3 decembrie 2019. Mașina, Skoda Octavia cea nouă, își face puțintel de cap, așa că, în drum spre casă de la o emisiune de televiziune, dinspre Otopeni-Băneasa spre București, îmi sun mecanicul și-i descriu simptomele. După alte cîteva minute, avansînd în traficul-șuvoi de pe Șoseaua Kiseleff, simt că trebuie să trag pe dreapta și ies din fluviul de mașini pe prima la… stînga, căci eram pe ultima bandă de circulație. Intru în rețeaua de străduțe dintre Kiseleff și Bulevardul Aviatorilor, printre mașini parcate una după alta. Negăsind nici un loc liber, avansez, „pilotat” de sensurile unice care mă obligă să cotesc, să ocolesc, să mă-ntorc, pînă cînd, deși știu zona și continui să mă aflu între Kiseleff și Aviatorilor, mă cam „rătăcesc”. În sfîrșit, văd un colț neocupat, opresc, de sub capotă iese un fum subțire, cu miros chimic pătrunzător (voi afla că e de la azbestul încins…), opresc motorul, împing mașina pe locul liber și vorbesc din nou cu mecanicul, care va veni cît poate de repede ca să vadă despre ce e vorba. Urmează să-i trimit prin WhatsApp adresa exactă. Caut plăcuțele indicatoare. Dincolo de botul Skodei mele îmi sare-n ochi, practic pe colț, cea a firului pe care-am venit: Docenților. Și-n dreptul portierei din dreapta-spate o descopăr pe cealaltă, a străduței pe care sînt de fapt parcat: Alexandrina.
Vasăzică, soarta m-a oprit pe prelungirea celei de-a treia paralele de la Aviatorilor, pe care se-ajunge fie cotind din bulevard, imediat după Parcul Herăstrău, mergînd către Statuie și către Piața Victoriei, pe actuala Stradă Uruguay, pînă la a treia perpendiculară, fie direct din fosta Cale Dorobanți, segmentul dintre Arcul de Triumf și Herăstrău, rebotezat cîndva Bulevardul Mareșal Constantin Prezan. Pe Strada Alexandrina.
Casa din Alexandrina… Casa-vilă, pe colț, frumoasă, cu etaj, în zonă bună, „la Șosea”. Mergeam acolo-n vizită, în copilăria mică, la bunici, care stăteau împreună cu familia uneia dintre surorile lui Icu (tatăl mamei mele), Tanti Duța, măritată cu Costache Popovici, cel mai bun prieten al lui Icu, foști colegi la Politehnică, unde amîndoi erau acum profesori. Fiica lor, Liana, căreia i s-a spus toată viața ei Bos, era de-o vîrstă cu mama. Verișoare bune, apropiate ca niște surori, crescuseră împreună la Timișoara ș.a.m.d. Nu mai știu dacă, atunci cînd făceam noi vizitele pe Alexandrina, Bos era și ea măritată. Probabil că încă nu, căci eu aveam doar cîțiva anișori, iar Matei, fiul lui Bos și-al lui Kiki, viitorul ei soț, mai avea pînă să fie conceput, e mai mic cu 5 ani decît mine! Numele de familie al lui Kiki, devenit unchi al meu de grad II, a fost – culmea! – tot Popovici, fără vreo înrudire: Ștefan Popovici. Kiki – tot un fel de diminutiv.
