În circumstanțele în care literatura mondială, cea mai popularizată denumire, în prezent, a disciplinei cunoscute îndeobște sub numele de literatură comparată, cunoaște o importantă redefinire prin cercetările lui David Damrosch, relativ de curând tradus și în limba română, dar intrat de mai multă vreme în programe universitare – apariția cursurilor de comparată ale lui Tudor Vianu, restabilite după minuțioase cercetări de arhivă de Ruxandra Câmpeanu și de Vlad Alexandrescu, reprezintă în sine un eveniment. Volumul se încadrează, așa cum se precizează în „Studiul introductiv”, alături de textele și lucrările din vol. X și XI de Opere, editate de Gelu Ionescu și George Gană în anii ’70 ai secolului trecut.
1948/ 1949, primul an universitar în care există în programa de studii literatura comparată la Facultatea de Litere a Universității din București, este în același timp un an dificil pentru întregul context românesc, primul an al „puterii populare”, al stalinizării depline a țării; astfel, reforma în învățământ înseamnă la acest nivel desființarea catedrei de estetică și înlocuirea ei cu cea de literatură comparată, ceea ce a reorientat nu doar destinul lui Tudor Vianu, ci a determinat și statutul acestei noi discipline academice. O disciplină privită cu suspiciune din cauza acuzelor și dezbaterilor sovietice de cosmopolitism, considerată foarte apropiată de mentalitatea burgheză asupra istoriei și literaturii; denumirile succesive ale disciplinei, între 1948 și 1964 (ultimul an de viață al lui Vianu), explică lipsa de coordonare a sistemului ideologic general; astfel, dacă în primul an, 1948/ 1949, s-a studiat literatura comparată, în următorii doi era vorba de istoria literaturii universale, iar în următorii cinci, până în 1957/ 1958, de istoria literaturii de peste hotare, pentru a se reveni apoi la istoria literaturii universale, pentru ca, din 1963/ 1964, disciplina să se numească literatură universală și comparată.
Pentru a înțelege și a însoți cursurile de notele caracteristice unei ediții critice, cea mai autorizată voce este cea a Ruxandrei Câmpeanu, care își alegea exact intervalul 1948-1964 în minuțioasa lucrare Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964: Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu (2022). Sarcina este dificilă, pentru că literatura comparată este „sectorul cel mai puțin rezistent din opera postbelică a lui Vianu”, după cum afirma autoarea în lucrarea citată. În plus, „prima vârstă a comparatismului academic românesc a stat sub semnul unei duble particularități: nu doar a regimului Dej, dar și a profilului intelectual al lui Vianu”. Iar regimul Dej înseamnă polarizări și lupte în interiorul Facultății, amendamente și observații făcute lui Vianu de oamenii partidului, așa cum era decanul Iorgu Iordan, conferențiarul Mihail Novicov, inclusiv momente dramatice precum îndepărtarea, din considerații de partid, a asistenților profesorului. Apar astfel, fulgurant, în note, „caietul ridicat [de Securitate] de la Edgar Papu în 1961”, „corectura propusă de Zoe Dumitrescu”, polarizarea asistenților profesorului, alte nume precum Vera Călin, Ion Frunzetti, într-o dramatică istorie intelectuală ce poate fi reconstituită grație publicării acestor cursuri.
Bazându-se în special pe arhivele Muzeului Național al Literaturii Române și ale Facultății de Litere – iar pentru fotografiile ce însoțesc această ediție, pe arhiva Vlad Alexandrescu – volumul cuprinde cursuri de literatură comparată și universală, analize de curs ale Consiliului Științific al Facultății de Filologie sau rapoarte ale unor comisii de analiză – instrumentate de partid.
Partea a II-a cuprinde conferințe și rapoarte universitare (cum ar fi cel despre traducerea lui Faust de Blaga, deja publicat într-un volum anterior), unele doar schițate; permanent, ediția este susținută de note și completări de informație diverse, din presa epocii sau din cercetări de tip monografic (un exemplu: lucrarea lui Vasile Lungu, Viața și personalitatea lui Tudor Vianu, 2016).
Partea cea mai spectaculoasă a acestui volum de restituire este dată de receptarea primă, consemnată în diferite documente de catedră, de-a lungul „obsedantului deceniu”. Este, așadar, un volum și despre, nu doar de Tudor Vianu, un volum care se înscrie, prin unele din aceste rapoarte, factualităților de felul Blaga supravegheat de Securitate sau Procesul „tovarășului Camil” – volume de stenograme în care autorul este pus în fața vremurilor, în evaluări de felul: „semnalăm că materialul pus la dispoziția Comisiei cuprinde greșeli ideologice în prezentarea și interpretarea fenomenelor literare”. Participau, în jurul lui 1953, alături de un tovarăș de la Ministerul Învățământului Superior: Lothar Rădăceanu, George Macovescu, Gh. Orzea (decan), Theodosia Ioachimescu-Graur, Nina Façon, Lucia Wald.
