Pia Alimăneștianu (1872-1962) a fost fiica lui Ion C. Brătianu și soră cu Ion I. C. Brătianu, primministru al României în timpul Primului Război Mondial. Formarea sa a stat sub semnul academicienilor Spiru Haret și Ion Bianu, care i-au fost profesori. În vremea ocupației germane, a lucrat ca infirmieră la Spitalul nr. 108 din București și a ținut, totodată, un jurnal ce avea să vadă lumina tiparului în 1929. În perioada interbelică, s-a implicat într-o serie de proiecte culturale și caritabile, prezidând înființarea unor asociații, așezăminte școlare sau de binefacere, cum ar fi: Liga Națională a Femeilor Române, Universitatea Liberă, Casa Copilului, Școala de educatoare și de puericultură din București. În 1920, s-a căsătorit cu Alexandru Alimăneștianu, diplomat, economist și bancher, care a încurajat-o să-și reia scrisul. Opera sa cuprinde: Însemnări din timpul ocupației germane (Imprimeria Independența, 1929), Dobrogea. File trăite (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1936), Plaiuri oltenești (Ed. Scrisul românesc, 1938), Prin Cetatea lui Bucur. Schițe (Ed. Cartea Românească, 1940) și Trecutul viu. Schițe și amintiri (Ed. Cartea Româ-nească, 1940). Pia Alimăneștianu a fost și mătușa Monicăi Pillat. Dialogul de față are ca punct de pornire volumul Opera Omnia: Pia Alimăneștianu, apărut în 2024 la Editura Spandugino.
Cine a fost Pia Alimăneștianu?
Pia Alimăneștianu a fost a șaptea și ultima dintre copiii lui Ion C. și ai Piei Brătianu (născută Pleșoianu), de aceea i se spunea în familie „Lelița”, adică cea mai tânără. Sora ei mai mare, Mariuța, s-a căsătorit cu Ion N. Pillat, iar copiii lor, Ion, Pia și Nicolae Pillat au avut-o pe „Lelița” ca mătușă, dar mai ales ca prietenă, mai apropiată de ei prin fire și vârstă.
Era, oarecum, la început de dinastie pillatiană? Și chiar mai mult decât atât…
Din amintirile lăsate de Nicolae Pillat, fratele poetului, în cartea Siluete din familia Brătianu, am aflat că „Lelița”, la Florica, îi ajuta pe copiii Pillat la lecții, îi supraveghea, făceau plimbări împreună, iar când sora ei, Mariuța, i-a luat la Paris, ca să-și completeze educația artistică, mătușa cea tânără a venit să-i viziteze și să se bucure împreună de tot ce descopereau în Orașul Luminilor.
Cum îți amintești despre dumneaei?
Eu am cunoscut-o când era bătrână și singură, izolată în demisolul vilei din strada Olga Bancic (fostă Pia Brătianu, azi Al. Philippide, nr. 9) din București. Mergeam să o vedem, din când în când, cu părinții, iar alteori cu bunica mea paternă. Era măruntă la trup, îmbrăcată în culori închise, ca o măicuță, avea tenul palid și buzele subțiri. Nu am văzut-o niciodată zâmbind. Avea o voce mică, șoptită și chipul ei senin era aburit de tristețe. Când mă aflam copil, în vizită la ea, deschidea dulapul în care păstra, pe raftul cel mai de sus, o punguță brodată în care avea bomboane englezești, cine știe de când, și îmi dădea câte una. Erau rotunde, bleu și mov pal, cu gust de petale ofilite.
Și cum anume îți amintești de Pia Alimăneștianu din poveștile din familie?
Cât de devreme îți amintești că era o prezență? Era foarte iubită de tatăl meu, Dinu, și de sora lui, Pia, deoarece fusese și pentru copiii nepotului ei favorit, Ion Pillat, nu doar o stră-mătușă afectuoasă, ci și o aliată de nădejde, în momentele de cumpănă ale vieții lor. Plecarea în exil, în 1946, a Piei, care și-a salvat astfel soțul, pe Mihai Fărcășanu, de la moarte, a devastat-o. A sperat, ca întreaga noastră familie, de altfel, în apropiata ei reîntoarcere în țară, lucru care s-a întâmplat totuși mai târziu, anume în 1965, după 19 ani de la evadare.
