Daniela Dumbravă
André Scrima: înfășurarea în Cuvânt
„Noi provenim într-un sens din istorie, dar trebuie de asemenea să restituim istoriei o realitate și o esență provenite din noi înșine. Prin aceste aporturi se constituie istoria: ea extrage această substanță, pe care o păstrează și o transmite, în aceste centre de inițiativă care sunt destinele individuale. Ceea ce există cu adevărat sunt aceste istorii profunde și solitare, din care cea mai mare parte sunt tăcute.” A. Scrima, Antropologia apofatică 2005, p. 249.
Abscondita est…. Am aterizat pe Aeroportul Internațional Rafic Hariri în Beirut, pornind de la Roma, într-o după-amiază a lunii februarie a acestui an. Descindeam în Liban, poate că niciodată atât de timorată de o istorie pe care însuși protagonistul ei ar fi dorit-o învăluită de tăcere. Bunăoară, confraților din mănăstirea Sfântul Gheorghe, de la Deir-el-Harf le-a lăsat cu limbă de moarte ca manuscrisele să îi fie distruse. Deopotrivă, trăiam neputința de a înțelege și de a accepta criza profundă în care se scufundă Libanul. În prezent, chiar este o criză cu mult mai gravă decât în perioada războiului civil. Cum să dai istoriei o realitate și o esență generată de tine însăți, cum ar spune părintele André Scrima, câtă vreme circumstanțele nu par să-și țeasă un timp al înțelegerii, ori, pur și simplu al parcurgerii? Într-un fel sau în altul, știam că trebuie să se lege cele două registre, cel al trecutului părintelui Scrima, cu prezentul, dincolo de desfășurarea diacronică a evenimentelor, iar acest element sincronic, ce transcende timpurile și își învăluie în discreție protagoniștii, era Rugăciunea lui Iisus.
Multe urechi la Beirut încă așteptau ca vălul trecutului plin de multe necunoscute al părintelui André Scrima, să fie dat la o parte, mai ales că este anul comemorării a douăzeci de ani de când ne-a părăsit pentru o lume mai bună. Prieteni mai vechi, membri ai Mișcării Tinerilor Ortodocși (Mouvement de la Jeunesse Ortodoxe, din Patriarhia Antiohiei), acum la vârste înaintate, sau auditori mai tineri, din mediul academic al Universității Saint-Joseph, Beirut, au dorit să participe la o masă rotundă unde s-a întâmplat să am privilegiul de a pune în centrul comunicărilor, considerații ce au trimis la rugăciunea inimii, iar mai apoi la cei ce au practicat-o. Mutatis mutandis, imaginând o analogie, doream să arăt că transpunerea de pe partitură a unei simfonii de Anton Bruckner, de ce nu, într-un concert sub bagheta lui Celibidache, nu era același lucru dacă ar fi fost citită și înțeleasă mental ori auzită exclusiv lăuntric, în mintea dirijorului, privându-ne de un concert viu în care sunetul să vibreze în inimă și să îi imprime o energie, o stare specială. Dimpotrivă, accentele se doreau așezate pe transpunerea în practică a partiturii, indicând deopotrivă caracterul transformativ al rugăciunii, cât și calitatea perenă a ființei ce o asimilează, o împărtășește altora, îi conferă traiectoriile și sensul în Dumnezeu. Aș fi simțit privirea aspră a părintelui André, dacă aș fi pus accentul greșit, reducând totul doar la istoria sa personală. Așadar, mai întâi inima unde sălășluiește rugul aprins, iar mai apoi subiecții ei.
În fond, fie Mișcarea Rugul Aprins din perioada manifestării ei la mănăstirea Antim din București, fie cea a Mișcării Tinerilor Ortodocși, din Liban, ambele s-au construit pe dorința arzătoare a membrilor ei, de a-și vedea propria lor inimă locaș al unui rug aprins, singurul organ al ființei care mijlocește întâlnirea cu „Dumnezeul cel Viu”, cu energiile Sale necreate. Deși în mod complet diferit, având însă centrală încordarea de a practica și dobândi neîncetat rugăciunea inimii, cam așa s-a petrecut și în comunitatea monastică a mănăstirii Sf. Gheorghe de la Deir-el-Harf, situată în Munții Libanului. [Fig. 1 Mrea Sf. Gheorghe, Deir-el-Harf, Liban 2020.jpg] Părintele Scrima a fost duhovnicul acestei mănăstiri pentru acea vreme în care comunitatea monastică se maturiza interiorizând această rugăciune. [Fig. 2 Părintele A. Scrima împreună cu pr. egumen al Manastirii Sf. Gheorghe, Elia Morcos, Deir-el-Harf, Liban] Sensul plenar al vieții noastre: abscondita est cum Christo in Deo, este viața ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3), reiterează A. Scrima (A. Scrima 2008, p. 351), iar istoriile celor două mișcări, la fel de bine cum și comunitatea de monahi de la Deir-el-Harf, gândite sincronic, reprezintă vectorii circumstanțelor ce au putut face posibilă așezarea ființei lor ori ceea ce s-a învăluit în ea prin practicarea rugăciunii inimii. Cum se scrie istoria transformativă a inimilor ce o practică? O ipoteză: protagoniștii ei au o vocație cu mult dincolo de ei înșiși. Voi exemplifica. Mitropolitul Nicolae al Rostovului, părintele (arhimandrit) Ioan cel Străin (Kulîghin), părintele (arhimandrit) André Scrima, par că reunesc vocațiile lor într-un triunghi soteriologic al poziționării sufletului pe o traiectorie divină și, în subsidiar, a eliberării din siluirea a ceea ce le-a rezervat secolul XX: „apocalipsa” comunismului.
Status nobilis. Sugeram că există istorii care dovedesc că vin din afara ei. Este cazul mitropolitului Nicolai III (Amasuski) al Rostovului pe Don (1860-1944). A fost prigonit, exilat, condamnat la moarte, înfometat, umilit. Bunăoară, se știe că a trăit într-o cocioabă de argilă și că s-a hrănit cu ierburi alături de alți condamnați, tot fețe bisericești. A fost condamnat de către Armata Roșie în mai multe rânduri, culminând cu salvarea sa în 1938, unde fusese singurul supraviețuitor între cei aflați în fața plutonului de execuție. (D. V. Pospielovsky 1988) Corpul său, aflat aproape fără suflare, a fost găsit într-o groapă comună, a fost hrănit de confrații săi, cei care l-au salvat, deși închiși toți într-un lagăr de concentrare. Eliberat din lagăr, a fost pentru o vreme măturător de stradă. În 1941 este reabilitat de către Armata germană și de aliații români, pe când Azovul era încă zonă de conflict între Armata sovietică și cea germană. Între 1941 și 1943 a redeschis aproape trei sute de locașuri de cult închise de sovietici, a binecuvântat preoția a peste o mie de slujitori. În noiembrie 1943, imediat după victoria sovieticilor la Stalingrad, va cere din Odessa, împreună cu preotul Ioan Kulîghin, care îi era părinte duhovnic vlădicii, și monahia Parasckeva Sinkarenko, sora sa, să se refugieze în România. Patriarhul Nicodim îi va aproba cererea și cei trei vor fi primiți ca rezidenți, la mănăstirea Cernica. Va sfârși în 1944, la aceeași mănăstire, unde îi sunt așezate osemintele.
