare!” (Ibidem).
Bălgradul este în fierbere. Membrii Consiliului Național local nu răzbesc să răspundă telefoanelor, telegramelor și scrisorilor. De la Blaj sunt chemați tineri intelectuali pentru a ajuta la plasarea zecilor de mii de oaspeți pe la locuințele localnicilor. „Toți lucrează ca niște uriași pentru ca Ziua Învierii să nu fie prihănită de vreun gând ori faptă rea” (Telegraful român, nr. 131, 6 dec. 1918). În cafeneaua și restaurantul hotelului Hungaria nu se poate pătrunde din pricina mulțimii care cîntă și aclamă. Alexandru Borza, cocoțat pe o masă de marmură, îi învață pe cei din jur imnul național. Călugărul bazilian Leon Manu îl găsește pe președintele Gheorghe Pop de Băsești într-o odaie strâmtă și neîncălzită a hotelului. „Pentru numele lui Dumnezeu, Bade Gheorghe, dar cum te-ai încumetat să faci o călătorie așa de lungă și obositoare pe o vreme ca asta? Cum să n-o fac, nepoate – răspunde bătrânul – când după ziua asta aștept de 80 de ani” (I. Georgescu, Gheorghe Pop de Băsești).
„Sus, în încăperile din etaj, fruntașii neamului se frământă să toarne în formă veșnică proiectul de rezoluțiune” (Telegraful român, nr. 131). Principalul obstacol este reprezentat de problema „sectaristă a socialiștilor”, „această disparentă minoritate a poporului”, care solicită o perioadă de provizorat și garanții că nu vor cădea din robia magnaților maghiari în cea a boierilor români și a Regelui Ferdinand. Ziaristul Ion Clopoțel le încredințează socialiștilor misiunea de a stârpi bolșevismul: „Concepțiile socialiste ale lui Marx nu pot fi traduse în realitate ad litteram precum concepțiile liberale ale lui Smith. O societate întocmită după comunismul contemplat de Marx ar duce la un sclavaj și la o tiranie care ar fi tot așa de detestabilă – căci omoară inițiativa individuală – precum fostele regimuri ungurești […]. Adunarea Națională de la Alba Iulia să găsească toate clasele sociale înfrățite, unite și hotărâte să proclame dezrobirea națională” (Românul, nr. 16, 28 nov. 1918).
Un curent de opinie opus se formează în rândul foștilor refugiați în Regat. Speriați de „fantoma autonomiei”, cer „unire fără condițiuni”, trecerea imediată la unificarea legilor și instituțiilor noului stat. „Principiul autonomic”, susținut până în ultima clipă de socialiști, ar fi trebuit sa constituie un articol distinct în textul rezoluției, însă ideea este combatută vehement de Vaida-Voevod și Aurel Lazăr. Cel care reușește eliminarea articolului controversat este Iuliu Maniu, care afirmă că Adunarea Națională are rolul de a proclama unirea, nu de a legifera: „Noi suntem o corporație legislativă numai într-un singur punct: al Unirii” (S. Dragomir, Un sfert de veac de la unirea Transilvaniei). Astfel, „autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei”, consemnată în Proiectul Rezoluției, rămâne doar o sintagmă fără însemnătate politică, o formulă de compromis. Deși reușesc să elimine din text substantivul „Regat”, socialiștii își văd respinse majoritatea propunerilor radicale, fiind în cele din urmă nevoiți să accepte varianta moderată promovată de Gloldiș și Maniu.
Noaptea aduce întunericul, dar nu și somnul. „Toată lumea așteaptă parcă să se trezească soarele, ca să ne aducă Unirea”, cugetă Emil Isac, așezat la masa lungă din restaurantul Corona, alături de Maniu, Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Iuliu Hossu și Miron Cristea (E. Isac, În drum spre Alba Iulia). Dimineața, „Sionul sufletului românesc, îmbrăcat în podoaba falnicului tricolor, primește mulțimea românilor din toate unghiurile” (Telegraful român, nr. 130, 4 dec. 1918). La ora șapte se slujeste în bisericile protopopești ale ambelor confesiuni. În biserica ortodoxă oficiază Episcopul Ioan Papp, asistat de vicarul episcopesc Roman Ciorogariu și de protopresbiteri. Rugăciunea „de luminare a minții și curățire a sufletului” este citită de Episcopul Miron Cristea, în timp ce „ochii credincioșilor înoată în lacrimile bucuriei neferecate” (Telegraful român, nr. 131). Răspunsurile liturgice sunt oferite de corul legiunii din Sibiu, care renunță la priceasnă și interpretează Marșul legionarilor români. La sfârșitul slujbei, se intonează Deșteaptă-te române!, versurile „murim mai bine-n luptă” fiind cântate de credincioși printre lacrimi, cu mâinile drepte ridicate în semn de jurământ. Episcopul Ioan Papp întregește locuțiunea otpustului liturgic „ … cel ce a înviat din morți …” cu cuvintele stinse de emoție: „…și-a dat viață națională și neamului românesc” (Ibidem). „Fiori sfinți și lacrimi de bucurie au umplut ochii tuturor celor ce au asistat la acest serviciu înălțător” (Biserica și școala, nr. 48, 8 dec. 1918). „Da, a fost sublim, a fost o clipă din fericirea raiului” (Românul, nr. 22, 6 dec. 1918).