Vărul meu Matei, devenit către finele anilor 1980 arhitect și stabilit, după mineriada din iunie 1990, în Franța, la Paris, și-a practicat meseria pînă cînd a abandonat-o în favoarea picturii: a devenit al doilea dintre cei cîțiva – cred că trei – acuareliști de interioare ai perioadei, apoi cel mai bun, după ce liderul, vechi în branșă, un rus bătrîn, s-a stins din viață. De pe la 30 și ceva de ani și pînă la – acum, cînd scriu – 57, din asta a trăit Matei: din comenzi ale familiilor aristocratice care și-au dorit tablouri ale unor încăperi, saloane, „cabinete”, biblioteci, săli de bal, supraîncărcate cu mobilier și decorațiuni din epoci îndepărtate, din vechi, monumentale reședințe pariziene sau din castele medievale risipite-n toată Franța. Genul cere o extraordinară minuție în reproducerea, cu pensulație foarte subțire, a tuturor detaliilor, pînă la – bunăoară – piesele de cristal ale candelabrelor, încrustațiile nobile din lemnul mobilelor sau cotoarele cărților de pe rafturi. În compensație, Matei a pictat uneori și tablouri pentru el însuși, mai ales focalizări asupra cîte unui singur obiect (de ce, oare?!): cîte-un scaun, o haină, o pereche de încălțări. A și expus, o dată sau de mai multe ori, într-o galerie, la un moment dat și-ntr-un muzeu parizian.
Vorbeam – însă – despre copilăria mea mică-mică, cred că din jurul lui 1960, poate chiar puțintel înainte, cînd făceam vizitele în casa de pe Strada Alexandrina. Nu mai știu nici cînd anume au plecat Ica și Icu de-acolo, cînd s-au mutat la Petroșani. Se-nțelege că noi, nepoții, i-am „botezat”, păstrînd sunetele finale din „Bunica” și „Bunicu’”. Stabilirea lor pentru cîțiva ani, probabil vreo cinci-șase, maximum șapte, în orașul de pe Valea Jiului, ca și, mai înainte, strămutarea la Timișoara, viața lor acolo, apoi venirea în București sînt în sine o poveste sau un șir întreg de povești complicate, foarte frumoase o vreme, apoi dramatice, tensionate, periculoase, amare. Pentru altă dată!… La – deocamdată – Petroșani, Icu a predat, pînă la pensionare, la Institutul de mine, transferat de la Politehnica bucureșteană, unde venise de la cea timișoreană. Domnul profesor Emil Trufin. „Icu” doar pentru noi, nepoțeii! Plecat – așadar – pe Valea minelor de cărbuni, sub Parîng și uneori chiar urcînd către poalele munților, atît cît se putea cu pîlcul nostru de băieței, eu, fratele meu mai mic, Neluțu, și cei doi veri ai noștri, Nick și Alexandru, ai Păpușii, sora mamei (Constantin Octavian avea să se nască mai tîrziu, în 1969). Cînd Icu s-a pensionat și bunicii s-au întors în București, probabil imediat după mijlocul anilor ’60, s-au instalat într-unul din primele blocuri construite în Drumul Taberei. Țin minte de-atunci indicativul „OS 5”: era ultimul dintr-un cvintet de imobile paralelipipedice lungi, masive, ridicate la marginea orașului, de unde urma să se întindă viitorul cartier de locuințe. De la ferestrele apartamentului se vedea cîmpul gol, către Sud, dacă țin bine minte dispoziția blocurilor, pe partea stîngă a Drumului Taberei, strada care ieșea din București către Vest.
