Spre deosebire de Tudor Vianu, ai cărui discipoli au colaționat notele de curs și le-au publicat în monumentala ediție de Opere încă înainte de 1989 (dar și, recent, într-un masiv volum de Literatură universală în amfiteatru. Cursuri, conferințe, documente de catedră, prezentat în această rubrică, în Steaua de octombrie 2025), Vladimir Streinu nu a avut parte de o astfel de posteritate. Pornind împreună pe același drum (coautori, dimpreună cu Șerban Cioculescu, ai Istoriei literaturii române moderne, 1944, în calitate de reprezentanți ai celei de-a treia generații de critici maiorescieni), trecând printr-o dificilă perioadă de negare a meritelor în epoca proletcultistă – multe îi despart, de fapt.
Cursul de estetică a poeziei, în fond, singurul din cariera sa universitară, ținut de-a dreptul testamentar, în anul 1969/1970 și continuat până în ziua dispariției din această lume, 26 noiembrie 1970, este editat acum de Luana Stroe, într-o ediție ce urmărește documente din arhiva Muzeului Literaturii Române, din donația efectuată de urmașii lui Streinu în anul 2018, incluzând și benzi magnetice pe care criticul își înregistra, în amfiteatru, prelegerile. Accesul direct la frazarea lui Vladimir Streinu se face – și acesta este un fapt emoționant pentru cititorul pasionat de astăzi – prin codurile QR ce trimit la contul de YouTube al Muzeului, unde sunt postate fragmente din aceste prelegeri.
Înregistrarea propriei voci era un exercițiu obișnuit pentru scriitori în epoca de pseudo-liberalizare a anilor ’60; numeroase mărturii din Jurnalul lui Radu Petrescu descriu tipul acesta de autoevaluare, de autocontrol, la care recurgea, iată, și Vladimir Streinu.
Materia propriu-zisă a volumului este permanent verificată, completată prin idei și verdicte din articole și cronici semnate de Streinu în presa timpului, ori de câte ori materialul documentar prezintă lacune; este un ambitus foarte larg, de aproximativ un secol, ce începe în anii ’20 ai veacului trecut, cu permanente trimiteri la Paginile de critică literară, la Versificația modernă, la Poezie și poeți români sau la Clasicii noștri – volumele reprezentative ale lui Streinu – și, desigur, la Operele editate de Editura Academiei în 2021, ținând cont și de versurile, prima verba, ale criticului. Iar, pentru portretul general uman, apelul la memorialistică este inerent, fiind aduse în fața ochilor, strict pentru anul universitar al cursului, 1969/1970, portrete realizate de Șerban Cioculescu, Ion Bălu sau Ioana Diaconescu.
Cursul de estetică a poeziei este, în destinul lui Streinu, recunoașterea tardivă a meritelor unui spirit deosebit. Marginalizat după 1947, inculpat în lotul Noica–Pillat și eliberat din închisoare după aproximativ trei ani, în 1962, criticul încearcă să se integreze în învățământul superior, dar răspunsurile oficiale ale Ministerului (reproduse într-o secțiune de documente în acest volum) sunt negative, lapidare, la modul birocratic. Obține, grație intervenției lui G. Călinescu, un post la Institut, apoi intră în sistemul editorial, conducând în 1969–1970 și Editura pentru Literatură Universală. Și ține acest curs la Facultatea de Litere a Universității din București.
Volumul se caracterizează printr-un evident schematism: sunt doar niște note de curs, destinate unor completări și formulări în expresia de la catedră; uneori există pagini dactilografiate – dar expresia unui șantier care nu mai poate fi întregit rămâne și pentru editoarea de astăzi: „textul primului curs este un exercițiu de răbdare și de acceptare a unui rest iremediabil pierdut. Manuscrisul are lacune de culegere și multe erori gramaticale și lexicale, ceea ce poate trezi suspiciunea că textul ar fi fost cules de altcineva, fie de pe bandă, fie chiar în timpul prelegerii”. Cursurile, urmărite pas cu pas, își găsesc formularea într-o serie de articole publicate în anii anteriori de Streinu, acestea fiind uneori dezvoltate în amfiteatru.
