Dante a descris în Divina Comedie cea mai cunoscută călătorie în Lumea de Apoi din literatura universală, o călătorie care nici după șapte secole nu pare a fi încheiată, se reiterează în forme diverse, continuă să dialogheze cu noi toți – autori, artiști, critici literari, lingviști, studenți, profesori, cititori. Călătoria lui Dante, atât cea terestră (exilul), cât și cea ficțională (dincolo de istoria umană), profund încărcată simbolic, începută după moartea Beatricei, oglindește un parcurs de rătăcire și de mântuire, de viziune și de ascensiune spre cunoaștere, care a umplut filele albe ale cărții memoriei sale și deopotrivă cele ale istoriei și ale cosmosului, continuând să-și exercite fascinația peste secole asupra literaturii și a artelor plastice, deoarece Dante realizează cel mai temerar proiect din literatură, transpunând în poezie indicibilul, inefabilul, dând o formă vizuală de o sugestivitate nemaiîntâlnită la ceea ce nu poate fi exprimat sau reprezentat, după cum a afirmat Corrado Bologna.
Suntem la 700 de ani de la realizarea acestui ambițios proiect și de la dispariția autorului, născut la Florența, la finele Evului Mediu, în primăvara (mai-iunie) anului 1265 și trecut la cele veșnice la Ravenna, în noaptea dintre 13 și 14 septembrie 1321. Italia, pentru a-l omagia cu fast și solemnitate, a declarat anul 2021, prin lege, anul Dante. Potrivit aceleiași legi, a fost instituit anul Leonardo da Vinci în 2019 și anul Raffaello în 2020, la 500 de ani de la dispariția celor doi mai artiști ai Renașterii ale căror opere sunt parte inestimabilă a patrimoniului cultural universal. Trebuie să recunoaștem că, de data aceasta, Italia s-a întrecut pe sine, punând în mișcare un mecanism cu o structură complexă și a implicat un număr impresionant de parteneri, elaborând un calendar foarte bogat în evenimente de înaltă ținută. Anul dantesc a fost deschis oficial la Ravenna, în data de 5 septembrie 2020, de Sergio Mattarella, președintele Republicii Italiene, cu ocazia inaugurării mormântului restaurat al poetului, situat lângă Bazilica San Francesco.
Dante – Sommo Poeta
Ar fi imposibil să enumerăm în aceste câteva pagini informativo-divulgative chiar și o parte dintre inițiativele de anvergură care i-au fost dedicate acelui Sommo Poeta, o definiție antonomasică, (aproape) repetată până la sațietate, ușor stereotipată, am putea spune, dar care, de fapt, nu pierde nimic din expresivitatea originală și întrupează toate rațiunile pentru care Dante merită, fără putință de tăgadă, cifra luxuriantă de evenimente care i-au fost și îi vor fi dedicate, a căror desfășurare se concentrază în mare parte în prezentul an „dantesc”, însă numeroase proiecte culturale de natură celebrativă au început ori s-au desfășurat anul trecut (sau chiar în anii anteriori), constituind un soi de degustare înainte de „ospățurile” pregătite pentru 2021. De exemplu, voi semnala aici câteva dintre proiectele organizate de cele mai prestigioase instituții culturale sau de învățământ, care se derulează în spațiul virtual, deschizându-se astfel unui public larg. Una parola di Dante al giorno este cu siguranță una dintre inițiativele interesante, promovată de Accademia della Crusca, și se desfășoară pe interfețele virtuale ale instituției: zilnic, pe durata întregului an, se publică un cuvânt din Divina Comedie, însoțit de o notă explicativă care contextualizează termenul și pune în lumină sensurile absconse, scopul prim fiind acela de a ajunge la un public mai tânăr numeros, dar, desigur, proiectul este și un bun prilej pentru a descoperi și pentru a aprofunda moștenirea lingvistică lăsată de Dante. Anul trecul, pe 25 martie, s-a celebrat prima zi națională dedicată autorului, Dantedì (denumirea aparține lingvistului Francesco Sabatini), alegându-se această dată care marchează începutul călătoriei excepționale narate și întreprinse de personajul Dante. Dantedì a însemnat o mobilizare fantastică la nivelul întregii țări și au avut loc online lecturi publice organizate de universități, școli, instituții de cultură. Merită, de asemenea, semnalată expoziția virtuală A riveder le stelle, organizată de Galeriile Uffizi, inaugurată la 1 ianuarie 2021, care oferă spațiu ilustrațiilor realizate de Federico Zuccari pe marginea călătoriei excepționale în lumea de dincolo.