Pr. Ioan Kulîghin, deopotrivă, are o istorie ce-și depășește veacul. Născut în 1885, la Eleț, în gubernia Orël, Rusia, la vârstă tânără decide să meargă într-o vizită la Lavra Pecerska și la mănăstirea Optina. După ce își face serviciul militar (1906-1909), devine frate la mănăstirea Valaam (1910-1914), mănăstirea de pe marginea Lacului Ladoga. Un episod evocat de părintele Roman Braga face ca istoria Pr. Ioan Kulîghin să semene cu cea a Mitropolitului Nicolae. (G. Vasilescu 1999) Este vorba de masacrul bolșevicilor în această obște de monahi: soldații au intrat în fiecare chilie și pe cei care au refuzat să părăsească monahismul de bună voie, i-au omorât cu topoarele. Frații care nu primiseră încă tunsoarea în monahism au fost trimiși acasă, între ei, fratele Ioan. Așadar, va scăpa ca prin minune, dar va fi chemat la ordine (1914-1917) în perioada Primului Război Mondial. Se întoarce teafăr de pe front. Va deveni ulterior preot în Rostov, în 1919. Slujește aici până în 1930, când este luat prizonier de către Armata Roșie, între 1930-1937, dar reușește din nou să supraviețuiască. Se va întoarce în eparhia sa din Rostov și va edifica Biserica odată cu vlădica Nicolae. În noiembrie 1943 va trebui să lase iar Rostovul, refugiindu-se în România, la mănăstirea Cernica, așa cum menționat mai sus. În această perioadă începe să meargă la mănăstirea Antim, să aibă primele contacte cu membrii unei incipiente mișcări a Rugului Aprins.
Isihasmul, în forma tradiției paisiene și a starețului Vasile de la Poiana Mărului, era deja familiar celor de la Antim, însă pr. Ioan [Kulîghin] cel Străin, va face ca propria-i xeneitate să deschidă pronia divină și calea (A. Scrima 2000, p. 28 și urm.): …numai tu ești singur la Ierusalim? (Lc. 24, 18). Condiția de străin, ne spune Scrima, poartă în sine un surplus ontologic, chiar meta-ontologic, ireductibil […] este ángelos – trimis, mesager, străin. (A. Scrima 2000, p. 30). Părintele Ioan cel Străin aducea cu sine o istorie a masacrelor, a exilurilor, a lagărelor de concentrare, dar mai ales, pe cea a sensului transcenderii lor dincolo de orice circumstanță, câtă vreme devin panoplii cu alt sens, judecate exclusiv prin grila eternității.
El, fratele Ioan, cel scos dintr-un masacru, vlădica Nicolae, scos dintr-o groapă comună după aflarea sa în fața plutonului de execuție, unde glonțurile îndreptate spre el îl ocolesc, ambii vor deschide Calea, într-o mănăstire din București, acelei nații ce, nu după multă vreme, va fi ea însăși dominată și controlată de sovietici, imediat după 1944. După ce va fi scos din mănăstirea Cernica pentru a fi predat autorităților sovietice, va fi dus iar într-un lagăr de concentrare și judecat. În anul 1947, imediat după arest, reușește să trimită câteva epistole la Antim, între care și un testament spiritual. Acest Testament, tradus în termenii moștenirii isihaste, va pecetlui soarta mai multor membri ai Rugului Aprins, între care și cel al fratelui A. Scrima.
În fine, ultima etapă aparține unei istorii ce trimite chiar la Apocalipsă: va fi „scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe decât primitorul” (Apoc. 2, 17), ne explică Scrima însuși într-un text autorizat de el spre publicare în 1996, reluat în 2000, anul morții sale. Rugăciunea lui Iisus a fost singura modalitate de a fi sustras unei iminente Apocalipse, așa cum, între zidurile Castelului Bossey, la Locarno, în primele luni ale anului 1957, pr. André își explică comunismul: „[…] comunismul te silește să înțelegi în ce grad este iminentă în istorie Apocalipsa, cât de implicată în timp este veșnicia. Iar a le sesiza pe amândouă prin observație și relatare este un lucru foarte complex și delicat. […] Comunismul necesită o înțelegere, un răspuns creștin autentic; acolo unde întâlnește acest răspuns în sufletul credinciosului și înlăuntrul Bisericii unde este celebrată liturghia, el este anihilat; acolo unde simte că adevărul creștin lipsește, devine insolent, nerușinat, aproape de neînfrânt. Fără nici o exagerare și fără nici o metaforă, unei conștiințe creștine treze comunismul îi apare drept Evanghelia inexistenței lui Dumnezeu, drept cel mai desăvârșit catehism al întunericului (până la ora actuală).” (A. Scrima 20082, p. 156; 158). Se înțelege că a fi creștin autentic, nu presupune ca propria credință să se conjuge cu un sens „orizontal”, să devină un soi de pion opozant, într-o mișcare de rezistență anti-comunistă tout court. Rezistența spirituală autentică, așadar, era aceea de a circumscrie ființa în planul ei etern, de a o redirecționa transcendent, nicicum tangibilă vreunei circumstanțe istorice. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! spusă de creștinul autentic, în sens patristic, ea trimite la o „moarte mistică”, la o „mișcare neclintită” – status nobilis – indiferent de siluirile istoriei. Tocmai pentru că istoria generează o apocalipsă, ce dă în vileag imaginea extatică a lui Hristos în jertfa perpetuă înaintea Tatălui: Et vidi et ecce in medio throni […] agnum stantem tanquam occisum (Apoc. 5, 6), ființa se cere a fi înfășurată în și de Cuvânt (Logos). Numele lui Iisus rostit neîncetat în rugăciune, coborât până în abisurile ființei, în mădularele cele mai neputincioase ale omului până la o pre-facere deplină a sa, până la vederea nemijlocită a Mielului, devine ținta, direcția, sensul, calea, trans-formarea ei, proiecția ei în etern. Mă întreb, ce fel de cartografii noetice s-ar putea configura vreodată pentru ca cineva să „măsoare” coordonatele lumii contemplate înlăuntrul ființei?
