În anul 1551, istoriograful și medicul Wolfgang Lazius din Viena a comunicat că opt ani mai devreme, adică în anul 1543, pescari români care navigau pe Mureș au cotit în râul Strei și au ancorat la marginea acestuia; în apele limpezi, pescarii au văzut ceva strălucitor: erau nenumărate monede de aur. Căutând mai departe, au dat de un fel de cavou, surpat de copacul căzut de pe mal; monedele aveau inscripție în limba greacă și prezentau imaginea lui Lisimachos. Neputând aprecia valoarea monedelor descoperite, găsitorii au cerut părerea unui aurar din Alba Iulia și, pe această cale, a ajuns vestea la urechile călugărului Gheorghe, guvernatorului de atunci al Ardealului, care a continuat căutările, a descoprit alte monede și a început urmărirea găsitorilor, dintre care unii au reușit să se refugieze în Moldova (Commentariorum Reipublicae Romanae illius, in exteris prouincijs, bello acquisitis, constitutae, libri duodecim…).
Povestea nu se încheie aici; ea trece în domeniul politic, deoarece uriașa sumă a avut o destinație multiplă: o parte avea să rămână la călugărul Gheorghe, alta a intrat în posesia generalului Castaldo, alta a luat calea Vienei, la împăratul Ferdinand, și alta, în fine, la regina văduvă, Elisabeta. Dar, când e vorba de bani, se iscă intrigi și se poate ajunge la crimă. Așa se face că, din porunca lui Castaldo și cu aprobarea lui Ferdinand, secretarul generalului l-a ucis pe călugărul Gheorghe în castelul acestuia din Vințu de Jos. Crima a ajuns la urechile capului Bisericii Romano-Catolice, care i-a expulzat din biserică atât pe făptuitor, cât și pe general, pe Ferdinand și pe alții care au contribuit la actul criminal. Au urmat procese în justiție (v. Johann Karl Schuller, Die Verhandlungen von Mühlbach im Jahre 1551 und Martinuzzi’s Ende, Hermannstadt: Theodor Steinhaußen, 1862), dar, după cinci ani, biserica romană a revenit asupra expulzării.
Lazius a scris în trei rânduri despre găsirea comorii din Strei, dar diferențele de text sunt minore. Mulți arheologi din secolul al XVI-lea și al XVII-lea au preluat informația lui Lazius, îmbogățind-o cu elemente provenite, probabil, din oralitate; Daniel Spânu consemnează nouă versiuni ale acestei descrieri, unele aducând elemente noi față de cele scrise de Lazius (Misterioasele descoperiri de monede și podoabe de aur dacice din sec. al XVI-lea); trei dintre ele ne interesează aici: la numai cinci ani după Lazius, Ascanio Centorio degli Hortensii contrazice pe istoriograful vienez; după el, comoara ar fi fost găsită într-o veche fortăreață, aproape de Deva, ea fiind scoasă la suprafață de ploi abundente și de inundații (Commentarii della guerra di Transilvania…, 1566). Judith Winkler apreciază versiunea lui Ascanio Centori ca mai credibilă, deoarece autorul era mai aproape de eveniment și aduce elemente noi, preluate probabil „din manuscrisele celor doi istorografi din armata lui Castaldo, precum și din relatările unor martori oculari” (Considerații despre moneda „Koson”, 1972); cea mai importantă noutate adusă de Centorio este că deasupra comorii se afla un șarpe de aur, despre care Winkler scrie: „este regeretabil faptul că nu dispunem de amănunte despre șarpele de aur”.
Un secol mai târziu apare descrierea lui Johannes Tröster (Das alt- un neu-teutsche Dacia…, 1666), care poate fi rezumată astfel: în anul 1543, niște pescari români, navigând pe Mureș, și-au tras șlepurile în Sargeția/Strei; vrând să-și lege șlepurile de un copac, pescarii au zărit în apa limpede ceva strălucitor și au găsit o grămadă de monede de aur; continuându-și căutările au dat de un cavou (Todengrufft) surpat de căderea unui copac; recolta lor a fost de peste 40 000 de monede de aur, cu portretul lui Lisimah, succesorul lui Alexandru cel Mare la tronul Traciei. Între noutățile aduse de Tröster se numără faptul că, pe lângă monede, comoara conținea și numeroase plăcuțe de aur neinscripționate, pregătite pentru a fi prelucrate în monede sau bijuterii. Călugărul Gheorghe a scos, cu ajutorul românilor, alte mii de monede cu Lisimah, dintre care, două mii au fost trimise împăratului Ferdinand. Tröster acceptă opinia lui Lazius, după care tezaurul ar fi fost acea parte a comorilor ascunse de Decebal, pe care Traian nu le-a găsit.
Amănunte noi aflăm de la Mathias Miles (Siebenbürgischer Würg-Engel… 1670, p. 45): când Castaldus și-a lăsat armata acasă, pentru iernat, el a aflat vestea că lângă Deva, în Strei, țăranii români au văzut sub un copac ale cărui rădăcini erau în apă, când își adăpau vitele, ceva strălucitor: era o comoară, deasupra căreia trona un șarpe de aur, ca păzitor al ei. Țăranii au ascuns mare parte din monede și s-au îmbogățit, dar au rămas circa 20.000 de ducați, pe care Castaldus i-a trimis regelui Ferdinand, împreună cu două monede, care reprezentau pe Ninos și Semiramis, pentru Carol V, în scopul câștigării de sprijin pentru Ardeal din partea acestuia. (Informații amănunțite cu privire la conflictul iscat de averea rămasă de la Martinuzzi, în Og. Utješenocić, Lebensgeschichte des Cardinals Georg Utiešenović genannt Martinusius, Wien, Wilhelm Braumüller, 1881).