Problematica generală vizează rostul poeziei și chiar o definiție a poeziei, reluând concepte și exemple discutate în volumele sale anterioare, precum „poezia pură”, termen de mare carieră interbelică, sau „anatomizarea” unor poezii de Arghezi, Ion Pillat, Ion Vinea, Constant Tonegaru (discutate din punct de vedere metaforic, cu certe aplicații didactice, și în Versificația modernă sau în Pagini de critică literară).
Sinteză a unei concepții de o viață, Cursul de estetică a poeziei are, ținând cont de publicul principal – studenții din anii III dintr-un program de studii care dura cinci ani – unele formulări didactice, de istorie a poeziei, absolut necesare, concentrându-se mai cu seamă pe ceea ce Versificația modernă. Studiu teoretic și istoric asupra versului liber, practic ultima sa mare carte, a sintetizat: o erudită clasificare și exemplificare a figurilor de stil, a tipurilor de metaforă, cu aplicații pe versul și contextele autohtone, în special.
În cele 16 prelegeri, ale căror însemnări, fie și lacunare, s-au păstrat, se pot urmări „Înfățișări istorice ale poeziei” (două prelegeri, între care cea de deschidere aducând și un omagiu celor care au fost precursori în materia poeziei – mai întâi Mihail Dragomirescu, primul magistru al lui Streinu, un nume mai degrabă ridiculizat în literatura epocii interbelice – apoi lui G. Călinescu), „Asocierea, disocierea și comparația poeziei cu celelalte arte” (trei prelegeri), „Dezbaterile asupra conceptului de poezie: poezia pură” (două prelegeri), la care se adaugă cursuri (e de notat că, până la un moment dat, Streinu a ținut și seminarul la cursul său) despre filozofia compoziției la Poe, despre Baudelaire, Mallarmé și Valéry, precum și unele aplicații („anatomizări”, termenul folosit de Streinu) pe unele poeme românești: „Păunul” de Ion Barbu, „Prințul” de Tudor Arghezi, „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu ș.a.
Bazate îndeosebi pe articole publicate în presă cu câțiva ani înainte („Înfățișări istorice ale poeziei”, „Sintaxa poeziei”, de pildă), se pare că aceste cursuri au mai fost publicate, fragmentar, în presa noastră relativ recentă, unele însemnări și transcrieri după bandă magnetică fiind identificate în Jurnalul literar din 2002; oricum, formulările lui Streinu din prezentul curs pot fi doar uneori comparate cu paginile sale scrise și publicate; de cele mai multe ori, însemnările sunt schematice, gata să fie dezvoltate, dacă va fi necesar, în cadrul cursului.
Volumul, alcătuit cu atenție și devotament pentru tema sa, aduce în fața ochilor nu un alt Streinu, ci pe Streinu ca atare, critic mai degrabă intrat în prezent într-un con de umbră, inclusiv din cauza dramaticului său destin; cele mai rezistente pagini ale lui nu sunt totuși tratatele docte despre versificație sau categoriile de metafore, de o certă importanță didactică, în special pentru poezia noastră modernă, ci, mai degrabă, cronicile și recenziile sale, unde reface atmosfera unei epoci, a celei interbelice, în ansamblul său, sau intervențiile de tip monografic. Dintre comentatorii lui Arghezi, care au înțeles inovațiile poetice, numele lui Streinu rămâne emblematic.
Cursul de estetică a poeziei este o importantă contribuție la biografia unui critic interbelic de mare ținută, o imersiune către fundamentele poeziei moderne; urmând a fi integrată în ediția academică de Opere Vladimir Streinu (vol. IV), această ediție vorbește cu emoție și patos despre imaginea intelectualului în anii pe care istoricul literar îi numește, în genere, ai pseudo-liberalizării.