S-a spus că una dintre principalele funcții ale poeziei este aceea de-a uni realul cu imaginarul clădit din cuvinte. Cum reușește fiecare poet în parte să imprime scrisului său acest atribut ține de misterul creației, de puterea lui de transfigurare, iar cititorul/ criticul trebuie să găsească un capăt de drum care să-l conducă spre un sens. La un poet ca Echim Vancea, unde rânduirea universală nu e foarte departe de cea de la începuturi, ne întâmpină rituri de consacrare, cărora le răspund, poate chiar la nivelul aceluiași poem, alte rituri de izbăvire. În cea mai nouă carte a sa, Cuvinte întrerupte de creșterea ierbii, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2022, încă din titlu, simțim și miros de contaminare magică. Cele 63 de texte din sumar sunt distribuite în trei cicluri, numeric, echilibrate: O dimineață pe cont propriu, (17 poeme), Reamintirea unei promisiuni (24 de poeme) și Locuri prin care am trecut (22 de poeme).
Într-o așezare paradoxală vizavi de titlu, în grupajul O dimineață pe cont propriu, entitatea cea mai prezentă e noaptea. Câmpurile ei lexicale pot fi culese atât din titlurile de poeme: Partea grea a nopții, Exercițiu nocturn, Eu și lumina de noapte, cât și, încă într-o mult mai mare măsură, din versuri: „visam și eu”, „în toate nopțile mă gândesc”, „în noaptea din urmă”, „nelegiuirile viselor”, „vopsit în apusuri”, „jumătatea asta a întunericului în limbajul tăcut”, „valuri de somn”, „plutesc noapte de noapte”, „vorbise și el pe întuneric”, „proscrișii întunericului”, „să dai binețe întunericului cu « bună ziua »” etc. În toată poezia lumii, noaptea e și una dintre fețele timpului, sens de la care nici volumul lui Echim Vancea nu se abate. La el însă, ținând seamă de toposul arhaic din care originează, noaptea mai are și o încărcătură etnografică și antropologică, ca mediu al unor întâmplări misterioase, al evenimentelor neelucidate, ori poate ca timp al mișcărilor încetinite. Mai înainte de orice, totuși, satul său oșenesc, precum și orașul, în aceeași măsură, provincial și cosmopolit, Sighetul Marmației, imprimă poeziei lui nocturne intensități expresioniste.
Fiind un imagist viguros, la Echim Vancea spiritul de abstractizare și spiritul de figurare se manifestă alternativ, cu o ușoară preeminență a celui de-al doilea. Așa se face că Eu și lumina de noapte, în puține versuri, sugerează o întreagă vânătoare sacrificială. În alt poem, Zeul și râul, toposul este mitizat: toate elementele care-l compun poartă o crustă mitică. Asistăm însă și la desacralizarea referentului poetic, așa cum se poate vedea în Parte a eșecului: „anotimpurile fără echipament de protecție/ așteaptă-n parcul orașului/ ninsoarea devenită liberă/ întoarsă împotriva noastră”. Într-o expunere narativă de tip alegoric vine Mersul trenurilor să ne reprezinte imaginea succesiunii generațiilor umane, contemplată din „spatele perdelelor înghețate”: „am renunțat la maluri/ la ziduri și numele lor/ numai să poată arde/ ceea ce au citit în cărțile/ uitate în urmă cu ani/ într-un tren care se punea în mișcare/ numai cu mers oficial întârziat/ ecouri de pași se mai aud –/ nu tocmai aceleași –/ în spatele perdelelor înghețate/ o voce repetă cu glas tare/ în parcul orașului/ cuvinte precum gară șine locomotivă/ vagon cușetă compartiment loc/ bilet oră peron întârziere mecanic/ diesel electric sunt atent fredonate/ la megafonul de la informații/ unicul ascultător indiferent la/ zgomotul șinelor se îndepărtează/ atent la unica – în felul ei – călătoare”.