Cartea aceasta – Opera Omnia: Pia Alimăneștianu, carte care stă și în centrul conversației noastre – e un volum de restituiri. Care e sensul acestei restituiri, din punctul tău de vedere?
Publicată în 2024, de Editura Spandugino, într-o ediție de zile mari, cartea Piei Alimăneștianu este intitulată Opera Omnia, deoarece reunește cele cinci volume de proză pe care le-a scris între 1929-1940. Ea reprezintă nu doar o foarte prețioasă recuperare a unei scriitoare de mare valoare, ci și rodul întâlnirii mele târzii cu stră-stră-mătușa din copilăria mea. Am trăit de multe ori regretul că m-am născut prea târziu și că am apucat numai sfârșitul unor oameni lângă care mi-ar fi fost drag să-mi petrec viața. Dar cu „Lelița” am avut noroc. Scrierile ei, necunoscute mie, mă așteptau printre cărțile aflate în biblioteca tatei. După moartea mamei, în 2005, făcând ordine în vechile volume rămase, am descoperit cu o uimită bucurie Plaiuri oltenești și Dobrogea, pe care am început să le citesc cu o crescândă încântare, fermecată de vigoarea unui talent autentic, însuflețit de un vibrant patriotism. Am căutat în fișierele Bibliotecii Academiei și am mai găsit Prin Cetatea lui Bucur și Trecutul viu. Schițe și amintiri. Am făcut xeroxuri după aceste cărți, iar mai apoi, când a venit timpul, am încheiat cu Editura Corint un contract pentru ultima ei carte. După cum vezi, am început restituirea ei de la sfârșit. Pia Alimăneștianu a fost cu mine într-una din cele mai grele perioade din viața mea, iar lucrul la cartea ei mi-a dat puterea să rezist. Sunt convinsă că m-a vegheat și m-a umplut de curaj.
Pia Alimăneștianu e, azi, aproape necunoscută…
Prima carte, Însemnări din timpul ocupației germane, jurnalul ținut de ea (1916-1918) în timpul Primului Război Mondial, a atras atenția oamenilor de cultură și editurilor cu profil istoric, în vecinătatea comemorării unui secol de la acele evenimente, când, la nivel național, s-au organizat mai multe simpozioane și s-au recuperat mărturiile de demult, închinate atât acelor ani sumbri, cât și împlinirii visului care a dus la făurirea României Mari. Așa se face că Editura Corint a reeditat această scriere a Piei Alimăneștianu în 2017, cu o prefață de Dinu Zamfirescu. Apariția jurnalului, prezentat lapidar, fără note explicative și fără o serioasă documentare bio-bibliografică, mi-a dat imboldul de a lua legatura cu această editură, căreia i-am propus, după aceea, spre publicare Prin Cetatea lui Bucur și Trecutul viu, reeditat sub îngrijirea mea, în 2021. Cum Editura Corint nu s-a mai arătat interesată de valorificarea celorlalte scrieri ale autoarei, mi-am continuat lucrul la cele trei volume rămase și, cu extraordinarul sprijin oferit de doamna Lavinia Spandonide, directoarea Editurii Spandugino, am reușit să dăruiesc publicului de azi opera integrală a Piei Alimăneștianu. Am fost secondată în îngrijirea ediției de doamna Georgeta Filitti și de tânărul istoric Tudor Vișan Miu, împreună cu care am redactat notele explicative.