Andrei Scrima, afirmă că, pe când era la Antim, „vorbeam între noi, referitor la acest pasaj [i.e. „pe calea mântuirii mele, mi-a dăruit binecuvântarea purtătoare de har a Moștenirii”], despre „rostirea harismatică a Moștenirii”, făcând referire la „elementele miezului tainic al tradiției isihaste.” (A. Scrima 2000, p. 48). Între anii 1943 și 1947, mai precis anii în care Pr. Ioan a putut fi prezent la Antim, această tradiție isihastă a devenit „vie”, ne spune extrem de punctual, același Scrima (ibidem). Isihasmul harismatic, contemplativ, iar nu cel despre care citim în cărți și rămas în afara ființei, pare să fi fost, nu numai o moștenire primită de către Scrima, alături de alți membri ai Rugului Aprins, de la pr. Ioan cel Străin, ci, mai cu seamă, darul neprețuit cu care fratele Andrei, va părăsi România, în noiembrie 1956 și pe care îl va împărtăși cu frații catolici în Europa, cu cei din Orientul Apropiat, cu frații din Patriarhia Antiohiei, cu comunitatea monastică de la Deir-el-Harf. Datorită plecării sale din România, la o bursă de studii în Benares, India, va fi considerat de către autoritățile comuniste un monah fugar, un dușman al poporului, va fi urmărit timp de mai bine de patruzeci de ani de către organele Securității, va fi subiect pentru sute de note informative, oferite inclusiv de zeci de clerici.
Niciuna dintre aceste secvențe de istorie frântă, cum spuneam, o istorie ruptă din „cel mai desăvârșit catehism al întunericului” (vezi infra), nu au putut să-l oprească să se reîntoarcă în România, în anul 1990. Nu au putut să-l oprească să creioneze, cu maximă discreție, până în anul 2000, într-un cerc destul de restrâns, parcurgerea unui iter ce-l leagă de o moștenire isihastă vie primită de la părintele Ioan Kulîghin și de proximitatea tainică cu locul unde sunt așezate osemintele vlădicii Nicolae, în cimitirul mănăstirii Cernica. Cine crede că acest triunghi format de destinele celor trei purtători ai harismei isihaste, poate fi circumscris de istorii sau de istorie? În fond, mă întreb, iar și iar, spre ce inimi se îndreaptă „înfășurarea” ei în și de Cuvânt?
S-au reunit totuși câteva elemente ale acestui registru transformativ al practicii isihaste perpetuu deschis. Mai apoi, a apărut oportunitatea să existe un cadrul ospitalier editorial, pentru un număr restrâns de contribuitori, însă orientat tematic gândind cronologic că anul 2020 este anul comemorării părintelui André Scrima. Câteva mărturisiri, câteva gânduri dedicate memoriei părintelui, s-au reunit sinergic, toate aparținând mai curând schimbului generațional, fiecare dintre noi mângâiați și îmbrățișați de ospitalitatea cuvântului deschis al părintelui: Bogdan Tătaru Cazaban, Alexandru Tofan, Pr. Jan Nicolae, deopotrivă de confirmarea prezenței sale vii: Andrei Găitănaru, Emma Khoury, Raymond Risk. Nimic nu a fost programat dinainte, nimic prestabilit, niciun criteriu care să excludă sau să excludă creionarea textelor, contribuțiile s-au întâlnit pur și simplu sincron, pentru un minut de anamneză spirituală, fie în Beirut și Deir-el-Harf, fie la București, ori la Roma. Toate contribuțiile converg spre o textură menite să indice capacitatea părintelui Scrima de a conjuga firesc tradiția isihastă cu itinerariile sale în jurul Mediteranei, și de a o adânci în propria sa vocație.
În loc de epilog sau când „poarta ți se deschide
Beirutul a devenit, destul de rapid, poarta pe care intri o singură dată și nu ai sentimentul că o vei mai putea deschide și a doua oară. Cu acest sentiment m-am însoțit timp de opt zile, cât m-am aflat pe coordonatele sale. Chiar și așa, doar în a opta zi, am simțit că mi s-a deschis cu adevărat „poarta” spre fragmentele de istorie ce puteau proba, fie și parțial, a activității didactice a părintelui Scrima în Liban. Tensiunea și emoțiile acumulate în primele șapte zile de căutări, au fost cornișa multor întâlniri și reiterări ale refuzurilor. Se vădea neputința de a prinde firul concret și complex al istoriilor sale, exact pe teritoriul unde el își lăsase o amprentă de netăgăduit. Totul pălea în fața discreției totale în care părintele Scrima „stăruia” să fie chiar și în anul 2020.
Cu doar câteva ore înainte de a lăsa Résidence des Pères Jésuites, în cartierul Achrafieh, inima Beirutului, locul unde trăsesem încă de la început, un părinte iezuit mi-a bătut ușor în ușă și mi-a spus să îl caut pe părintele Alexandre, responsabil cu Fondul Augustin Dupré La Tour S.J. și cu inventarierea acestui fond. Mi-a șoptit că are probleme de mobilitate, dar că este perfect lucid și că nu ar fi rău să îl caut. Ceea ce am și făcut. Am ajuns într-un suflet la camera dumnealui și l-am găsit așezat, calm, pe un fotoliu. Mi-am luat inima în dinți și i-am spus că sunt zile întregi de când tot încerc să dau de manuscrise sau cursuri ținute de către părintele Scrima și că abia ieri reușisem să dau de două dintre cursurile de la Universitatea din Kaslik din anii șaptezeci, desigur în limba franceză. Părintele Alexandre a zâmbit și, spre surprinderea mea, s-a ridicat cu ajutorul cadrului așezat în fața dumnealui, începând să se miște grabnic, târându-și picioarele obosite de maladii cronice. Am luat liftul și, spre surprinderea mea, am coborât la etajul trei, exact unde se afla camera mea. La numai doi pași, pe peretele dinspre nord, de după două uși se afla Fondul Augustin Dupré La Tour S.J. Simțeam că îmi tremură și mie picioarele. Intrăm. Pe pereții laterali era plin de cutii, iar în camera din față erau rafturi cu cărți și ceva dosare cu inventare. Am început să verificăm inventarele. Nimic. Ne-am învârtit cam patruzeci de minute și deja mă simțeam descurajată, părintele era deja obosit. La un moment dat, ne reîntoarcem pe holul întunecos ticsit de cutii și de praf. Într-un colț, zăresc o cutie neagră, nu foarte mare, și fac ochii mari: cu litere mari, scria A. SCRIMA. [Fig. 3, Dosarul de documente „A. Scrima” din Fondul Augustin Dupré la Tour S.J., la Résidence des Pères Jésuites, Beirut] Simțeam că toate așteptările, toate eforturile și-au meritat prețul. Cutia era ticsită de documente, toate în limba franceză, ceva fotografii, multe cursuri bătute la mașină de studenții de la Universitatea Saint-Joseph, Beirut, câteva manuscrise în olograf și extrase de articol, din anii șaptezeci, semnate de pr. Scrima și de pr. Augustin Dupré la Tour S.J.. L-am privit plină de recunoștință pe pr. Alexandre, care tocmai se scuza că trebuie să mă lase singură, oferindu-mi acordul de a copia și folosi acele documente, așa cum mă voi pricepe mai bine. Résidence des Pères Jésuites este locul unde mulți prelați savanți ai Societatis Jesu își consumă ultimele zile ale lor, gratificând enorm vizitatorii, în mare parte cercetători sau voluntari în misiuni umanitare. În clădire, încă mai există faimosul centru de studii islamo-creștine CEDRAC, fondat de către Pr. Samir Khalil Samir S.J. Prima surpriză a fost să-i văd numele între cei ce erau deja în sediu, iar mai apoi să văd cât de disponibil este să petrecem ore bune de discuții împreună. A fost prezența din umbră care a mijlocit accesul la arhiva colegului și colaboratorului său, în anii celei mai sufocante atmosfere universitare la Beirut. Pr. Samir l-a cunoscut și întâlnit pe pr. Scrima în anii războiului civil din Liban și a înțeles rapid cât de prețios mi-ar fi fost orice fel de ajutor.*
* N-aș fi scris niciodată aceste rânduri dacă nu aș fi simțit să răsplătesc, fie și minim, efortul celor care m-au ajutat enorm în perioada petrecută la Beirut: foarte răbdătorului meu coleg Alexandru Tofan, dragilor mei colegi și prieteni de la Cluj, Ruxandra Cesăreanu și Corin Braga, Laura Ilea, foarte eficientei Houda Kassatly și primitorul Abouna Youseff Abdallah (Deir-el-Harf), generoșilor Emma și Basil Khoury, soții Risk și lui Tony Khoury, toți membrii ai MJO, părinților iezuiți de la Résidence des Pères Jésuites, Beirut, prietenilor mei Mirella Pintilie Jaber, Moufak și Gabi Alliwi, nu în ultim rând, dar mai ales, doamnei Lavinia Spandonide (Fundația Spandugino) și staff-ului biroului doctoral al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba-Iulia.
