Era de așteptat o poezie care să reașeze în circuit câteva teme-pattern (cum ar fi ratarea, solitudinea, suferința, revolta, moartea etc.), folosind, într-o anumită măsură, procedee mai puțin frecventate sau chiar diferite de instrumentarul stilistic care aproape a cauzat falimentul acestor teme. Firește, orice discurs poetic angajează imaginarul și fondul afectiv comun, fără ca ele să fie întotdeauna vizibile în texte. Autorii tineri din ultimii ani au evitat, însă, temele tari/majore, preferând în unele cazuri o versiune mai temperată a lor sau optând pentru reprezentări insolite ale vieții intime și sociale. În schimb, Robert Gabriel Elekes scrie, în recentul său volum O dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (Casa de Editură Max Blecher, 2018), tocmai despre o anume vocație a ratării, despre moartea tatălui și alte traume familiale, despre numeroasele chipuri ale singurătății și suferinței, dar și despre momentele de extaz pe care o „dronă” imaginară le înregistrează în texte de o mare acuitate stilistică.
Este vorba, în fond, despre o „dronă” care măsoară distanța și intensitatea unor etape existențiale, rememorate fotografic, prin flash-uri, fragmente și detalii ce „înstrăinează” constant reprezentările afective, autobiografice și cotidiene. De pildă, în poemul mă știu de când eram mic (fără îndoială, o piesă de rezistență a liricii recente), experiența morții tatălui este redată fără pathos, prin intermediul dedublării fiului care își retrăiește copilăria la modul spectral, ca pe o continuă întâlnire cu sine, mobilizată de imaginea paternă. Aceeași strategie este folosită și în poemul eu doi (și frigul), unde întâlnirea cu dublul, pe fondul consumului etilic, produce unul dintre cele mai percutante discursuri despre singurătate din literatura ultimilor ani („ajung acasă/ mă pun în pat/ mă plâng un pic/ dar apoi mă mângâi pe față/ îmi dau un sărut pe frunte/ îmi dau jos șosetele/ mă liniștesc/…/ mă rog/ să îmi culc fața/ pe sexul degerat/ prea îmbibat de alcool/ prea obosit pentru a se/ dezmorți singur./ și o fac fără să scot un sunet.// mă rog/ să pot să adorm/ așa cu mine”, pp. 22-23).
Alături de asemenea poeme create prin metoda „înstrăinării” unor situații ontologice, reușind să depășească, în sens formalist, un automatism al percepției, la fel de valoroase sunt textele care articulează o gramatică infrareală. Autorul construiește adesea un soi de microrealități, de lumi ale particulelor și micro-organismelor, care devin ulterior spațiul de rezonanță pentru imagini și semnificații afective mult mai complexe („aș vrea ca cineva să filmeze cum se depune/ o scamă în buric, cred că este un moment foarte tandru”, p. 16). Acest infrarealism poetic, vizibil și în decupajul inedit al unor narațiuni sociale, constituie unul dintre punctele forte ale volumului care nu reduce nicicând la stereotip rutina existențială, angst-ul, melancolia sau imaginariile colective și autobiografice. Ilustrativ este, în sensul acestei construcții infrarealiste, felul în care eșecul erotic (vizitat până la clișeu de stilistica standard) capătă o nouă configurație semantică, prin transferul său în contexte neobișnuite („sarmalele fostei mele/ pe care le-a lăsat aici înainte să îmi dea papucii/ au dat naștere unei microcivilizații/ care mi se închină de fiecare dată/ când deschid frigiderul/ și eu, oripilat,/ trântesc ușa/ îi las să crească-n întuneric,/ în frig”, p. 18). Sau felul în care penuria unei societăți este reprezentată mai expresiv, nu prin retorisme, ci prin intermediul unor micro-radiografii bizare, în ciuda autenticității lor ușor recognoscibile („spăl rahatul cuiva cu jetul meu de urină/ de pe toaleta trenului IR1622/…/ îmi place să mă uit/ la oameni după ce ies din tunel/ pentru câteva milisecunde/ înainte să se restabilească conexiunea/ îi taguiește repejor moartea într-o poză/ acolo, în această postare ștearsă/ de pe wall-ul vieții fiecăruia/ o să îmi ctitoresc într-o bună zi mănăstirea”, p. 24; „tristețea covrigilor nemâncați/ în vitrina de la gigi/ înainte de închidere/ o mai simți și tu/ dar cam atât”, p. 53).
Alte construcții atipice sunt de găsit în perspectiva plurală asupra spațiului social și personal, așa cum citim în poemul neon loneliness, unde o simplă călătorie cu troleul devine contextul unei (re)localizări identitare, sau în textele dedicate mișcării „rezist”, unde revolta împotriva politicilor disfuncționale din România este redată ca o poetică sau o politică vitalistă iubirii. De altfel, se cuvin amintite aici și poeme ca studiu de gen, în care activitățile și gesturile zilnice (banale și nesemnificative) capătă, prin organizarea lor ca „eveniment” poetic, o însemnătate aproape filosofică, precum și cele care dovedesc un narcisism ironic (întâlnit deja în poezia lui Dan Coman) sau cele în care este realizată, în cheie postumană, o cartografie diafană a cruzimii („undeva copii avortați/ mângâie toate pisicile/ care au fost înecate în saci,/ și din toate postările social media/ șterse din rușine/ compun/ un mare, teribil poem”, p. 55).
Chiar dacă nu sunt convins de existența unei direcții postumaniste în poezia autohtonă, Robert Gabriel Elekes izbutește să ilustreze anumite dimensiuni postumane într-un mod imersiv, iar nu printr-o meta-reprezentare (inclusiv critică) a lor. Cu alte cuvinte, autorul își situează discursul (și imaginarul) în interiorul unui spațiu postumanist, unde interferența dintre uman, non-uman, animal și tehnologie nu este ierarhică. Dimpotrivă, o atare interferență se află la originea unei noi sensibilități, prin intermediul căreia afectele sunt impersonalizate, „înstrăinate” și transferate în domeniul non-umamului și al tehnologicului, de unde se întorc cu o altă încărcărcătură semantică (vezi, de pildă, parabola apocaliptică și imaginarul antropocen din poemul bioluminiscența fricii). Așadar, volumul lui Elekes preia temele majore, le dezbracă de sintaxa veche și le transpune într-un teritoriu postumanist, chiar emancipator, inovându-le forma și conținutul. Iar aceasta este o reușită de zile mari în poezia autorilor mai tineri care aleg de multe ori să fie indistincți, atunci când ar putea fi întru totul originali.
Chiar dacă destul de multe versuri sunt naive, pline de non-sens sau create prin alăturări nefericite de imagini (cum sunt acestea: „pistruii de grăsime de pe faianța din bucătărie/ care îmi amintesc în fiecare dimineață de fața ta”, p. 60; „la un moment dat o să vorbesc/ destule lemne ca nimeni să nu mai aibă/ nevoie să taie pomi din pădure/ pentru a se încălzi sau îmbogăți”, p. 62), o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine este, fără dubiu, unul dintre cele mai valoroase volume apărute în ultimii ani.