O restituire e, cumva, ca o pomenire…
Așa este, dar pentru mine a fost mai mult. M-am întâlnit cu ea la o vârstă la care am putut să o cunosc altfel decât în scurtele momente ale copilăriei mele. „Lelița” m-a luat, cu o tandrețe discretă, cu nostalgie și cu tainică mândrie, în lumea de altă-dată a țării noastre, dezvăluindu-mi trăsăturile românești ale ființei pe care ea le iubea și despre care vorbea pentru a nu fi uitate. Și scrierile ei sunt pomeniri. Eu am scos-o la lumină, tocmai ca să arăt sufletul frumos al unui popor pe care ea îl pomenește în fiecare pagină.
E o carte compusă din mai multe volume. Ce e în fiecare dintre cele cinci părți?
Criteriul după care am reunit aceste volume a fost cel cronologic. Prima ei carte, scrisă la cald și „pe viu”, cuprinde notațiile ei zilnice din timpul ocupației germane, care înfățișează dârzenia, demnitatea, suferințele și privațiunile îndurate de familiile Brătianu, Pillat și nu numai, în acei ani de cumplită restriște. Este singura mărturie directă care îi trădează temperamentul aprig, impulsivitatea, firea pătimașă, curajul și prezența de spirit. Cartea surorii ei Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Brătianu, este mai elaborată, precumpănitor fiind interesul autoarei pentru cadrul istoric de ansamblu. Celelalte volume ale Piei Alimăneștianu, Dobrogea, Plaiuri oltenesti, Cetatea lui Bucur, o înfățișează pe scriitoare în triplul rol de observatoare, martoră și participantă la viața comunităților și a ținuturilor pe care le evocă. Ea reușește să armonizeze într-un fel unic percepția senzorială a naturii cu filtrul rafinat prin cultură al notației. O întreagă galerie de personaje pline de pitoresc ni se perindă prin fața ochilor, pentru a alcătui, la urmă, ca piesele unui mozaic, imaginea de ansamblu a unei Românii de o impresionantă umanitate.
Și cum se leagă toate aceste cinci volume? Ce adaugă fiecare parte și cum se leagă ele?
Fiecare parte se constituie în complementaritate cu celelalte, într-o evoluție narativă de la simplu la complex, de la schiță la nuvelă și mai departe la romanul46 autobiografic, unde autoarea frapează prin acutul simț al observației, prin dramatism și prin suplețea nuanțată a introspecției.
Ce recuperăm ca memorie publică a României?
Cărțile Piei Alimăneștianu par a ne reda o identitate pierdută în cataclismele istoriei recente, ne aduce aminte de calitățile nobile ale ființei noastre naționale de-a lungul timpului, și astfel ne umple de curaj și de încredere pentru încercările viitoare. Continua referire la trecutul istoric al locurilor pe care le străbate călătoarea în căutarea sufletului românesc are rolul de a îmbărbăta prezentul și de a-l pregăti pentru confruntările ce se apropie.
Ce e aceasta – trecutul viu?
Trecutul devine viu atunci când este asumat de prezent care își face din el o armă de apărare și un loc de dăinuire. Cum e viu trecutul? (numai) Cum ni-l facem noi? Trecutul presupune, pentru a ră-mâne viu, atât o asumare publică de către prezentul colectiv al unei țări, de pildă, cât și o asumare personală, la nivelul fiecărui individ care poartă în sine o istorie privată a familiei lui. Pia Alimăneștianu împrumută această sintagmă dintr-un ciclu de poeme cu același nume, aparținând nepotului ei, Ion Pillat. Și mătușa și nepotul vedeau deopotrivă în trecut comoara care înnobilează prezentul dându-i puterea permanenței. De altfel, cartea Trecutul viu se încheie cu 35 de scrisori adresate lui Ion Pillat, scrisori ce evocă nostalgic atmosfera casei și a familiei Brătianu de la Florica, de-a lungul anilor.
În ce lume a trăit Pia Alimăneștianu?