În biserica unită, „înălțătorul serviciu dumnezeiesc” este susținut de episcopii Traian Frențiu, Iuliu Hossu și Demetriu Radu, „cu mare asistență, fiind de față un număr imens de credincioși cucernici” (Românul, nr. 20, 3 dec. 1918). Episcopul Iuliu suplinește cu aura sa frumoasele odăjdii dispărute în gara din Cucerdea Secuiască. Considerandu-le definitiv pierdute, le ofera drept „scumpă jertfă pentru Unire” (Valer Hossu, Vestitorul…). La finalul Sfintei Liturghii, pe fondul sonor al clopotelor bisericii, în acompaniamentul însuflețit al credincioșilor, corul teologilor blăjeni intonează cântarea națională Deșteaptă-te române!.
Lipsiți de un „locaș de cult”, socialiștii organizează un scurt pelerinaj la celula lui Horea, înlocuind „liturghia” cu „panegiricul acestui luptător pentru dreptate socială și națională”, iar „predicile” cu o scurtă ședință de partid în subsolul Casinei militare (Enea Grapini, Ziua cea mare).
Îmbrăcați în sumane albe și purtând căciulile „á la Mihai Viteazul”, urcă spre cetățuie, în șiruri de câte patru, reprezentanții satelor. După o noapte geroasă cu vânt tăios, frigul s-a mai domolit și zăpada s-a mai înmuiat. „Steagurile fâlfâie printre miriadele fulgilor zburdalnici și glasul imnurilor ar topi în căldura lor câmpuri de zăpadă” (Românul, nr. 22). „În fruntea grupurilor de sate sunt steagurile naționale și tablele cu numele localităților. Marșurile întețesc pașii și animează sufletele” (Românul, nr. 20). „Ca o răsplătire a umilirilor multe din trecut […], porțile cetății sunt despoiate de pajurile nemțești” (Ibidem). „Sărmanul părinte al Mariei Tereza, imortalizat pe poarta lui Mihai Bravul, ține în mâinile lui de bronz drapelul românesc” (I. Bordea, Amintiri din zile mari). „Doi legionari postați pe muchia valului de întărire – făcând exerciții de atac unul față de altul, desigur, să-și alunge frigul din oase – te duc cu ochii sufletești înapoi pe vremea lui Mihai Viteazul. […] Un ofițer pus la poartă să numere a ajuns până la 120.000. Mai departe n-a avut răbdare să numere, căci lumea venea tot mai multă” (Telegraful român, nr. 131).
„Oamenii, de-a lungul drumului, se descopăr și-și pleacă genunchii înaintea vlădicilor care trec prin cordonul moților de gardă” (R. Ciorogariu, Zile trăite). La intrarea în Casina militară, Episcopul Iuliu se intersectează cu „Băgyiucul” Miron Cristea. Întâlnirea se soldează cu o îmbrățișare arhierească, urmată de ovațiile și îndemnurile credincioșilor ambelor confesiuni: Trăiască Mitropolitul Cristea!, Trăiască Mitropolitul de la Blaj!