În Alexandrina n-am mai mers niciodată. Bos, măritată cu Kiki, și băiețelul lor, Matei, ivit între timp pe lume, plecaseră deja pe Strada Avram Iancu. Părinții lui Bos se stinseseră destul de tineri, cred că-n jur de 60 de ani. Vizitele în casa din Alexandrina rămăseseră în urmă, mult în urmă. Pe Avram Iancu, în zona Foișorului de Foc, de cealaltă parte a Bulevardului Republicii, actualmente Carol I, Bos și-ai ei se mutaseră într-un apartament elegant dintr-un bloc interbelic, la etajul I. La parter locuia familiei generalului Titus Gârbea, veteran al celor două războaie mondiale, pe-atunci septuagenar (avea să trăiască 105 ani, pînă-n 1998!), bunicul lui Horia Gârbea, viitorul scriitor, pe care l-am cunoscut ca „băiețelul din vecini”, la aniversările lui Matei. Erau de-aceeași vîrstă, mititei, iar Răzvan (cum i se spunea lui Horia, probabil cu două prenume în acte) venea la petrecerile cu copii îmbrăcat ca un om mare, cu costum și cu papion, reduse – firește – la scară. Ne jucam în camera lui Matei, unde ni se aduceau farfurii cu mîncare și felii de tort, în timp ce părinții noștri și alți prieteni de familie sărbătoreau alături, în living și-n sufragerie. Cînd l-am revăzut, în junețele noastre literare, pe fostul Răzvan, devenit Horia, descins cu un grup de aspiranți la Cenaclul nostru de Luni, l-am recunoscut imediat: crescuse mare, însă fața lui avea exact aceleași trăsături de cînd era copil, fără modificările pe care înaintarea în vîrstă le-aduce mai-tuturora. Părea că cineva poartă capul micuțului Răzvan pe-un corp aproape matur! Era student la Construcții, dar scria poezii…
Despre casa din Alexandrina păstrez doar imaginea tulbure, puțintel misterioasă a unui hol mare, elegant, din care o scară interioară conducea către balconetul etajului I, de unde puteai privi în jos, către parter. Acolo, sus, era și camera bunicilor mei. Parcă-mi amintesc o atmosferă apăsătoare, poate din cauza tensiunii pe care-o voi fi simțit ascultîndu-i, fără să-i înțeleg, pe cei din jur. Vor fi fost speriați de ce se-ntîmpla în țară de mai bine de 10 ani, de cînd venise urgia regimului comunist, încît discuțiile lor n-aveau cum să nu fie foarte îngrijorate. Sau doar scurgerea timpului a estompat contururile din prea vaga mea memorie infantilă, de unde extrag cu dificultate ce se mai poate recupera, confuz, incert, neliniștitor.
Mai exista un secret al casei, al familiei, despre care aveam să aflu peste ani de la mama și de la Păpușa. Locuiseră și ele în Alexandrina, înainte să se mărite și să plece la casele lor. Mai întîi venise Păpușa, de la Timișoara, unde locuiau pe-atunci, la București, la facultate, la Engleză. O găzduise – bineînțeles – mătușa din casa de pe Alexandrina. Pe urmă s-au instalat la putere comuniștii și s-au „refugiat” aici și bunicii, împreună cu fata cea mică, Bob, viitoarea mea mamă. Numele lor au fost porecle „de alint”. Primei născute, drăgălașă ca o păpușică, i s-a spus chiar așa: Păpușa. În acte: Liliana, însă nimeni din familie și dintre apropiați nu i s-a adresat vreodată altfel decît folosind apelativul copilăriei. Și astăzi, cînd are 90 de ani, se-apropie de 91, i se spune cîteodată, cu tandrețe diminutivală, „Păpușica”! Iar pentru noi, nepoții, a fost și rămîne Tanti Păpușa! Avea aproape 3 ani cînd s-a născut mama, crescuse frumușel, așa că surioarei celei noi, bebelușă, minusculă pe lîngă ea, i-a fost atribuit supranumele de Bob mic, nu mai mare – adică – decît un bob de grîu ori de vreun alt soi. Și ei, mamei mele, așa avea să i se spună toată viața: Bob; iar pe Bos am auzit-o și la bătrînețe chemînd-o sau referindu-se la ea ca la „Bob mic”.
Secretul din Alexandrina: nici mai mult, nici mai puțin decît un individ ascuns. Unul dintre frații lui Icu, Virgil Trufin (au fost cinci la părinți, trei băieți, Icu, Bul și Virgil, și două fete, Cilica și Duța), inginer, făcuse afaceri de diverse feluri, iar acum, după venirea comuniștilor, se temea că va fi arestat. Soluția a fost refugiul în casa Duței și-a lui Icu. Îi amenajaseră un ascunziș într-un dulap lateral din vestibulul dintre sufragerie și bucătărie, nu știu cît de bine mascat în cazul unei percheziții. Slavă Domnului, nu s-a-ntîmplat! De dormit acolo dormea, ca să nu fie luat prin surprindere, din somn, de o eventuală descindere în forță. Presupun că-n timpul zilei, ferindu-se să fie văzut la ferestre, participa la viața de familie, stătea de vorbă cu ceilalți, mîncau împreună și, cînd unii-alții erau plecați în oraș, la slujbe și la școli, citea sau asculta radioul (nu apăruse încă televiziunea). Oricum, n-a ieșit ani buni – adică răi, foarte răi! – din casă, pînă cînd i s-a părut că pericolul trecuse. Între timp, rubedeniile au pretins că nu știu pe unde-o fi hălăduind. Trebuie să fi fost – însă – apăsați cu toții de secretul care-i făcea și pe ei complici, „conspiratori” împotriva noului regim, buni de dus in corpore la pușcărie, în frunte cu Virgil Trufin. Așa avea să i se spună pînă la urmă, mereu cu numele de familie, poate că după ce-a apărut în peisaj cel de-al doilea soț al Păpușii, Virgil Mareș. Și pe tatăl meu l-a chemat Virgil, apoi și pe fratele meu mai mic, însă lor li s-a spus Nelu și Neluțu.