Bibliografie selectivă:
André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, București: Humanitas, 20002;
André Scrima, Antropologie apofatică, vol. îngrijit de Vlad Alexandrescu, București: Humanitas, 2005;
André Scrima, Ortodoxia și încercarea comunismului, vol. îngrijit de Vlad Alexandrescu, trad. de Vlad Alexandrescu, Miruna Tătaru-Cazaban, București: Humanitas, 20082 ;
Ghe. Vasilescu, Cuviosul Ioan cel Străin, București: Anastasia 1999;
Houda Kassatly, La communauté monastique de Deir el Harf, Université de Balamand, Section de Documentation et de Recherches Antiochiennes, Liban 1996 ;
Pospielovsky, Dimitry V., Soviet antireligious campaigns and persecutions. A history of Soviet atheism in theory and practice, and the believer, Macmillan, NY-London, 1988, v. 2.
Imagini:
[Fig. 1 Mănăstirea Sf. Gheorghe, Deir-el-Harf, Liban 2020.jpg]
[Fig. 2 Părintele A. Scrima împreună cu pr. egumen al mănăstirii Sf. Gheorghe, Elia Morcos, Deir-el-Harf, Liban]
[Fig. 3, Dosarul de documente „A. Scrima” din Fondul Augustin Dupré la Tour S.J., Résidence des Pères Jésuites, Beirut]
Bogdan Tătaru-Cazaban
„Ultima Evanghelie”. O călăuză
Există un pasaj tulburător în Omiliile la Matei ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Tulburător și esențial pentru a intra în orizontul de sens și izvorâtor de viață al textului sacru: „Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harului Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt” (Traducerea și comentariul textului la Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului. Texte fundamentale pentru o ermineutică duhovnicească, Editura Bizantină, București, 2002, p. 128 sq.). Dar opacitatea inimilor de piatră a făcut să fie nevoie de „leacul Scripturilor”, de text ca intermediar și suport al anamnezei spirituale. De aceea lectura atentă e calea pentru a redeveni sensibili la harul care a inspirat textul si care deschide poarta către plinătatea adevărului său. Andrei Scrima era integral conștient de această condiție a textului Revelației și de absoluta necesitate de a fi, în raport cu el, într-o itineranță receptivă: de a practica cu propria viață o hermeneutică transfiguratoare. „Unele cărți” – scria la capătul comentariului său la Ioan – „încearcă să reînvie trecutul, altele se preocupă de prezent, iar altele se străduiesc oarecum să deschidă spre viitor. Însă puține, foarte puține, de fapt, apar ca venind din altă parte, de dincolo de timp, pentru a rămâne cu noi, asemenea unei prezențe mereu credincioase… Dacă știm să intrăm în intimitatea lor, dacă învățăm să le urmăm cursul, aceste cărți ne conduc la locul în care ochii și inimile noastre se deschid asupra unui alt spațiu, a cărui nostalgie o purtăm în noi, aproape de Dumnezeu” (A. Scrima, L’Evangile de Jean. Un commentaire, traduction de Marcel Pirard et Anca Vasiliu, introduction par Anca Vasiliu, Paris, Cerf, 2017, p. 419). Pentru părintele Scrima, Evanghelia după Ioan, „ultima Evanghelie”, este o astfel de carte care, o dată deschisă, devine o inepuizabilă sursă de viață, pentru că tot ceea ce transmite, prin articulațiile cele mai subtile, aproape imperceptibile, nu depinde de condițiile istorice ale transcrierii și receptării, ci le transcende și se actualizează cu fiecare inimă dispusă să devină o pagină a Duhului și să acceadă la condiția originară a Revelației directe.
Acest parcurs are mereu nevoie de o călăuză, de o voce care să știe să te facă să auzi Vocea de dincolo de text în ceea ce e mai adânc decât tine însuți. Astfel, de-a lungul câtorva decenii, părintele Scrima a comentat Scripturile pentru obștea mănăstirii „Sfântul Gheorghe” din Deir-el-Harf, unde fusese invitat încă de la sfârșitul anilor ‘50 și a continuat să fie implicat în formarea comunității monahale, iar aceste „întâlniri de taină” au constituit, în parte, substanța unor cărți de exegeză traduse și publicate în limba arabă. În prezent, doar câteva omilii și comentariul la Evanghelia după Ioan sunt accesibile în franceză și română (v. A. Scrima, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Capitolele 18-21, traducere din franceză de Anca Manolescu, București, Humanitas, 2003; Id. Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, traducere din arabă de Monica Broșteanu, traducere din franceză de Anca Manolescu, Humanitas, București, 2008; Id. L’Evangile de Jean. Un commentaire, traduction de Marcel Pirard et Anca Vasiliu, introduction par Anca Vasiliu, Paris, Cerf, 2017), în urma unei retraduceri din arabă. Aceste texte, chiar dacă reprezintă numai o secvență din activitatea sa, reflectă deplin tipul de demers, intenția fundamentală și constantele hermeneuticii practicate de părintele Scrima.