La ora 10, mulțimea delegaților se adună la poarta Casinei militare. Intrarea este permisă doar celor care posedă unul din cele 1400 de „credenționale” emise de cercurile electorale. Cei care nu pot trece de straja strictă se împrăștie pe platoul înzăpezit. Sala este împodobită cu steagurile popoarelor eliberatoare și cu cele ale popoarelor proaspăt eliberate. „În stânga, steagul iugoslavilor, urmează steagul cehilor, al Statelor Unite, în mijloc steagul României, apoi al Franței, Angliei, Italiei și Belgiei” (Telegraful român, nr. 131). În fața podiumului se află masa ziariștilor. Se înghesuie încercând să-și facă loc pentru a lua notițe corespondenți de la Gazeta poporului, Drapelul, Telegraful român, Unirea, Foaia diecezană, Foaia poporului român, Calea vieții, Foaia poporului, Glasul Ardealului, Biserica și Școala, Glasul Bucovinei, Românul etc. Presa maghiară este reprezentată de Aradi Közlöny, Az Est, Az Ujság și Világ. Emil Isac este întrebat de un gazetar maghiar ce simte în astfel de clipe un „poet decadent, rafinat, reprezentant al curentului modernist din Ardeal”. Poetul răspunde fără șovăire: „Simt aerul românesc” (E. Isac, În drum spre Alba Iulia).
Intrarea arhiereilor și a membrilor Consiliului Național este însoțită de ovații furtunoase. Episcopii se sărută frățește încă o dată, iar credincioșii revin cu urările de preamărire arhierească: „Trăiască mitropolitul Cristea!”, „Trăiască mitropolitul Blajului!”. Episcopii uniți poartă pe creștet potcapuri purpurii, iar cei ortodocși camilafce împodobite cu văl tricolor. Foștii refugiați strigă cu glas puternic: „Traiască Regele Ferdinand!”, iar galeria femeilor răspunde îndată: „Trăiască Regina Maria!”. Urcarea pe podium a fruntașilor Vasile Goldiș și Iuliu Maniu stârnește un „uragan de apaluze”. „Înșiși arhiereii se ridică în picioare și bat din palme” (Unirea, nr. 19-20 supl.). Într-o explozie de ovații intră Ștefan Cicio Pop cu doamna sa, socialiștii, Vaida-Voevod, Teodor Mihali și Gheorghe Pop de Băsești, drept și falnic, fără a-și trăda cei 84 de ani și suferința pricinuită de gripa dobândită în timpul nopții.
Seria discursurilor este deschisă la ora 10.30 de Ștefan Cicio Pop, cu o rememorare a prigoanei antiromânești din timpul Marelui Război. La finalul cuvântului, după nominalizarea notarilor și raportorilor, declară Adunarea Națională legal constituită, capabilă să adopte hotărâri. Raportorul Ioan Suciu constată prezența celor 1228 de delegați, însă nerăbdarea manifestată de un grup de tineri îl obligă să renunțe la citirea întregii liste. „Nu-i de lipsă! Îi vedem! Îi vedem! Să nu se citească!” (Telegraful român nr. 131). O voce din galerie strigă: „Numai 1228? Dar reuniunile femeilor?” Din lojile pe care le ocupă, se aude strigătul acestora: „Trăiască femeile române!” (Ibidem).
„Atotputernicul Dumnezeu să ne ajute să punem piatra fundamentală a fericirii neamului nostru românesc”, este îndemnul cu care proaspăt alesul președinte al Adunării Naționale, Gheorghe Pop de Băsești, declară ședința deschisă (Ibidem). Vasile Goldiș prezintă „testamentul vechi al neamului românesc”, evoluția poporului român și a ideii naționale de la „descălecarea lui Traian”, până la Marele Război. La finalul lungului discurs citește Proiectul de Rezoluție, testamentul nou, ale cărui principii vor sta la baza României Mari: libertate pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, statornicirea unui regim democratic, libertatea presei, reforma agrară, drepturi pentru muncitorimea industrială. „Uragan de aplauze, strigăte: Să trăiască!, Trăiască România Mare! Lumea se ridică în picioare, mâinile se înalță, aclamează cu pălarii și căciuli. […] Damele flutură batiste în aer și la ochi, un entuziasm indescriptibil. Ora e punct 12” (Z. Sandu, Măreața adunare de la Alba Iulia). „Oamenii și-au scos ceasornicul din buzunar, să fixeze clipa istorică” (Unirea, nr. 17 supl., 3 dec. 1918). „Arhiereii și întreg Marele Sfat se ridică de pe scaune. Idealul național se înfăptuiește și pământul sfânt al mândrei noastre împărății e udat de lacrimile bucuriei și ale emoției” (Biserica și școala, nr. 49, 15 dec. 1918). „Ce-a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Unirea, nr. 17 supl.).
