Despre război și sete

Despre război și sete

În aceeași manieră poetică și vizionară, Cosmin Perța revine cu romanul Arșița în care sunt continuate căutările și meditațiile personajului călugăr, începute odată cu Teofil și Câinele de lemn (2012) și cu În urmă nu mai e nimic (2015). De data aceasta, Teofil se confruntă cu absurdul și teroarea războiului, cu o lume distopică articulată prin satiră socială și nuanțe mistice.

Ca în celelalte romane, personajele sunt mai mult parabolice, nefiind ancorate în intrigi sau evoluții complexe. Vocea interioară a călugărului este provocată și susținută de vocea fetei dracului, care apare ca factor de stabilitate și aparent, în final, ca instanță salvatoare. Deși Cosmin Perța nu își înscrie narațiunea întru-un spațiu și într-un timp concret definite, această se plasează într-o realitate alternativă, unde războiul își face simțită prezența cu toate atrocitățile lui.

Intriga este reprezentată de apariția a doi copii, Marcu și Viorica, simboluri ale fragilității și inocenței care sunt iremediabil acaparate de violența socială. Ei fug din calea războiului, iar Teofil încearcă să îi protejeze. Părăsește alături de ei muntele (singurul loc în care comuniunea cu Dumnezeu îi este posibilă) și merge, călăuzit de fata dracului, în oraș, acasă la doctorul Wolkonsky, pentru că „în subsolul casei doctorului Wolkonsky exista o pivniță și un tunel care ducea către o altă lume. De asta venise Teofil la el, pentru că, prin tunelul acela, doctorul Wolkonsky avea acces la adevărata realitate” (p. 30). Tunelul devine, astfel, cel mai important punct nodal al romanului. Subpământa, cum o numesc personajele, funcționează, pe de o parte, ca liant între real și fantastic, iar pe de altă parte, ca soluție existențială în fața realității materiale, care devine un spațiu apocaliptic din ce în ce mai acaparator.

Totodată, subpământa are rolul de a întreține permanet speranța personajelor că există o salvare, este, cu alte cuvinte, o iluzie compensatoare. Atunci când însăși realitatea devine un spațiu instabil, al precarității absolute, această proiecție a unui tunel ca topos salvator nu mai are nevoie să fie atât real, cât credibil. Misterul din jurul acestui spațiu estre întreținut în roman de diferite supoziții care încearcă să justifice existența lui: ba pare a fi o catacombă protocreștină, ba un spațiu folosit pentru sacrificiu de poporul dac. Iar dacă trecutul subpământei este învăluit de enigme, cu atât mai mult, existența ei în prezent este iluziorie, reprezentând totuși un „refugiu în fața lumii, mai mult decât a vieții” (p. 53). Așadar, tunelul devine o realitate psihologică, întreținută în maniera romanelor faustice („subpământa continua în jos. Și nu știa unde și nici nu a mai avut curajul să coboare. A construit doar  trapa aceea. De fapt nu curajul îi lipsea, ci parcă o forță nevăzută îl oprea să se mai afunde. (p. 70), unde acceptarea și recurgerea la gestul salvator al coborârii, este, de fapt, o asumare și un pariu cu sinele. În final, în timp ce Teofil pleacă în căutarea mamei copiilor, aceștia pătrund acolo îndemnați de fata dracului. Călugărului îi este permisă privirea contemplatorea de martor al finalului apocaliptic.

Romanul lui Cosmin Perța se dorește a fi unul de atmosferă. Așa cum afirmă Adina Dinițoiu pe coperta a patra, narațiunea construiește o „atmosferă de proză rusească, mistică și psihologică”. Dar mai mult de atât, în lumea distopică pe care o creează romanul, starea de degradare generală a umanității este acompaniată de imagini puternic poetiza(n)te. Tot răul lumii de care personajele încearcă să fugă, dar care vine, în final, chiar din interiorul lor, apare inițial sub forma ceții de culoare mov. Din nou este întreținut misterul în jurul cauzei acestei apariții, care nu poate prevesti decât ideea sfârșitului. Imaginea ceții devine aproape tarkovskiană și menține starea de suspensie (de altfel, întregul roman este construit pe ideea suspensiilor, cu multe enigme, conflicte și aparații ale unor personaje nerezolvate până la final). Ceața va cauza răni trupești, însă nu asupra personajelor principale. În casa doctorului Wolkonsky, toți simt o sete care nu poate fi potolită. Astfel, arșița din titlu devine simbol al golului sufletesc, care anticipează finalul.

Așadar, romanul lui Cosmin Perța încheie o trilogie care analizează din plin resorturile sufletului uman, activând un imaginar poetic și simbolic cu multiple chei de interpretare. Și în Arșița, deși realitatea exterioară este cutremurătoare, căutările personajelor sunt puse întotdeauna sub semnul fragilității și al frumuseții.

Cosmin Perța, Arșița, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.