Este important să notăm mai întâi cadrul în care se desfășoară comentariul Scripturii. Părintele răspunde solicitării unor monahi libanezi, dornici să adâncească înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Este, deci, vorba despre o întâlnire în spațiul unei vocații comune – cea monahală – între un părinte și ucenicii săi, convinși că părintele este „legatarul” unei experiențe duhovnicești care îi permite un acces mai înalt la sensurile Scripturii. Părintele Scrima nu ține un curs de exegeză, ci își propune să citească împreună cu frații săi și să desprindă din urmărirea cu atenție a textului, aproape rând cu rând, sensul duhovnicesc și teologic sau, mai bine spus, să deschidă o poartă spre adevărul și viața comunicate de cuvântul Scripturii. Spre deosebire de limbajul articolelor sau al studiilor pe care avea să le publice în Occident, unde se întâlnesc multe dintre tehnicile de analiză semiotică în vogă în anii ‘60-‘70, comentariul Evangheliei este linear, aproape fără citate din alți autori. Într-un intens „față-către-față” cu texul Scripturii, părintele devine comunicatorul înțelesurilor decantate în tradiția pe care o întrupează. Din această perspectivă, lectura pe care o propune ucenicilor este o experiență, o întâlnire cu Cel despre care vorbesc Evangheliile, o comuniune în Duhul care mărturisește despre Hristos și face posibilă înțelegerea autentică a cuvintelor despre El. [Fig. 4 Părintele A. Scrima, Deir-el-Harf, momentul preoțirii sale în sânul comunității monastice Sfântul Gheorghe, 1961]
Călăuza „ultimei Evanghelii” este deopotrivă sigură și discretă: le descoperă, cu știința celui care a trăit deja, un nou spațiu celor care-l ascultă, dar e mai presus de toate conștientă că nu lectura sa trebuie să rămână, ci deschiderea pe care o face prin lucrarea Duhului – „o stare de exaltare blândă, aurie, liniștitoare” despre care mărturisește Andrei Pleșu în urma unei întâlniri cu părintele (A. Pleșu, Note, stări, zile. 1968-2009, Humanitas, București, p. 145). Exegeza tinde astfel să devină doar urma unui parcurs lăuntric; călăuzirea – o relație de „transparență”. Duhul face cu putință această de „străvezime”; El este Cel care lasă să se vadă ceea ce se află dincolo de vederea obișnuită și în același timp „este Adevărul”: „Dacă adevărul mărturisit de Christos e adevărul Împărăției care nu este din lumea aceasta, ci din lumea realității divine înseși, atunci – pentru a înțelege ce spune el și pentru a-i putea asculta glasul – trebuie să participi deja la adevăr, să fii într-un același Duh cu el. (…) Duhul Adevărului, „Împărat ceresc”, cum îl numește tradiția răsăriteană: El e cel ce se ivește în transparență, în maniera specifică Sfântului Ioan: „Cel Nenumit”, așadar, dinlăuntrul lui Dumnezeu, Duhul însuși și pecete a Tatălui asupra Fiului, cel care inspiră neîncetat mărturia Fiului până la revelația crucii și a Învierii” (A. Scrima, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Capitolele 18-21, op. cit., pp. 53-54).
Imagini:
[Fig. 4 Părintele A. Scrima, Deir-el-Harf, momentul preoțirii sale în sânul comunității monastice Sfântul Gheorghe, 1961]
Jan Nicolae
Improvizațiile Duhului în arhivele Logosului:
Omiliile Părintelui André Scrima.
Părintele Scrima rămâne pentru mulți dintre contemporanii noștri, în pofida proiectului editorial restitutor de la Editura Humanitas, paradoxal, un mare necunoscut ori un personaj enigmatic al spiritualității secolului XX, maestru al ecumenismului spiritual și al dialogului inter-religios, avangardist curajos și pelerin pe drumurile nebătătorite ale itinerariului regăsirii întru Logosul unificator și pacificator al umanității. Probabil că majoritatea celor care făcut cunoștință cu opera acestui călugăr atipic, și-l amintesc în postura martorului privilegiat al Rugului Aprins, fenomenul ultim de întâlnire congenială între elita duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române și elita culturală a capitalei căutătoare de inițiere mistagogică în anii de dinaintea instalării regimului comunist. Modul în care pronia divină a lucrat și l-a purtat pe acest părinte pe cărările vieții ca purtător tainic al tradiției harismatice a rugăciunii inimii și al înțelepciunii marilor Părinții ai Bisericii nedespărțite din primul mileniu creștin, reprezintă o adevărată aventură redată în parte prin volumele apărute din opera sa scrisă sau cele pentru omagierea sa. Atunci când revista Contact publica în 2003 câteva minunate omilii rostite de părintele la mânăstirea Sfântului Gheorghe Deir-el-Harf, în Liban, aflam că între anii 1972-1987, la intervale neregulate, lămurise hermeneutic diverse pasaje evanghelice, adresându-se monahilor în cadrul sinaxelor euharistice, comentarii omiletice care ulterior au fost transpuse de pe casete dorindu-se chiar editarea lor într-o carte omagială, după moartea maestrului lor spiritual survenită în 19 august 2000. Desigur, intenția nobilă venise din conștiința că dețin o adevărată comoară, un tezaur sapiențial care ar merita să fie predat mai departe tinerilor, făcându-le cunoștință astfel cu acest om extraordinar, dotat cu o cultură vastă, cu o inteligență a misterului, un geniu cu minte ascuțită, spirit viu și contemplativ înrădăcinat în marea Tradiție creștină, purtând cu sine și ducând mai departe binecuvântarea părintelui Ivan Kulîghin (Ioan cel Străin) de la Optina întemeiată în creuzetul filocalic de la Neamțul Sfântului Paisie Velicicovschi (sec. XVIII) și în Antimul iluminismului harisamtic al ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor).
Dincolo de obstacolele și dificultățile întâmpinate de inițiatorii acestui proiect: distanța temporală, slaba calitate a înregistrărilor, discursurile improvizate marcate de oralitate și spontaneitate, cu fraze neașteptate, reluate sau intercalate de repetiții, rectificări, expresii familiare, arhaisme, metafore, regionalisme, paradoxal, această formă de gândire dialogică, surprinsă în viul și dinamica actului liturgic al rostirii edificatoare, redă într-un mod plin de prospețime gândirea părintelui André în actul de articulare cel mai intim. Cu alte cuvinte, avem incredibila ocazie de a-l auzi pe Părintele Scrima predicând la un amvon exotic, isihast, în mânăstirea căreia i-a fost întemeietor și mentor spiritual: „Niciodată nu l-am ascultat pe părintele André predicând. Și iată că el mă învață să citesc Evanghelia așa cum el însuși o citea, conform exegezei tradiționale din cadrul ortodoxiei, care era una a Părinților Bisericii și care oferă o înțelegere spirituală a cuvintelor și actelor rostite și săvârșite de Hristos, o inteligență întotdeauna originală, înnoită necontenit prin Duhul Sfânt care-l locuia și-l ilumina în fiecare clipă. El plasează mai întâi textul în contextul său istoric, geografic, politic, fără să neglijeze contribuțiile exegezei moderne dar depășindu-le progresiv apoi în analiza sensului în diversele sale niveluri de profunzime, ajungând la o interpretare foarte interiorizată și exigentă a preceptelor lui Hristos care pretindea o convertire radicală ucenicilor săi dar deopotrivă eliberatoare în simplicitatea sa luminoasă. Interesul esențial al acestor omilii rezidă totodată în ceea ce ele ne descoperă despre sufletul ardent al părintelui André: el se livrează aici total și ne antrenează și pe noi în această dăruire de sine, la rândul nostru “Trebuie să recunoști isihaștii, scria el, mai ales atunci când îi întâlnești pentru ceea ce sunt ei: morții lui Dumnezeu, răniți Iubirii și ai Luminii care s-au șters din lume ca să vadă fața Invizibilului (chipul Celui nevăzut) de unde-și primesc viața lor cea nouă ” (P. André Louf).