Dante își păstrează intacte accentele de actualitate, Divina Comedie continuând să-și exercite cu forță influența, așa cum se cuvine unui clasic care nu va termina niciodată ce are de spus, potrivit definiției date de Italo Calvino. Această influență apare clar și puternic reliefată în literatura contemporană, unde revizitarea dantescă, concentrată mai cu seamă pe „poemul sacru”, cu o frecvență mai ridicată, dar nu exclusivă, a Infernului, pătrunde în țesutul literar liric și narativ al unor opere semnate de autori, la rândul lor deveniți celebri, cum ar fi, de pildă, Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale, Giorgio Caproni, Mario Luzi, Andrea Zanzotto, Pier Paolo Pasolini, Primo Levi sau, în afara frontierelor italice, Ezra Pound, T. S. Eliot, Osip Mandelștam și mulți alții. De asemenea, la fel de binecunoscută este autoritatea dantescă asupra formării limbii italiene, el a fost un creator autentic, alături de limba literară propusă (căutată în forma ei ideală și definită în De vulgari eloquentia, deschizând astfel așa-zisa questione della lingua), fundamentată pe dialectul toscano-florentin, Dante face, de fapt, o incursiune într-o gamă variată de dialecte italiene, a căror cunoaștere se datorează, în parte, exilului său de douăzeci de ani. A fost un onomaturg, a inventat cuvinte sau a revitalizat unele deja existente conferindu-le noi semnificații, cuvinte și expresii care s-au înrădăcinat în limba uzuală contemporană, uneori suferind alterații, dar structura originară dantescă rămânând irefutabilă. În zilele noastre, vorbitorii le folosesc fără să se gândească neapărat la Dante, fără să conștientizeze paternitatea acestora, spunea într-un recent interviu prestigiosul lingvist Paolo D’Achille, aducând exemple edificatoare intrate în limbajul cotidian: bolgia = bolgie; bella persona (Inf. V, 101 – referindu-se la corpul Francescăi da Rimini) = azi, o persoană cu calități morale; occhi di bragia (Inf. III, 109, referindu-se la Charon) = ochi arzând de furie, injectați cu sânge; dolenti note (Inf. V, 25, ove incomincian le dolenti note = voci pătrunse de durere) = azi, în sens glumeț, fapte, evenimente neplăcute; far tremar le vene e i polsi (Inf. I, 90), indică vasele sanguine (vene și artere), însă forma expresiei, devenită proverbială, se banalizează în italiana contemporană, se supune unor simplificări eronate, devenind le vene ai polsi sau le vene dei polsi și indică o spaimă generală.
Interpretări contemporane
Celebrul vers care anunță sfârșitul călătoriei infernale, ieșirea din întunecime – E quindi uscimmo a riveder le stelle (Inf. XXXIV, 139) / „ieșirăm iar către lumini și stele” (trad. Eta Boeriu) / „ieșirăm deci pentru a vedea iar stele” (trad. Marian Papahagi) -, dobândește acum, în contextul pandemic în care trăim aproape de un an, o semnificație aparte: năzuim să revedem acele stele care însemnau pentru Dante speranța, încetarea traversării unei lumi înfricoșătoare, terifiante, dramatice care devine imaginea dureros de vie a decăderii morale, a suferinței.
Dacă e să găsim un aspect pozitiv în această retragere forțată a noastră, în izolarea impusă de o forță majoră, reprezentată de apariția coronavirusului, care ne-a suspendat într-un soi de limb, acesta se dovedește a fi imensa sursă de oportunități a lumii virtuale; prin urmare, am profitat de acest instrument care facilitează comunicarea și anulează distanțele și am inițiat la Facultatea de Litere un ciclu de conferințe, care se desfășoară în perioada noiembrie 2020-iunie 2021, la care și-au confirmat adeziunea reputați profesori și critici literari din Europa, care au adus contribuții importante la exegeza operelor dantești.
