Publicat în 2023, romanul de debut al Angela Martin, Valentina, a adunat destul de repede aprecierile criticii, impunând direct o nouă prozatoare. Ritmul rubricii a făcut să nu apuc scrierea unei cronici înainte ca un al doilea roman să iasă de sub tipar, Cartea lui Cezar. Cum și acesta s-a așezat la o coadă destul de lungă de titluri, acum, când scriu despre el, pe rafturile librăriilor tocmai a apărut un al treilea roman sub aceeași semnătură, Îngerii de bronz.
Titlurile, ca alegere, sunt înșelătoare. Trei tipuri diferite, dar care marchează, în realitate, trei volume extrem de unitare. Ca stil, atmosferă, univers acoperit. Este un singur proiect, o trilogie (așa cum apare acum nu cred să mai existe un al patrulea episod al poveștii). Un ciclu românesc care, la o adică, ar putea fi pus la un loc fără a lăsa cititorului impresia că ar fi altceva decât un text unitar, foarte bine închegat. Din acest punct de vedere, observațiile făcute asupra volumului din mijloc se aplică, fără prea mari nuanțe, întregului. Tipul de narațiune la care recurge autoarea face valabilă atât amplificarea, cât și reducerea: din corpul extins al textului se pot decupa, fără efort aproape, zeci de povestiri. Este una dintre caracteristicile tipice ale acestui tip de proză.
Angela Martin are o expertiză în literatură impresionantă. Eseistă, traducătoare, editoare și redactoare, a lucrat cu literatura în detaliu, a analizat, disecat și recompus texte, ceea ce îi conferă poziția privilegiată de a porni, ca autoare originală, dintr-un punct în care este sigură că își conștientizează cu maximă acuratețe instrumentele scriiturii și înțelege, încă din faza concepției, ce dorește să obțină și cum poate să ajungă la rezultatul dorit. Tocmai de aceea, în primă instanță, ca cititor sau critic, ești ușor derutat de tipul textului care ți se prezintă.
Romanul Angelei Martin este unul de o factură aproape perfect clasică: o narațiune liniară pe axa temporală, un narator omniscient, o voce narativă rece, calculată. Există foarte puține tehnici moderne la care se face recurs, totul fiind ancorat în tipicuri și tipologii intrate de mult timp în rutina literară. Într-un prezent românesc destul de obsedat de sincronizarea la o modernitate care se cere marcată prin tehnici cât mai actuale, aceasta este o surpriză. Dar, pe măsură ce te afunzi în pagini, realizezi că autoarea a ales subiectul textului și și-a articulat tot discursul în jurul acestui scop.
Romanele sunt, în mod apăsat, o frescă. Una extrem de amplă. A României comuniste. Mulți dintre semnatarii cronicilor au vorbit despre centrarea pe personaje. Deși aceasta există, indubitabil, centrul de greutate al construcției nu se axează pe un personaj anume. În mod real, majoritatea personajelor acced la scena principală și beneficiază de atenția concentrată a autoarei și a cititorilor. Dar nici Valentina, nici Cezar și nici un alt personaj nu sunt cu adevărat nuclee gravitaționale. Ceea ce dă cu adevărat greutate paginilor este tot ceea ce se află între personaje și în spatele lor.
Primul roman este un roman al provinciei în anii ’60. Al doilea este unul al capitalei anilor ’70. Iar cel mai recent pare să fie o incursiune în lumea exilului. Altfel spus, o panoramare aproape completă a geografiei lumii comuniste românești. Satul este o prezență mai discretă, dar, date fiind afinitățile autoarei, este o alegere asumată.
Romanul Angelei Martin este unul pictural-documentar. Pornind de la Cartea lui Cezar, se poate observa mecanismul. Romanul preia unul dintre personajele apariției anterioare ca motor narativ, traseul acestuia – student medicinist venit de la Arad la București – oferind alibiul mutării ițelor narative în capitală. Romanul include o galerie largă de personaje secundare. Foarte metodic, Angela Martin, de îndată ce introduce o figură nouă, îi prezintă o veritabilă fișă, adeseori extinsă la un întreg capitol explicativ. Personajul este expus cu întreaga poveste, cu portret, cu analiză psihologică și morală.
Minuțiozitatea prozatoarei este remarcabilă: clădiri, camere, străzi, mirosuri, culori, sunete – toate sunt atent reconstituite. Personajele, deși complexe, nu stârnesc neapărat empatie. Modul în care sunt revelate le face mai degrabă obiecte de analiză decât de identificare afectivă. Cititorul este mai interesat să observe reacțiile lor decât să participe emoțional. Vocea naratorului, rece și calculată, privilegiază ansamblul.
Efectul de frescă este însă foarte puternic. De la destine frânte, precum cel al Otiliei Apostoleanu, la destine de compromis și oportunism, precum cel al lui Liviu Hidișan, romanul construiește o lume coerentă, dominată de meschinărie și adaptare. Nu există eroism spectaculos, ci mici strategii de supraviețuire.
Un episod central – montarea unei piese de teatru studențesc pentru festivalul de la Nancy – devine simbolic. Este o formă de „rezistență prin cultură”, dar una modestă, fără gesturi grandioase. Capacitatea de a te refugia într-un spațiu interior devine esențială.
Angela Martin nu se războiește cu lumea pe care o descrie. Nu o idealizează, dar nici nu o condamnă. O reconstruiește. Această distanță conferă autenticitate. Romanul devine o copie verosimilă a unei realități istorice.
Romanele sale sunt solide, construite cu rigoare și inteligență. Nu sunt neapărat spectaculoase emoțional, dar rămân în memorie ca structuri coerente, ca imagini persistente ale unei epoci. Angela Martin este, fără îndoială, o prozatoare care și-a câștigat locul în literatura română contemporană și un nume care merită urmărit cu interes.