Debutând, încă student, la sul bănățean (1961), îmboldit de profesorul Bociort, producând recenzii, Cornel Ungureanu devenea un „soldat al scrisului”. Intrat, în 1970, în redacția Orizont-ului (pentru a gestiona sectorul de critică), el își va vedea tipărită prima carte abia peste cinci ani, un volum încropit „în glumă” (recunoștea), reținând „câteva din emblemele foiletonului literar” (v. La umbra cărților în floare, Editura Facla, 1975). Dar, cu trei ani înainte, predase editurii timișorene, proaspăt înființată, un manuscris care se ocupa, sub titlul Texte și subtexte, de „valorile spiritului” (Blaga, Voiculescu, Sadoveanu ș.a.), respins de cenzură. Încrezător în valorile de durată lungă, în ierarhiile trainice, interesat de prezentul imediat al cărților, criticul propunea, mereu jovial, un șir de portrete, dar și acide tușe polemice, corective. Abia Contextul operei (1978) dezvăluia, cu adevărat, anvergura preocupărilor sale: cartografierea vioaie a prozei, pactizând cu biograficul și documentarul, pentru un „studiu al profunzimilor” și o mai bună „așezare spațială” (teme, obsesii, proiecte), cum se va mărturisi în „proiectul geografic”. Format în Banatul literaturilor de contact, mozaicat etnic, Cornel Ungureanu, spirit mobil, vervos, vădind „geocuraj”, își va deschide compasul critic înspre Europa Centrală, atent la conexiuni și interferențe, propunând un comparatism benefic, puțin frecventat la noi.
Cercetând harnic arhivele, risipind idei, deschizând noi piste exegetice, instalat decenii bune în tranșeele criticii de întâmpinare, Cornel Ungureanu a înțeles contemporaneitatea în sens larg, ca istorie a vieții spirituale. Decupând un fragment, el va căuta rădăcinile literaturii actuale, va interoga cu febrilitate contextele, interesat de relațiile de continuitate/discontinuitate și de iluzia (nostalgia) începutului absolut. Împătimitul foiletonist devenea – tot mai mult – istoric literar; desigur, fără a fi prizonierul unor metodologii în vogă, tehnicizate. El forează ispitit de biografia spirituală, propunând insolite puncte de vedere. Croite în „spirit personal” (cum bine observase Adrian Marino), cărțile lui Cornel Ungureanu au stârnit bogate comentarii. Apariție de ecou, Proza românească de azi (1985) marca o despărțire. Criticul se desprindea din armata foiletoniștilor („funcționali”), luminând contextul, pătrunzând în cutele epocii, luându-i pulsul, numind preferințele și preferații unui timp emblematic (inaugurând o lume), înțelegând cucerirea tradiției ca o re-cucerire. Prefacerile ei, ajutându-ne să „citim” atmosfera și mentalitatea, developează liniile de forță, articulațiile unei epoci. Ideologia artistică, vârstele interioare capătă relief doar prin montura în context; iată obsesia criticului, reordonând un material vast, aparent „fragmentarizat”, contaminat de moda retro, comentând vervos „tinerețea maeștrilor”, învăluindu-și eroii într-o lumină tandră. Dar și luând distanță ironică, atent la jocurile vieții literare, atașat geografic de spațiul banatic. El este, neîndoielnic, un maratonist al lecturilor. Febrilitatea cronicarului, mereu ingenios și surprinzător, zglobiu, expeditiv, chiar imprevizibil, transferă în pagină, uneori, dezordinea oralității. Greu de aflat, au spus cârcotașii, sub avalanșa textelor sale, vădind vioiciune, acrobația ideilor, chiar „poftă de joacă” (cf. Valeriu Cristea), un program. Totuși, să recunoaștem, criticul are un program, explicitat și vizibil după ’89, iscând controverse. Echipa de odinioară de la A treia Europă cerceta spiritul vienez, paradisiac și demoniac, deopotrivă, recuperând, după utopia roșie, un timp al valorilor imperiale (Utopia habsburgică). Pornea, desigur, de la acel dramatic SOS lansat de Milan Kundera, un „om de la ’68”, care, în Tragedia Europei Centrale (1983) resuscita un concept; și