În cele ce urmează vom spicui un mini-colaj de idei din intervențiile de până acum, patru la număr, întrucât reprezintă un izvor plin de stimuli pentru o (re)citire a operei/operelor dantești, și nu ne referim neapărat la o lectură îngreunată de retorică, ci, mai degrabă, așa cum sugera unul dintre cei mai mari dantiști contemporani, dispărut prematur acum câteva luni, Marco Santagata, o lectură autentică, fără prea multe zorzoane, el propunând în ultimii ani un Dante deschis publicului larg. A latere, nu putem să nu menționăm cu tristețe că, în toamna infaustului 2020, dantistica italiană a fost profund îndoliată de pierderea a trei iluștri exegeți: Andrea Battistini, Emilio Pasquini și Marco Santagata.
Deși au trecut șapte secole, misterele legate de cronologia și de interpretarea genezei Divinei Comedii nu par să fie complet elucidate, rămânând încă destule dubii, chiar dacă opinia generală consideră că textul fusese scris în întregime în perioada exilului, deci începând aproximativ din 1307. Ipoteza lansată de Alberto Casadei, potrivit căreia primele patru cânturi ar fi fost scrise la Florența chiar în jurul anului 1300, ni se pare nu doar fascinantă ci și convingătoare. Criticul literar pornește de la mărturia a două persoane, atestată de Boccaccio, potrivit căreia primele șapte cânturi ar fi fost redactate înainte de 1301 la Florența, apoi trimise lui Dante care se afla în Lunigiana, deja în exil, ca oaspete al marchizilor Malaspina. Mărturia conține o fărâmă de adevăr, chiar dacă aceste două persoane nu au fost cele care au găsit cânturile, deci nu puteau decât să aproximeze numărul acestora, rămâne o certitudine că ele nu puteau fi șapte, deoarece în Cântul VI din Infern se vorbește deja de luptele dintre Guelfii Albi și Guelfii Negri. Având în vedere că primele patru cânturi rezultă a fi foarte diferite de cele successive, Casadei vorbește despre un hiat evident care intervine aici, sugerând că aceste cânturi profund alegorice sunt, pe de o parte, foarte legate de Eneida, iar, pe de altă parte, sunt destul de imprecise din punct de vedere stilistic și metric în comparație cu celelalte. Diferențele subliniate sunt radicale, cu atât mai mult cu cât celebra protagonistă a Cântului V (probabil cel mai cunoscut și mai citit în absolut), Francesca da Rimini, nu este o eroină de sorginte epică, ci desprinsă din romanele cavalerești.
Amintind de Francesca, nu putem să nu zăbovim preț de o clipă asupra interpretării pe care Marco Santagata i-o aduce acestei Madame Bovary a lumii curtenești (cum o definește Gianfranco Contini) în cartea sa postumă, recent apărută, Le donne di Dante (il Mulino, 2021), o analiză seducătoare a figurilor feminine cu care s-a intersectat, real sau metaforic, autorul Comediei. Santagata demontează teoria conform căreia Dante identifică păcatul Francescăi în folosirea literaturii, întrucât ea se îndrăgostește copiind iubirea altora. Exegetul demonstrează că Francesca recurge doar parțial la celebrele modele literare prezentate, deci nu putem vorbi de o transpunere completă a modelului literar în viață, ci mai degrabă de o înțelegere greșită a conceptului de amor gentile (Guido Guinizzelli), care este astfel confundat cu modelul erotic. Concluzia criticului este că păcatul acestei anti-Beatrice este mai degrabă de ordine socială și lingvistică.
Ce înseamnă fericirea pentru Dante? La această întrebare, deloc ușoară, ne răspunde Luigi Tassoni, afirmând că pentru a explica semnificația fericirii trebuie să plecăm de la posibilitățile și de la accepțiunile specifice pe care le dă omul medieval. Analiza propusă pornește de la percepția fericirii pentru omul contemporan, așa cum apare ea în poezia contemporană, de la Ungaretti la Beckett, de la Borges la Milo De Angelis, în cadrul căreia este confruntată cu spațiul experienței tragice a vieții. În Comedie această tragicitate este circumscrisă de experiența călătoriei care duce spre lumină. Se pare, prin urmare, că tragicul nu putea exista fără lumină nici în Evul Mediu, spune Milo De Angelis, una dintre vocile cele mai puternice ale poeziei italiene contemporane. La Dante fericirea se manifestă pe mai multe paliere, afirmă Tassoni; astfel putem vorbi de fericire prin diferență (în Inf. V), de fericirea purificării, necesară acelei obsesii care, în epoca lui Dante, elaborează un adevărat sistem al păcatului (Le Goff) ori de fericirea conferită de experiența extraordinară prin care trece, de fericirea văzută ca o cucerire a conștiinței și a desăvârșirii umane (minte, corp, suflet) sau de fericirea de a povesti și, nu în ultimul rând, de cea a corespondenței dintre dorință și voință.