Nu se cunoaște izvorul aflat la baza textului pe care Lazius l-a publicat exact în anul uciderii călugărului Gheorghe; el este o întâmplare adevărată, împodobită cu elemente de legendă. Din păcate, nu se cunoaște o atestare cu mijloace științifice a legendei în ultimele două secole (Tony Brill: Tipologia legendei românești). Că ea a circulat oral nu încape nicio îndoială: era un eveniment mult prea senzațional pentru ca oamenii să nu fi vorbit despre el. Pe alocuri, în textele prezentate aici se recunoaște faptul că oamenii vorbeau despre marea descoperire, care i-a îmbogățit pe unii și, de frica sancțiunilor juridice, au fugit în Moldova. Mai mult, Judith Winkler, care remarcă elemente preluate din oralitate de către J. Tröster, reproduce afirmația lui M. Kenderesi, din 1812, care spune: „din tradiția orală am auzit că acel tezaur s-a găsit sub podul de la Simeria”. Prin urmare – scrie Winkler – „și în secolul al XIX-lea circulau diferite versiuni despre condițiile de descoperire a tezaurului”. De altfel, însuși faptul că există diferențe între textele cunoscute arată că tema a dat naștere la variante, iar elementele de legendă nu lipsesc în versiunile puse la dispoziție de Lazius, ba se chiar înmulțesc la Centorio, Tröster și Miles.
O comparație a textelor acestora din urmă cu legende autentice despre comori scoate la lumină faptul că unele motive apar frecvent în asemenea povestiri: de cele mai multe ori, comorile sunt găsite: în vârf de munte, în albia râurilor, în apropierea unei stânci, a unei poteci, a unui drum, la rădăcinile unui copac, în vatra casei, sub pragul ușii ori după casă (I. Taloș: Gândirea magico-religioasă la români, s.v. Comori). Prin urmare, localizarea comorii din apele Streiului nu trebuie să ne mire, deoarece ele nu diferă de cele din legendele transmise oral. Mai mult, motivul șarpelui care păzea comoara, menționat în special de Centorio și Miles, în legătură cu care istoricii își exprimă regretul că nu au putut găsi documente, este un element tipic folcloric. Într-adevăr, în legende, comorile sunt păzite de statuete de animale, menite să înspăimânte pe căutător, între care se numără și șarpele (T. Pamfile, Comorile, 1916, pp. 17-29).
După cum vedem, nedumerirea cercetătorilor istorici e exprimată în legătură cu două motive foarte importante în economia textului: șarpele păzitor și găsirea tezaurului în albia Streiului, dar acestea se numără printre cele des atestate în legendele referitoare la comori. Motivul ascunderii monedelor în ape are chiar o circulație universală; îl găsim în Cântecul Nibelungilor, unde Hagen zice că stăpânii lui au scufundat tezaurul în Rin, unde va rămâne până la sfârșitul lumii, și că el a jurat să nu dezvăluie nimănui acel loc atâta vreme cât vreunul dintre stăpânii lui e în viață; cum însă unul dintre aceștia, Gunther, mai trăia, Kriemhilda îl omoară și îi duce capul lui Hagen, înlăturându-i ultimul argument pentru tăinuirea locului unde se află comoara. Numai că reacția acestuia e contrară; el zice: acuma nu mai știe nimeni în afară de Dumnezeu și de mine unde se află tezaurul. Ție, diavolițo, îți va rămâne ascuns pentru totdeauna. Atunci, Kriemhilda îi retează capul cu celebra sabie a lui Siegfried.
Ascunderea unui tezaur în apele râurilor constituie o preocupare importantă a cunoscutei autoare Barbara Deppert-Lippitz (Thesauro Monachi – Der grosse dakische Goldfund aus dem Strei (1543). Autoarea transpune tema din domeniul istoric în cel al religiei, susținând că tezaurul din Strei nu aparținuse lui Decebal; ea consideră că acesta a fost îngropat după anul 54 î. Chr. și că el constituie o „ofrandă sacră” depusă „la intrarea în Cealaltă Lume”, spre a servi la comunicarea „cu forțele care determinau viaţa oamenilor pe lumea terestră”. E o interpretare surprinzătoare, care nu poate fi ușor combătută. Poate, totuși, plăcuțele neinscripționate contrazic ideea unei ofrande și indică ascunderea în grabă a unei întregi comori, pentru ca aceasta să nu intre în posesia altora.
Din cele de mai sus rezultă că cercetarea românească a relevat importanța deosebită a evenimentului de la 1543 sub raport istorico-arheologic, cultural, politic și religios. Evenimentul are însă aceeași importanță și pentru studiul tradiției orale românești. Căci textul lui W. Lazius e premers doar de informațiile furnizate de Flavio Biondo, despre mândria cu care vorbeau românii referitor la originea lor romană, pe la 1450-1452, și de cele scrise de Francesco della Valle, care a vizitat Țara Românească în anii 1532 și 1534, aflând că românii cunoșteau „povestea descălecatului dintâi” al lui Traian (v. Ioan-Aurel Pop: De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate). Dar Biondo și della Valle nu oferă texte literare, ca cel al istoriografului vienez, care devine întâiul text compact despre o povestire a românilor în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Cu alte cuvinte, aceasta e prima atestare a unei legende istorice românești.
Legenda e menținută în viață și azi („la aparate”), datorită unor articole din presa locală (Daniel Ghiță), a numeroaselor cercetări pe care le-a produs, și turismului, vizitatorii castelului din Vințu de Jos aflând, între altele, povestea de la 1543.