Mai tîrziu am aflat și altă poveste din anii ’50 a Popovicilor din perioada casei din Alexandrina. La mansardă trăia o femeie singură. Într-o iarnă, întoarsă din oraș seara tîrziu, și-a dat seama că nu și-a luat cheia și-a sunat la intrarea din față ca să-i roage pe vecini să intre pe la ei, către scara de serviciu, pe care urca de obicei. A apăsat lung butonul soneriei, de multe ori, a și ciocănit, a și bătut cu pumnul, disperată c-o să rămînă toată noaptea afară-n frig. Fără răspuns. Pînă cînd ușa s-a deschis și femeia i-a văzut în vestibul pe toți membrii familiei, îmbrăcați gros, pregătiți de plecare. Și-a dat seama de situație, s-a-ngrozit și n-a știu cum să-și mai ceară iertare: Securitatea regimului comunist făcea arestări mai ales noaptea, luîndu-i pe oameni pe nepregătitelea, buimaci, sculați de bubuiturile din uși. Aresturile – neîncălzite, drept care era esențial să reușești să te-mbraci bine pînă să fii săltat. Așa se explică de ce, în seara cu pricina, rubedeniile mele interpretaseră bătăile în ușă drept somație pentru a deschide și-și puseseră mai întîi, cu toții, ciorapi de lînă, pantaloni groși, pulovăre, paltoane, fulare, căciuli, mănuși.
Am mai trecut cînd și cînd pe lîngă fosta casă a Popovicilor și-a bunicilor mei, mai ales în anii de după 1992, cînd mi-am luat prima mașină și, în drum cine-știe-încotro, am mai scurtat-o și pe-acolo. La colțul dintre Uruguay și Alexandrina, am aruncat întotdeauna cîte-o privire, cred că detașată, din mersul Oltcit-ului, apoi al celor trei Opel-uri pe care le-am avut, astăzi al Skodei, către casa în care, copil mic-mic, intram acum cinci-spre-șase decenii. Detașată?! Nu uit, probabil că n-o să uit niciodată atmosfera parcă-„grea” de-acolo, de-atunci. Pentru ca peste ani, decenii, peste-o jumătate de secol și mai bine, să descopăr că mă aflu din nou pe Strada Alexandrina, venind nu dinspre Aviatorilor, ci din direcție inversă, dinspre Kiseleff, după ce-am rătăcit prin vasele comunicante ale cartierului. Mă descopeream eșuat (temporar!; ridicată pe-o platformă, peste o oră-două, și transportată la service, mașina mi-a fost adusă în seara următoare, reparată…) aproape-n același loc, doar un pic mai la vale față de casa pe care n-am uitat-o niciodată, chiar dacă vizitele de demult rămîn cufundate într-o ceață deasă, cenușie-spre-negru, fără amintiri propriu-zise, doar cu intuițiile vîrstei prea-crude: atmosferă tulbure, apăsătoare, puțintel misterioasă.
Să nu uit să mai spun un lucru: pe Ica o chema, de fapt, …Alexandrina! I s-a spus toată viața Dorina, Tanti Dorina sau, de către noi, nepoții, Ica, însă în acte era Alexandrina. Și-a locuit o vreme pe Strada Alexandrina…