Literatura modernă și contemporană ne-a obișnuit de ceva vreme cu afirmarea numeroaselor genuri horror care au prins amploare în ultimele decenii prin apariția de filme, seriale TV, graphic novel, remarcă Gian Mario Anselmi, dar puțină lume își amintește ori e conștientă că rădăcinile horrorului și transpunerea acestuia în narațiune își au rădăcinile în cultura medievală, mai precis în Infernul lui Dante, unde autorul expune o galerie întreagă a ororii și a spaimei, sentimente pe care voia să le trezească în cititor pentru a-l avertiza, cu maximă plasticitate, asupra consecințelor la care putea să ducă o viață pecetluită de păcat. Deja în primul cânt, Dante lansează un spațiu iconic care va rămâne în imaginarul horror, acea selva oscura ori selva selvaggia e aspra e forte, acea pădure neliniștitoare a fricii în care ne pierdem. Pornind de aici, asistăm, împreună cu Dante și Vergiliu, la un crescendo de pedepse și torturi, din ce în ce mai teribile pe măsură ce călătoria purcede spre partea cea mai întunecată și profundă a Infernului. Nu este, deci, întâmplător că spre sfărșitul primei cantice, Dante ilustrează chiar o scenă de canibalism – contele Ugolino care devorează creierul persecutorului său. Răul, cel mai banal și cotidian, ne posedă, coabităm cu el, iar drumul către lumină și către încetarea durerii este o lungă ispășire pe care Dante ne induce să-l parcurgem, înainte de a ajunge în portul salvific final al viziunii lui Dumnezeu.
Dante – admirat de Mandelștam, Pound și Levi
Dante este un poet al vieții și al morții, al curajului și al fricii, un poet al contradicțiilor, iubit de o mare diversitate de oameni, care se găsesc pe poziții adverse, antagonice, observă Corrado Bologna. Astfel, Dante este iubit de poetul rus Osip Mandelștam, ucis de tânăr, în 1938, în gulagul stalinist, care traduce din Comedie tovarășilor săi de suferință. În Europa devastată de dictaturi, de teroare, de exil și de mizerie din acele vremuri, Mandelștam (în Eseu despre Dante) ne oferă imaginea unui Dante foarte uman, deloc monumental, definindu-l un biet pribeag, un om chinuit, nesigur, trădat de neliniști. Este un Dante actual și în zilele noastre, cu care ne identificăm, într-o epocă sărăcită și violentă, în care trebuie să ne apărăm dreptul de a gândi, de a citi, de a dialoga. Dar Dante este la fel de iubit, continuă Bologna, de filofascistul Ezra Pound, încarcerat la Pisa, unde compune unele dintre cele mai frumoase poezii ce trădează puternice influențe dantești. În aceeași măsură, Dante este iubit de evreul Primo Levi, prizonier al lagărul nazist de la Auschwitz, care încearcă să reconstruiască din memorie călătoria lui Ulise și să-l interpreteze, să reviziteze experiența temerarului erou dantesc care pătrunde dincolo de hotarele lumii. Actul de a-l recita pe Dante din memorie și de a-l traduce în franceză prietenului său va deveni simbolul unei experiențe salvatoare în înteriorul acelui spațiu viciat, îngrădit și dezumanizant, va reprezenta într-un fel salvarea unei civilizații.
Încheiem acest scurt și ușor mozaicat periplu, menit să ilustreze actualitatea denumirii de Sommo Poeta, chiar și la 700 de ani de la dispariție, cu îndemnul Papei Francisc, care, de altfel, pregătește o Scrisoare Apostolică dedicată marelui poet, care urmează să fie publicată, probabil, în data de 25 martie, îndemn armonios modulat pe gândurile predecesorului său, Papa Paul al VI-lea, și anume de a continua să ne «îmbogățim cu experiența lui Dante pentru a traversa numeroasele păduri întunecate ale pământului și a înfăptui cu bucurie pelerinajul nostru prin istorie, pentru a atinge țelul visat și dorit de fiecare om: „iubirea ce rotește sori și stele”» (Par. XXXIII, 145).