Aș dori să ilustrez măiestria și iscusința acestor rostiri limpezi și fulgurante printr-un exemplu extras din Omilia la Sâmbăta lui Lazăr, acolo unde ne așteaptă o surpriză omiletică: o imagine extrasă din memorie, o fotografie îngălbenită de vreme a lui Dostoievski așezată în casa sa memorială deloc întâmplător în fața unei icoane a Învierii lui Lazăr, conjugând meditația marelui romancier la sensul acestui eveniment evanghelic și la condiția umană modernă:
„ Există acolo în apartamentul lui Dostoievski, transformat în muzeu, două ilustrații: o veche fotografie a scriitorului îngălbenită de vreme, celuloza virând spre galben, iar alta vizavi de de el, o icoană a învierii lui Lazăr. Și un scriitor al timpului nostru pe care-l putem invoca aici ca martor al angoasei noastre unanime, André Malraux, în cele din urmă fiind la Moscova [sic!] spunea: aici este poate secretul lui Dostoievski care a simțit atât de bine omul sau a prezentat omul modern, sufletul omului modern. El a meditat fără încetare învierea lui Lazăr pentru că această înviere face să se cutremure stâlpii pe care stă toată povara lumii. Acest Lazăr, prin viața sa, care ne arată astăzi că omul nu va fi niciodată nimicit, în ceea ce este și în cine este , nu va fi niciodată zdrobit de necesitate, nici de moarte, nici de eșec, nici de piatra mormântului. Omul este, prin urmare, inexterminabil, indestructibil. Dostoeivski a înțeles asta. Hristos l-a chemat pe Lazăr din mormânt, dincolo de corupție (stricăciune), dincolo de tenebre. El l-a chemat la viață, l-a redat vieții. Iată, un fel de lumină de captat poate pentru sensibilitatea noastră de oameni moderni! ”. [Fig. 5, Fig. 6]
Imagini:
[Fig. 5 Fresca Învierii Sf. Lazăr, Biserica Sf. Brâncoveni, Micești, Alba-Iulia]
[Fig. 6 Camera de lucru a lui Fedor Michajlovic Dostoevskij, casa memorială din Skt. Petersburg]
Alexandru Tofan
André Scrima: celălalt și problema istoriei
Unul dintre momentele importante ale biografiei Părintelui Scrima s-a petrecut în prima jumătate a anilor 1960: participarea, ca emisar personal al Patriahului Athenagoras, la ultimele lucrări ale Conciliului Vatican II. În contextul în care Bisericile Ortodoxe nu ajunseseră la o decizie comună privind trimiterea de emisari oficiali la întâlnirile conciliului, soluția găsită de Patriarhul Ecumenic, aceea de a fi reprezentat în această calitate, ar putea fi considerată la o primă vedere un compromis. Cu toate acestea, tocmai caracterul „personal” al misiunii Părintelui Scrima o încarcă de semnificații și deschideri care depășesc cu mult evenimentul propriu-zis.
Prin conferințele ținute în cadrul Conciliului Vatican II, prin textele publicate în diverse reviste și volume, dar mai ales prin discuțiile avute cu marii teologi ai Apusului prezenți în acea perioadă la Roma (consemnate, în parte, de Yves Congar, de Antoine Wenger sau de Giuseppe Alberigo), Părintele Scrima reușește să contureze o perspectivă interesantă asupra felului în care ecumenismul poate fi înțeles și articulat deopotrivă ca realitate istorică, eclezială și spirituală.
Am încercat, în scurta intervenție la colocviul organizat de Universitatea Saint-Joseph din Beirut și Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, să găsesc un nume pentru această perspectivă: ecumenismul ca experiență. Este de fapt un rezumat al întâlnirilor fundamentale din viața Părintelui Scrima, la care a luat parte sau la care a asistat doar, plin de mirare: mai întâi cele din anii 1956-1957 când, la Paris, experimentează „formula vie a ecumenismului” împreună cu Monseniorul Dumont și cu ceilalți părinți dominicani de la Centrul Istina; apoi prietenia spirituală pe care o vede între doi ierarhi și „oameni ai lui Dumnezeu”, Patriarhul Athenagoras și Papa Ioan al XXIII-lea, fără de care Vatican II nu ar fi fost posibil, după cum afirmă; în fine, agonica întâlnire a lumilor din spațiul Libanului, unde ajunge să reevalueze una dintre problemele fundamentale ale gândirii sale, aceea a ospitalității.
Ecumenismul, prin urmare, nu reprezintă o decizie juridică și nici un gest istoric. De fapt, este experiența întâlnirii celuilalt, pe axa urcătoare a spiritului. A fi într-o deschidere față de „fratele” și a-l recunoaște ca mesager al Duhului este punctul inițial al oricărui tip de ecumenism. Plecând de aici, Părintele Scrima vorbește, de exemplu, despre Vatican II ca despre un „conciliu hermeneutic”. Logica sa nu este aceea a unei sarcini a viitorului, ci a unei scrutări a trecutului: unitatea nu trebuie înfăptuită, ci regăsită. A descoperi, în datele spirituale ale Bisericii primare, unitatea (de fapt, mai mult decât atât, plenitudinea vieții comunitare în Hristos) în ciuda rupturii istorice care a urmat este calea pe care cele „două creștinătăți” trebuie să o urmeze. Un adaos interesant este invocat din loc în loc de către Părintele Scrima: acela despre puterea eliberatoare a imaginației, însoțitoare permanentă a credinței. Regăsirea unității în ciuda rupturii istorice este posibilă doar dacă prezentul, în opacitatea lui, este dislocat, făcut transparent, relativizat prin imaginație. Cu atât mai spectaculoasă este această sugestie cu cât, într-o omilie, Părintele Scrima numește lipsa de imaginație ca fiind o „rădăcină” a păcatelor.
Nu doar Conciliul Vatican II poate fi privit din această perspectivă. La fel de importantă este descrierea pe care o face Libanului, aflat la acea dată într-un război civil îndelungat. Întâlnirea cu celălalt pe axa verticală a spiritului este și aici răspunsul dat conflictului și limitei care separă lumile. „Comment vit ton frère?” este întrebarea care trebuie pusă în mijlocul agoniei, mai înainte de toate celelalte. Din solul concret al deschiderii față de celălalt rezultă opțiunile istorice ale păcii. În raport cu această întrebare, chiar și cealaltă, pusă demult și Mântuitorului, „Qui est mon frère?”, este irelevantă.