La „ora precisă 12 și 10 minute” ia cuvântul Iuliu Maniu, „tâlcuitorul Evangheliei celei noi”. „Înțeleptul neamului” își construiește discursul analizând „într-o parafrază luminoasă” fiecare articol al Proiectului de Rezoluție. „Motivează hotărârile […] cu o claritate și ușurință proprie tuturor manifestațiunilor din viața publică a fruntașului …”. (Biserica și școala, nr. 49). „Cu o logică de fier știe să înlănțuie curente de idei în aparență divergente, argumente noi pentru teze noi și îndrăznețe” (Unirea, nr. 19-20 supl.). Conștient de însemnătatea momentului, Maniu mulțumește Providenței pentru grația oferită generației pe care o reprezintă, cerând plecarea capetelor și a genunchilor sufletești în fața „sutelor de mii de frați viteji, care prin suferințele lor îngrozitoare au despicat norii grei ce închideau […] razele luminii” (Românul, nr. 23, 7 dec. 1918).
În cuvântul său „însuflețit și cuminte”, Iosif Jumanca spulberă umbrele de îndoială care mai persistă asupra socialiștilor, declarând că principiile lor nu exclud sentimentul național, social-democrații fiind înainte de toate români care intenționează să se desprindă de tovarășii maghiari și să devină „o floare singură în buchetul Internaționalei” (Telegraful român, nr. 132, 7 dec. 1918). „Venim să declarăm în fața preacinstitei Adunări, în fata Internaționalei socialiștilor și în fața întregii lumi că vrem unirea tuturor românilor”, afirmă Jumanca în uralele și ovațiile asistenței (Biserica și școala, nr. 49).
Un membru al prezidiului propune ca Proiectul de Rezoluție să fie supus votului. „Într-o salvă de entuziasm ce nu se poate scrie cu condeiul”, delegații își exprimă votul verbal: „Primim!” (V. Lascu, M. Știrban, Consiliul Național Român din Blaj). Când înflăcărarea se mai domolește, președintele Pop de Băsești se ridică și întreabă dacă mai sunt doritori să ia cuvântul. „Nu, nu!”, răspunde publicul nerăbdător. „Strălucind de fericire divină”, președintele vestește hotărârea unirii tuturor românilor: „Cu votul dumneavoastră unanim declar că proiectul de rezoluțiune s-a primit cu unanimitate” (Telegraful român, nr. 132; Romanul, nr. 21, 4 dec 1918).
Deoarece este ora 13, iar voci nerăbdătoare din public strigă „Scurt! Mai scurt!”, Vaida-Voevod decide să reducă dimensiunea discursului programat, rezumându-se la stabilirea detaliilor administrative ale Unirii. Identic procedează Episcopul Demetriu Radu, care „cere mulțumită” Consiliul Național Român pentru misiunea încheiată odată cu „realizarea visului de veacuri”. La îndemnul lui, arhiereii ambelor confesiuni se ridică și desenează în aer semnul crucii, ca binecuvântare a lucrărilor Marii Adunări Naționale. E ora treisprezece și un sfert, iar de afară vin „știri și ștafete” care cer încheierea grabnică a lucrărilor (Unirea, nr. 19-20 supl.).
Pe când Episcopul Ioan Papp al Aradului reia tema națională de la „divul Traian”, un tânăr intră pe ușa sălii și rostește șoptit: „Poporul așteaptă!”. „La ce zăbovim aici?” se adresează Episcopul Hossu confratelui Miron Cristea: „Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire!”. „Că bine spui, fraţia ta!”, se grăbește să răspundă arhiereul ortodox (E. Boșca-Mălin, P. Negoșanu, De vorbă cu Episcopul Dr. Iuliu Hossu prezent la Marea Unire). Episcopul Iuliu coboară estrada, ia de pe masa prezidiului un exemplar al Hotărârii de Unire și parăsește Casina militară urmat de Episcopul Miron Cristea.
„Prin apă, prin noroi, publicul aleargă spre tribune” (Românul, nr. 39, 27 dec. 1918). Arhiereii pășesc pe podium în ovațiile delegaților maramureșeni de pe văile Marei, Cosăului și Tisei. Cu vocea tremurândă din pricina frigului, Miron Cristea enumeră suferințele îndurate de poporul român, de la năvălirea hunilor, până la Marele Război. „În crivățul aspru, un țăran își dezbracă sarica de lână și o așază pe umerii arhiereului care cuvântă” (Ionel Pop, Genius Diae). Episcopul încheie discursul triumfal, trasând în formă verbală granița vestică a românimii: „Am ferma nădejde că glasul vostru unanim, și prin voi glasul întregii națiuni, se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa!” (Biserica și școala, nr. 51, 29 dec. 1918). Oferă apoi cuvântul confratelui sau greco-catolic: „Preasfinția Sa Episcopul Gherlei va promulga această hotărâre, ca să o cunoașteți întreagă” (Foaia poporului român, nr. 267, 21 dec. 1918).