„Raportul de analiză” a cursului de Istoria literaturii universale din 1958/ 1959 aduce mai multe straturi de interpretare. Cursul, care cuprinde trei capitole (literatura greacă, literatura latină și cea medievală), era ținut de Tudor Vianu (prima și ultima parte) și de Edgar Papu (partea a doua). El este supus analizei unei comisii alcătuite din George Macovescu, Paul Cornea și Mihai Nichita – cu precizarea că un al patrulea membru, George Ivașcu, „nu s-a prezentat”. După trecerea în revistă a aspectelor pozitive, partea cea mai mare a raportului, dublă față de prima ce evidenția „calitățile cursului”, se preocupă de „unele lipsuri, a căror îndreptare se face cerută”. Dintre aceste carențe, se insistă asupra dezvoltării unor idei sau epoci („ar fi fost necesar să se consacre un capitol – cât de scurt – teoriilor estetice […] luptei dintre materialism și idealism în domeniul concepției despre artă”). În concluzie, comisia admite cu severitate că este „o muncă științifică și didactică în genere bine făcută”. De reținut că profesorul Vianu este evaluat într-un domeniu, literatura comparată, în care a deschis drumuri, de către specialiști care au, oricum am socoti datele de naștere, cel puțin 15 ani mai puțin de lectură decât Vianu.
A doua parte a evaluării acestui curs are loc într-o ședință de Consiliu științific al Facultății, unde participă decanul Boris Cazacu, rectorul Jean Livescu, raportorul George Macovescu, profesorii N. I. Barbu, Iorgu Iordan, Radu Florian, Nina Façon, Mihail Novicov, Alexandru Graur, Al. Rosetti, Vera Călin, Edgar Papu.
Chiar dacă are o țintă bine determinată, volumului Literatura universală în amfiteatru îi lipsesc unele prezentări de „personaje”, fie ele și minimale; în cazul profesorilor care discută cursul lui Vianu, chiar dacă unele nume sunt arhicunoscute, poate că ar fi fost necesare câteva rânduri monografice pentru fiecare dintre aceste „personaje”; astfel, este mai dificil de identificat cine ar fi fost cei desemnați în procesul-verbal al acestui Consiliu doar prin numele mare, de pildă: Diaconescu și Mihăilă.
Dialogul din Consiliu urmează și el liniile raportului, cu părți pozitive și părți negative, distribuite în funcție de vorbitor; uneori, participanții au câte o unică intervenție, care vorbește de la sine despre atitudinea lor. De pildă, „tov. Diaconescu” afirmă că nu este un curs complet, pentru că „nu cuprinde literatura poporului chinez”. Vianu răspunde elocvent: „Literatura poporului chinez s-a încorporat în literatura Extremului Orient”. Radu Florian, responsabil de materialismul științific, are o amplă pledoarie, în care crede că „ar fi bine să se aprofundeze două teze ale lui Marx cu privire la arta din Grecia antică” – între altele, „caracterul de clasă al democrației antice”. Novicov este convins că acest curs „nu trebuie încărcat cu analiza de amănunt a operelor literare; acest lucru trebuie lăsat în seama cursurilor de specialitate”. În schimb, lingvistul Al. Graur, care intervine imediat după Novicov, susține că „singura soluție este să se publice un tratat mult mai mare decât cursul acesta, în care să fie expuse toate problemele pe larg”.
Echilibrat este Al. Rosetti, care recunoaște că nu este „specialist în materie”, arătând calitățile cursului, precum traducerile sale, polemizând discret cu cei care susțineau un alt model pentru curs: „astăzi, când avem nevoie de noțiuni de literatură universală, trebuie să recurgem la manualele străine, care nu răspund necesităților noastre”.
Discuțiile devin contondente spre finalul ședinței, în schimburile de replici între Tudor Vianu, rectorul Jean Livescu și Iorgu Iordan, Vianu răspunzând fiecăruia în acest „foc încrucișat”. În discuția despre împărțirea pământurilor între franci și gali, Livescu încearcă să dea exemplul Bizanțului, ignoratio elenchi prompt respinsă de Vianu: „În Bizanț a fost cu totul altceva…”.
Prețioasele dialoguri „de subsol” la cursurile de comparată arată nu doar scăderile și creșterile unei discipline și ale unor personalități, ci o imagine despre învățământul academic aservit politicului.