Termenul de „experiență” devine astfel fundamental pentru Părintele Scrima. El descrie un raport dinamic, o „punere la încercare” reciprocă dintre om și lume, după o sugestie din cursul său despre experiența spirituală. Văzut astfel, ecumenismul nu este un simplu fapt sau o decizie juridică, ci o modalitate de construcție a sinelui prin intermediul celuilalt: la limită, este o formă a prieteniei.
Grupaj cu cei ce l-au întâlnit personal pe pr. Scrima
Emma Khoury
Părintele André Scrima
(1925-2000)
Deja douăzeci de ani de când părintele André Scrima ne-a părăsit pentru o lume mai bună. Gândindu-mă la anul 1961, multe gânduri îmi dau năvală. Pentru prima oară l-am întâlnit la Costi Bendali, doctor în psihologie al Universității din Lyon, la Tripoli al-Mina, locul unde a trecut pentru a face cunoștință cu Mouvement de Jeunesse orthodoxe (MJO). Eram entuziastă să întâlnesc un preot ortodox român! Evident, statura părintelui André mă impresionase deja, amintindu-mi de brazii din Moldova, privirea pătrunzătoare, de o extraordinară inteligentă, specifică unei spiritualități perfect congruente cu cea a părinților Bisericii!
A doua oară, în 1960, în timp ce se întorcea din Benares în India, a efectuat un pelerinaj la Ierusalim, și ne-am aflat în același autobuz care ne conducea în Țara Sfântă, pe cale terestră. A fost un lung periplu, timp în care am avut ocazia să povestesc cu el, fără a fi stânjenită! Am fost uimită de generozitatea sa! Era suficient să abordez un subiect legat de exegeză sau de patristică pentru ca el să înceapă să îmi ofere fluvial un adevărat curs magistral! O cultură vastă teologică, filosofică, deopotrivă în științe matematice și poliglote.
Au trecut zile, mai apoi ani, până când l-am regăsit pe părintele André la mănăstirea Sfântul Gheorghe, la Deir-el-Harf, în Chouf, în munții Libanului. La acea vreme eram logodită cu doctorul Michel Khouri, ex-secretar general al Mișcării Tinerilor Ortodocși (MJO). Eram cu adevărat fericită să-l revăd și să fiu ochi și urechi la ceea ce spune. Ascultându-l vorbind cu un ușor accent românesc, nu făcea decât să-i sporească fascinația acestei personalități de elită, a sa cultură și excepțională inteligență, dublate de o excelentă memorie. În pofida cunoștințelor sale vaste și diversificate, a rămas simplu, mai curând umil și afabil. [Fig. 7 Pr. André Scrima, Beirut]
Avea o viziune ecumenică, motiv pentru care a fost trimis de către patriarhul ecumenic Athénagoras I (1 noiembrie 1948 – 7 iulie 1972) în ambientele religioase occidentale unde a jucat un rol important în Conciliul II Vatican (1962) fiind totodată trimisul personal al patriarhului de Constantinopol.
Părintele André iubea mult compania copiilor mei. Mariana, fiica mea majoră, avea o mare admirație pentru el, a chiar studiat limba sanscrită fiind influențată de el. Ultima oară când mi-a văzut copii, avea lacrimi în ochi. Cred că am fost extrem de privilegiați să-l cunoaștem îndeaproape pe părintele Scrima, câtă vreme, deseori, lua masa la noi, după care urma un dialog concentrat, de care copiii mei erau mulțumiți, fiecare dintre ei evocând propriul său domeniu!
Sigur că nu este posibil să uiți o asemenea personalitate și amintirea sa va fi eternă.
Părintele Scrima era un sfătuitor înțelept în toate privințele. Când am avut o problemă familiară, el a fost cel cu care m-am sfătuit. De exemplu, îi spuneam că fiul meu Vasile, în vârstă de cinci ani atunci, era încă tăcut, întârziind să vorbească, iar părintele îmi spunea cu simplitate, că și Einstein a fost în aceeași situație. Prezența sa era foarte importantă în acel moment din viața mea când aveam nevoie de un părinte spiritual, care să mă ghideze. Era părintele, era fratele, era prietenul. A avut mereu răspunsuri spontane și juste. Iubea cu precădere pe fiul meu Ioan, ”dragul Ioan”, care a murit acum trei ani, din cauza unui cancer oribil. Părintele André îi îndrăgise surâsul un pic malițios și inteligența sa vivace. Cu fiecare dintre fii mei a avut un dialog special și adecvat. Cu Mariana, discuta chestiuni de religie comparată, în mod special dialogul dintre creștinism și hinduism, pornind de la isihasm. Vasile îl asculta în tăcere. Ioan i-a pus multe întrebări, la fel de bine cum și cu Ilie-Grigore discuta chestiuni de matematică. Mariana a făcut un doctorat in Belgia (n.a. în studii orientale) și Vasile un doctorat în istorie. Ioan a făcut un doctorat în medicină. S-a specializat în hematologie în Statele Unite. În ceea ce-l privește pe Ilie-Grigore, el a urmat l’École Centrale de Paris. Când părintele André a murit, erau toți cu diplomele luate, însă au rămas cu toții foarte triști căci nu reușiseră să își ia rămas bun de la el, cu excepția Marianei, care apucase totuși să îi telefoneze la București. A fost atât de afectată de plecarea părintelui, încât în momentul morții, bătrânul episcop al Muntelui Liban, George Khodr, i-a prezentat condoleanțele sale.
În ce mă privește, influența acestei extraordinare personalități a fost foarte importantă și fructuoasă. Nu voi uita niciodată comentariul său la ispitirea lui Iisus în pustia Carantaniei, din Evanghelia de la Luca. Demonul, ”săvârșind toată ispita, s-a îndepărtat de El, până la o vreme” (Lc. 4, 13). Acel timp avea să fie ziua pătimirii Sale. Profetul Ilie mă interesa și aveam nevoie de sfatul părintelui André pentru a-mi clarifica ciclul întreg al acestui mare profet al Vechiului Testament. Desigur, multe sunt de spus despre părintele André, însă m-am mulțumit în a evoca un aspect ce ținea de viața noastră la Beirut, o mică secvență din contractul familial și firesc pe care l-am avut cu el.
[Traducere din limba franceză: Daniela Dumbravă]
Imagine:
Fig. 7 Pr. André Scrima, Beirut
Raymond Risk
Străinul
Gânduri despre Părintele André Scrima
Prima oară când am avut bucuria de a-l întâlni pe părintele Scrima a fost cu ocazia trecerii sale prin Beirut, pe când era în trecere spre India, cred că prin 1956. Nu știu ce bunăvoință divină a făcut ca o reuniune în jurul său să se întâmple, în foaierul sediului Mouvement de Jeunesse Orthodoxe, și să pot participa și eu. Ne-a sedus atunci povestindu-ne istoria lui Ioan cel Străin, care avea să reaprindă, la acea vreme, flacăra isihasmului și a rugăciunii inimii în România comunistă și acele întâlniri clandestine din București, între spirite înduhovnicite și oameni de știință. Cum nu aveam nicio speranță vreodată să-l revăd, îl consideram și pe el un străin prin trecere care venise să ne asigure că ceva sublim (n.tr. spiritual) se pregătea în România.