„O încremenire de parcă însuși Isus Mântuitorul domolise valurile, ca să dea mâna îndoielnicului Petru, s-a înstăpânit peste Câmpul lui Horea” (Valer Hossu, Vestitorul…). „Fraților, ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rostește prin poporul Său credincios dreptatea Sa însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: «Ne unim pe veci cu Țara-mamă, România». Vă amintiți când prin sutele de spitaluri, în zilele de întuneric, vă vesteam: «Va învinge dreptatea» (întreruperi entuziaste: «Te cunoaștem pe Sfinția Ta»). Vă arătam că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea. Acesta-i ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplății… Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare” (Ibidem).
Când norii se retrag „parcă la suflarea sfântă a arhiereului” și o legătură de raze de lumină coboară drept pe podium, trăind fascinația unei minuni, mulțimea erumpe într-un entuziasm înflăcărat, „își aruncă acoperămintele de pe capete, se închină și invocă Dumnezeul Răsplății” (Ibidem).
„Cuvintele Domnului se împlinesc și aici, întru împlinirea Dreptății Dumnezeiești, definește arhiereul minunea petrecută. «Mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut; și să audă ce auziți voi și n-au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre fericite că aud […]. În lumina celor expuse până aici, […] rog Mărita Adunare Națională să binevoiască a primi și a anunța, ca ale sale, următoarele hotărâri…” (Ibidem).
Finalul citirii Rezoluției îi găsește pe cei doi arhierei îmbrățișați în lacrimi. Episcopul Miron Cristea imploră coborârea ajutorului lui Dumnezeu peste România Mare, adăugând: „Precum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români” (I. Georgescu, Gheorghe Pop de Băsești).
*
La tribune ajung și alți vorbitori, oratori buni ori cu „totală lipsă de rutină” (Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor). „În sunetul goarnelor și al fanfarelor, mulțimea se grupează după apartenență” (Românul, nr. 39). De la tribuna centrală vorbește Aurel Vlad, iar de pe celelalte, Silviu Dragomir, „cu ochii scânteietori sub căciula îndesată pe urechi”, Ștefan Roșianu, „despre prețul libertății naționale”, Victor Macaveiu, „despre unirea tuturor românilor” și Victor Bontescu, „despre frumusețea zilei de astăzi” (Unirea, nr. 18 supl., 4 dec. 1918).
La retragerea de pe Câmpul lui Horea, mulțimea „se desface în două lăsând loc gol la mijloc” automobilului în care sunt Ștefan Cicio Pop, Pantelimon Halipa și generalul Leonte, trimișii bucovinenilor. „Înapoi la tribune!” strigă mulțimea. „Să-l auzim pe Cicio Pop! Cicio Pop să ne vorbească! Strigați, măi, să ne vorbească”, se aude din mulțime. Cu gulerul paltonului ridicat și vocea răgușită, marele om politic răspunde dorinței poporului: „Sunt bolnav trupește, m-am ridicat din pat, dar sufletește sunt mai sănătos ca oricând … Pentru voi, pentru ochii voștri dragi am venit aici, ca să vestesc unirea tuturor românilor” (Românul, nr. 39).
La fostul hotel Hungaria se dezlănțuie veselia. „Coconițe, studenți, foști ofițeri și foști soldați învârt hora mare, bat hațegana, se leagănă în bostonuri și valțuri într-o izbucnire spontană, înăbușită în cursul atâtor ani grei” (Ibidem). Câțiva tineri din mulțime îl zăresc pe Vasile Goldiș. „Să-l auzim pe Goldiș”, strigă aceștia ridicându-l pe o masă. „Mă minunez că voi, frați români, doriți încă vorbiri; eu credeam că sunteți deja sătui de atâtea cuvântări. Dar dacă aș vorbi chiar două săptămâni, nu aș putea spune decât trei cuvinte:
Trăiască România Mare!” (Românul, nr. 22).
-va urma-
[1] Românul, Biserica și școala, Gazeta poporului, Unirea, Cultura creștină, Foaia poporului român, Luceafărul, Universul, Revista economică, Foaia diecezană, Viitorul, Telegraful român, Drapelul etc.