oferea, notează Cornel Ungureanu, nu doar o lecție de Istorie Vestului culpabil și uituc, ci și un manifest literar. În hinterlandul sovietic, țările Europei de răsărit (așa rebotezate) adăposteau autori uitați, abandonați și valori umbrite, întreținând – ca posibilitate – proiectul unei/ unor Istorii alternative. Ceea ce chiar face criticul timișorean, descoperind „o altă temă”, mutând accentul înspre scriitorii „marginilor”. Dacă Europa Centrală a fost, lungă vreme, o referință ocolită (motivația fiind istoricește explicabilă: politica anexionistă, revizionism, dispreț rasial etc.), „periferiile” ei îngăduie „o apropiere prin literatură”, notează Cornel Ungureanu (v. Mitteleuropa periferiilor, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Brumar, 2018), subliniind contribuția unor autori români, „mai mult sau mai puțin importanți”. Lămurind, astfel, ideea unei geografii literare, legată de pierderea unui Centru și de regăsirea altui Centru, făcând pandant cu Literatura Banatului pentru o corectă definire și înțelegere a Mitteleuropei periferiilor. Simțind nevoia altor precizări, criticul vorbește despre „o anumită Europă Centrală”, funcționând ca sistem de oglinzi, relaționând cu „literaturile din jur”, reamintind că geografia sa literară este, în subtext, o Istorie a literaturii. Și că, cercetând o istorie tabuizată a culturii, scoate la lumină dosare secrete (cu selecții, interdicții, excluderi, demascări, uitări), în alianță cu geopolitica, și ea reînviată după decenii de oprobiu, ca știință damnată. De fapt, cazul Mitteleuropa (termen lansat de F. Naumann, la 1915) a făcut să curgă multă cerneală și întreține, regretabil, o puzderie de confuzii, pe care rescrierea Istoriilor nu reușește să le risipească întrutotul.
Până la urmă, acea O istorie secretă a literaturii române, recuperând titlul inițial (ediția a III-a, Editura Tracus Arte, 2019) este, inevitabil, și o istorie politică, dezvăluind cum istoria literară selectează, minimalizează, elimină, falsifică etc. sub presiunea momentului istoric, aducând în atenție pe interzișii de altădată. Stilul său fluid, colocvial, contaminat de bună dispoziție (postmodernistă, să-i spunem), refuză solemnitatea scrobită. Cornel Ungureanu nu este un sursier mohorât, înăcrit de timpul cheltuit între hârțoage prăfuite. El impune prin ușurința redactării, prin ținuta beletristică a frazei, în fine, prin „viziune epică”. Am putea spune că avem în Cornel Ungureanu un prozator care se ignoră. Comentând, cu ani în urmă, Imediata noastră apropiere (I, volum din 1980), Dana Dumitriu chiar asta semnala: stofa de prozator. Dar romanele sale, anunțate, poate chiar scrise, se lasă așteptate. Încât, chiar lipsit de răbdare, el nu poate fi considerat „deloc beletrist” (cum aprecia Adrian Marino), elogiind stilul „limpede, sobru, rece”. Mi se pare, dimpotrivă, că Ungureanu amestecă – cu bună știință – genurile, că afectivitatea și verva ironică fac casă bună, că proza comisă are tot un scop recuperator. Martorii, venind din etapa „eroismului cultural”, nu sunt convocați în numele localismului vanitos sau al trufașului izolaționism. O istorie a spiritului trăiește în scrisul său, numind bucuros conexiunile, având mai degrabă nevoie de pretexte decât de repere. Disprețuind morga țeapănă, Cornel Ungureanu incită întotdeauna; ușurința de a produce idei nu se bucură, însă, și de răgazul demonstrațiilor răbdurii, a disciplinei conceptuale. Este, în schimb, „un bun exportator de idei”, nota cândva Mircea Mihăieș; gustul parantezelor, anexând noi teritorii, anunțând cărți potențiale ne îngăduie să-i examinăm opera sub metafora „șantierului”. Poate că refugiat în antijurnale (v. Despre regi, saltimbanci și maimuțe, I-II, 2001-2003, depănând aventura teatrală, dar și A muri în Tibet, din 1998) își consumă „partitura prozastică”.