Nu știu prin care altă bună voire divină, el a decis să își finalizeze sejurul la Benares, să vină să se instaleze în Liban, în 1959. Din acel moment, l-am întâlnit deseori în mănăstirea Sfântul Gheorghe, la Deir-el-Harf, iar câteodată la reuniuni desfășurate la Beirut. Mai apoi, am avut modalități de a-l cunoaște mai îndeaproape, însă tot străini am rămas pentru că decisese să se facă monah, adică „separat”.
Ne-a sedus cu cunoștințele sale enciclopedice și cu multiplele sale carisme. Era curios în toate și ne-a uimit pentru modurile în care privea lucrurile, deși pentru noi puteau apărea deseori banale. Trăia tot într-o lumină. Deși grijuliu în a-și ascunde interioritatea, spiritualitatea sa era vădită chiar prin contradicțiile propriei sale personalități. Acest lucru a fost confirmat chiar de indiscrețiile monahilor de la Deir-el-Harf, care au mărturisit că l-au văzut petrecând nopți întregi, în genunchi, rugându-se.
În ce privește contradicțiile personalității sale, nu aș putea să nu menționez eleganța sa firească dublată de o oarecare faimă, de a fi avut rude ce au fost de viță nobilă. Era întotdeauna doritor să dialogheze, însă aparent părea să prefere compania intelectualilor. Critica aspru pe cei ce nu-i împărtășeau opiniile și îi acuza că fac teologia propriilor lor stări.
[Traducere din limba franceză: Daniela Dumbravă]
Andrei Găitănaru
Darul de a transmite
Potrivit tradiției Sfinților Părinți ai Bisericii singura reprezentare canonică a Duhului Sfânt este icoana Tuturor Sfinților. Fiind Cel care ”pretutindenea este și pe toate le plinește”, Sfântul Duh se arată doar prin darurile dumnezeiești pe care harul, adică acțiunea lui Dumnezeu, le dă celor care îl primesc și cu care conlucrează. Astfel, ca purtători de Dumnezeu, Sfinții arată multitudinea lucrărilor lui Dumnezeu și a felului Acestuia de a fi prezent în oameni. Iar aceste lucrări nu poartă doar marca nemaivăzutului sau doar semnul fantasticului, așa cum adesea se crede, ci și calitatea excelenței sau a unei intensități nemaiîntâlnite. Literatura ascetică trimite către exemplele de monahi în care se manifesta darul blândeții, harisma ascultării, înzestrarea răbdării, buna mireasmă a cumpătării și a înfrânării.
În cazul unora, prezența lui Dumnezeu se arăta ca formă de inteligență ieșită din comun. În literatura ascetică contemporană avem mai multe exemple recente de monahi îmbunătățiți care, în pofida unei infime școlarizări, au manifestat o cunoașterea extrem de detaliată, subtilă și rafinată atât a realității teologice, cât și a unor științe și arte lumești. Sfântul Porfirie Kapsokalivitul, Sfântul Iosif Isihastul, Sfântul Efrem Katunakiotul sunt doar câteva exemple recente dintre cei cărora mintea le-a zbârnâit pe frecvențe ultra-fine. Părintele André Scrima era unul dintre cei a căror inteligență nu era de aici. Iar întâlnirea cu el îți dădea mereu starea unei dinamizări interioare parcă fără precedent, care prilejuia trecerea la un alt nivel de înțelegere. Era ca un impuls care îl atingea puternic și cu ecouri nebănuite în cel care îl recepta.
Fiecare întâlnire avută cu el în cadrul unor seminarii restrânse de la Colegiul Noua Europă avea asupra mea un efect exploziv. Miriade de legături neuronale erau create, lăsându-mă apoi cu o poftă nestăvilită de a le hrăni, de a le alimenta, de a le adăuga conținut. Totul era prilejuit de o jovialitate a interogativității și de o sobră vivacitate a scrutării gândului până la capătul desfășurării lui. Joi seara, o dată la două săptămâni, după aproape trei ore de seminar, mă întorceam acasă, în fața bibliotecii personale cu pofta aproape rapace de a aprofunda, de a căuta, de a vedea mai bine. Era seară, și deși ar fi trebuit să mă simt obosit, eram mai degrabă transfigurat de energia pe care mintea o iradia în restul corpului.
De asemenea, legăturile pe care părintele Scrima le schița în expunerile sale erau nu doar uimitoare, ci și necesare. Deschiderile de orizont care te luau prin surprindere erau solide și nu aveau nimic din fragilitatea unei scamatorii. Ceea ce se arăta era ”pe bune”. Adesea, căutările din lecturile mediate de biblioteca de acasă sau de cea de la Facultatea de Filosofie veneau să confirme pertinența gândului sau îmi ofereau prilejul de a aprofunda, de a maturiza ceea ce îmi fusese lăsat ca o sămânță sau ca o chemare.
Această necesitatea a raționamentului era însoțită de o precizie a trimiterii. André Scrima nu făcea trimiteri vagi, ci îți spunea autorul, opera, ediția, pagina sau cota, iar dacă era vorba despre un articol dintr-o revistă de studii de specialitate nu omitea anul, numărul și pagina. Adesea cita în original, fie că era franceză, engleză, germană, italiană, greacă veche, latină, sanscrită sau arabă. Apoi oferea și incizii de sens asupra pasajului cu pricina. Avea o rigoare și o precizie a citării pe care doar marii cărturari și erudiți o stăpânesc, fără a o transforma însă într-un soclu al preamăririi de sine.
Pentru că deasupra tuturor acestor calități sau liant între toate acestea era disponibilitatea. André Scrima era străinul aflat într-o continuă itineranță, capabil de acea să ofere o atentă îndrumare. În prezența lui te simțeai văzut, te simțeai luat în calcul de o căutare vie care ți se adresa. Erai luat în această itineranță pentru a trece peste praguri nevăzute până atunci. Ca și cum harul ar fi adiat, rămâneai cu mireasma plină de trezvie a căutării.
Părintele André Scrima avea o inteligență care se împărtășea, care nu se întâmpla pentru sine, ci pentru ceilalți, lăsându-te cu adevărata sete a Duhului. O „sete a Duhului care nu poate fi stinsă data fiind însăși esența ei epectatică. Ea te trece din început în început, prin începuturi fără de sfârșit. O nouă plinătate vine să se adauge acolo unde nu e lipsă, ci deja revărsare de plinătate. Nu de o sete torturantă, precum setea trupească, e vorba aici, ci de o sete care împlinește ființa, purtând-o din împlinire în împlinire” (André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Humanitas, București, 1997, p. 108). Iar purtător și intermediar al acestei plinătăți era Părintele André Scrima, ca unul dintre cei în care harul Duhului Sfânt lucra sub forma abilității maximale de a transmite și de a fi, astfel, transmitere.