Timpul este punctul de convergență a poemelor celui de-al doilea ciclu. După metoda consacrată de fascicula precedentă, aproape fiecare titlu al grupajului conține un termen din plaja semantică a temei centrale: „Trecut de ora de vară, Pentru câteva clipe, Între o toamnă și cealaltă, Ceasul de toamnă, În după-amiaza zilei, și oprim aici înșiruirea ca să n-o prelungim inutil. O observație ce s-ar impune are în vedere fragmentarea calendaristică a timpului, după cutume și uzanțe arhaice, de la anotimpuri, până la momentele zilei, ori subunitățile orei, care pot căpăta și aspectul unor fișe de anamneză: „învățat cu uitarea și moartea/ aproapele/ în ciuda pierderii/ mereu avea în minte o zi din vatan/ chiar înainte de apus bucăți de argint/ traversau într-o limbă tăcută/ sfârșitul lunii octombrie/ steaua de mare traversa – /prin dreptul ferestrei mele – / leneșă cerul (Între o toamnă și cealaltă). Pe fundalul unui timp ancestral, în Ușa suntem martori la zămislirea unui mit, având drept cadru o mănăstire, iar ca protagoniști: păianjenul, soldatul necunoscut și fecioara. Trama poemului evoluează între sacru și profan. În carte există destule poeme, ca acesta, cu titlu explicit, Singurătatea pe înțelesul tuturora, în care poezia e confesiune, dar și încercare de tălmăcire a unor semne sau mișcări din natură: „luând loc pe un petic de zăpadă/ o ciudată pasăre neagră/ se oferi să-mi țină companie la micul dejun”. Alteori peisajul este cvasibacovian, situat la o periferie, cu margini de linii ferate, iar în depărtare un cimitir, apoi siluete umane cu gesturi și șoapte conspirative: „casa de pompe funebre de la marginea orașului/ uneori le spune câteva cuvinte ieșite din uz/ și le vorbește mai ales despre calea ferată/ al cărei ecartament larg se prelungește/ până în apropierea cimitirului nou/ la cealaltă margine a orașului văduvele noi/ arată cu mâna spre cimitir și vorbesc în șoaptă” (Margine de oraș).
Poemele adunate sub genericul Locul prin care-am trecut nu mai au un centru radiant atât de elocvent ca în primele două cicluri. De-aceea, parcurgerea lor poate genera reflecții impresioniste, de o mobilitate mai accentuată. Descoperim, de pildă, secvențe sau imagini de un plurisemantism apropiat de cel al haiku-ului: „te uită la întunericul acesta/ care dă naștere soarelui/ atât de ușor” (În partea de jos).Într-un alt loc, vedem folosirea metonimică a soarelui, pentru a sugera măsurarea vieții: „urmărind peste noi/ în amurg și în zori/ cum soarele se naște și moare” (Câmpul – o definiție a câmpului). Refren pentru umbrele vechi e o stampă în culorile unei existențe desfășurate într-un spațiu septentrional, francat cu toate atributele unui primitivism aborigen. De-aceea, imaginarul liric planează cu o aripă în real, cu cealaltă în fantastic: „în calmul nopții nordului/ ținând cu grijă de umbră/ luna acoperă tăcerea zăpezii/ de pe acoperișul bisericii/ în spațiul mut câinii latră/ la o ceartă bețivă/ tu cu viața zdrobită de îngerii păzitori/ sub un soare cu gust de mucegai/ într-un spațiu plin de creaturi/ care joacă domino…” Iar între atâtea fațete și forme de măsurare a timpului, se ivește și această tușă de autoportret: „un bărbat ceva mai în vârstă/ cu buzunarele pline de lut” (Întâmplare dintr-un sfârșit de secol). Aceste „buzunare pline de lut” spun aproape totul despre lirica de substanță tradiționalistă a poetului, în care se intersectează mituri, legende și ritualuri populare.
Spre finalul volumului apar poeme care vorbesc despre „dificultatea de a fi neliniștit”. Sunt texte solilocviale și accentuat introspective, iar iubirea și moartea se înfățișează intricate în versuri dinspre care adie un ecou de bocet: „încă îți este frică de altă femeie/ de sfârșit și de morți/ las ușa întredeschisă/ ce mi s-a întâmplat mie/ nu ar trebui să ți se întâmple ție/ dar până când mai curge apă sub poduri/ nu pot a-ți spune nimic”. (O anumită dificultate de a fi neliniștit). Exact din această zonă a cărții își culege autorul și sensul titlului, izvorât, dintr-o experiență senzorială și o viziune poetică învolburat panteistă: „doar în lumina liniștită a zilei de vineri/ voi supraviețui tuturor/ inimilor mici care încearcă să iubească/ inimilor mari care încearcă să uite/ tuturor le voi rămâne dator/ cu un alfabet/ al cuvintelor întrerupte de creșterea ierbii” (Ziua de vineri – o dificultate de a fi). Penitența în chipul unei osânde ce decurge din legi sociale asumate în devălmășie și cu pravile sacre: „cu mâinile legate putem aduce laude/ suflării lui dumnezeu în noi” (Un sentiment atât de greu de spus). Dans întrerupt așteptându-te e un poem care atrage atenția prin morfologie și cadențe de baladă medievală. Cartea se încheie cu o abia întrezărită tânjire după alb, oarecum, în antiteză cu puternicele reprezentări nocturne ale începutului. Această intenție arhitectonică imprimă întregului unitate și personalitate: „frunze de toamnă/ zac sub zăpada abia căzută/ pașii se-avântă în apa lacului negru/ neînvățat cu apa de ploaie/ frunze de toamnă/ se strecoară în mâinile albe/ indiferente la vorbele tale repetându-ți:/ așteaptă/ de neînțeles este atingerea ta” (Mâinile albe). În încheiere, semnalăm editorul că prezența în număr mare a unor erori de imprimare, într-un text poetic, afectează acuratețea lecturii, și, poate, chiar a receptării.
Viorel Mureșan