În cei 80 de ani de viață, stră-stră-mătușa mea a trăit o serie de experiențe seismice din punct de vedere politic, începând cu năpastele aduse de Primul Război Mondial, continuând cu momentul de grație al făuririi României Mari și cu efervescența culturală a perioadei interbelice, a fost martora convulsiilor sociale generate de extremism, a simțit urgia celui de Al Doilea Război Mondial și, în final, familia ei a căzut victimă dictaturii comuniste de la noi. Să nu uităm că fratele ei, Dinu Brătianu, și nepotul Gheorghe Brătianu au murit, exterminați în închisoarea de la Sighet.
În ce lume ar fi putut trăi Pia Alimăneștianu?
Această întrebare mă face să mă gândesc la cum ar fi arătat nu doar țara noastră, ci întreaga Europă, fără dezastrele provocate de cele două Războaie Mondiale și fără cumplitul tratat de la Yalta care a împărțit lumea în sferele de influență care știm ce au însemnat pentru Est.
Ultimii ani ai vieții sale?
După ocuparea de către securiști a casei lui Ion Pillat, ea fusese mutată din apartamentul unde locuia într-o cămăruță minusculă, aflată la capătul unei scări care mirosea a mucegai. Pe fereastră se vedeau numai pantofii celor care treceau în răstimpuri prin curte. Ca să evadeze din sumbra ei chilie, traducea din franceză cărți din autorii ei iubiți, printre care era și Alphonse Daudet. Arestarea tatălui meu, în lotul Noica-Pillat, în 1959, a umplut-o de o asemenea jale încât n-a mai vrut să mănânce nimic și nici să bea, ca să-și grăbească sfârșitul. A murit pe 12 octombrie 1962, dorind să fie înmormântată în costum național și cu maramă pe cap, veșminte pe care le purtase la nunta ei.
A avut o mare prietenie cu Ion Pillat, nu?
Poetul Ion Pillat, bunicul meu, a adorat-o, considerând-o nu doar confidenta, ci și sfătuitoarea lui în ale scrisului, deoarece cu mătușa lui putea împărtăși iubirea pentru cultură și artă. Așa cum a dovedit-o, a devenit și ea, în timp, o talentată memorialistă.
Și cu tatăl tău?
Faptul că nu a mai vrut să trăiască, știindu-l pe Dinu Pillat în detenție, arată cât de tare a suferit și cât de mult a afectat-o condamnarea lui pe viață. Comunismul i-a spulberat familia, iar pe supraviețuitori i-a risipit pentru un lung timp în cele patru zări.
Ultima oară când ai întâlnit-o?
Am avut privilegiul să o redescopăr, cum ți-am spus, în anii 2000, citindu-i cărțile care mă așteptau demult în biblioteca tatălui meu. Am cunoscut-o atunci cu totul altfel. Aveam aproape vârsta ei și, din acest unghi, pot spune că întâlnirea noastră a fost de la egal la egal și a avut o profunzime providențială. Înclin să cred că pentru mine ceea ce am trăit, citindu-i și apoi îngrijindu-i opera, a fost timpul regăsit, la care nu visasem niciodată. Prin scrierile ei, m-am întors și am însoțit-o tainic în alte vremuri, am fost și am rămas împreună, sfidând cronologia.
Ce fel de model era/ este Pia Alimăneștianu?
Mai întâi a fost, ca și surorile și frații ei, un model de civism autentic, urmând cu credință și fidelitate îndemnurile altruiste ale tatălui ei, Ion C. Brătianu. A fost soră de caritate în timpul Primului Război Mondial, îngrijind răniții din spitale, a înființat și condus diverse asociații caritabile destinate binelui și propășirii comunității, s-a implicat cu devoțiune și fervoare în activitatea politică a fratelui ei Ionel Brătianu, slujindu-i ca secretară, și-a ajutat familia și prietenii, până la capăt. Iar cărțile ei, cuprinse în Opera Omnia, reprezintă cea mai caldă dovadă de patriotism pe care a lăsat-o generațiilor de mai târziu.
Cum e acum pentru tine Pia Alimăneștianu? Văzută cu ochii de acum? Trăită cu inima de acum?
„Lelița” a devenit simbolic cartea mea de identitate pe care o pierdusem. Este trecutul meu viu.