Dacă o Geografie literară, crescând în umbra Istoriei este, de fapt, și o Istorie literară, impozantul diptic oferit de Cornel Ungureanu (Geografia literară a României, Editura Academiei Române, vol. I-II, 2023, 2024) este, să recunoaștem, o Istorie literară altfel. Puțini vor fi observat că tentativa sa exegetică, neispitită de re-canonizări (chestiune care frământă, vai, pe contemporanii noștri genialoizi), pornește de la margini spre Centru; că însuși autorul, recuperând creații pierdute și autori uitați, scutiți de filtrul centralizărilor, încercând o cartografiere firească a spațiilor culturale, vrea să ne propună, finalmente, „o altă Istorie a literaturii”. Adică o Istorie alternativă, mai cuprinzătoare, nicidecum o replică. O cercetare liniștită, investigând un timp literar devenit spațiu, asigurând stabilitate, convins că „hotarele unesc”, că valorile lăsate în umbră sau expediate la fondul secret se cuvin scoase la lumină (cazul migranților, cu opțiuni inavuabile, cei care „se ascund”, refugiați într-o periferie pentru a scăpa de represalii). În fine, deschizând unghiul cercetării înspre geopolitică (ca „știință obligatorie”) și convocând în sprijin arsenalul conceptual al Sociologiei, reamintindu-ne că utopiile imperiale sunt „vocații ale periferiei”.
Întemeietor de școală, cum nota undeva Gh. Jurma, străin de „bucuria excluderilor” (care e a spiritelor chircite, prea doritoare de eliminări), refuzând partizanatul îngust, Cornel Ungureanu scanează dezinvolt spații largi, confirmând că e „un critic herculeean” (George Pruteanu dixit). Sau un umil „funcționar”, cum ar dori să ni se înfățișeze? Iată citatul cu pricina: „Dacă am ancorat într-o geografie, trebuie să devenim funcționarii ei”. Savurând glumița, mărturisim că o altă afirmație ne-a întristat, Cornel Ungureanu susținând că Geografia… înseamnă „o încheiere a scrisului critic”. Să-l credem? Sau poate, cutezăm a crede, a venit vremea romanului. Fugind la Zăgujeni pentru a scrie, înconjurat de mătuși celebre („super-mătușile” Miți și Iusti), Cornel Ungureanu practică o critică epică, observase, demult, Ildico Achimescu.
Dacă deschidem volumul Trepte (editura Palimpsest, 2024) vom afla, printre alte fulgurații confesive, că în discuțiile cu locotenentul Ianto, studentul Ungureanu, fofilându-se, declara că servește patria scriind, intenționând „să scrie și romane”. O veche încercare, pomenită deja, Clopotele și câinii, a rămas în sertar. Manuscrisul fusese încredințat lui Ion Oarcăsu, trecător prin Caransebeș, depus la filiala/secția din Cluj a Editurii Tineretului și transferat la Albatros, paginile recuperate purtând „semnele editurii”. Cum în prima misiune profesorală, ajuns la Vălișoara („India mea”), printre alți „naufragiați”, ajutat de deputatul Beja, a învățat, urcând pe la sălașe, număratul oilor, Cornel Ungureanu – ca romancier – ar avea multe de povestit. Despre gazda sa, profesorul Mercea, despre directorul Doancă și doamna sa (risipind, după gura satului, „cuvinte rele”) sau despre „poveștile descusute” ale onorabilului deputat. Iar acel roman s-a născut, poate, din frustrare. Terminase facultatea, nu fusese reținut la Universitate (din pricini de dosar), intrase în apostolatul rural. Dar scriitura nu era în maniera „noului roman” (deși bântuia „moda Sorin Titel”) și nici nu era „o proză apocaliptică”, cum credea – probabil, pe necitite – Ion Oarcăsu, cel care – în acei ani – era „protectorul scriitorilor caransebeșeni”. Și dacă vom cerceta și cartea lui Ionel Bota, survolându-i opera, Spectacolul poate începe (Editura Tim, 2024), depănând „povestea textului”, îi vom da dreptate Adei D. Cruceanu, prefațatoarea: da, „se întrezărește timpul pentru proză”. Ceea ce vrem a crede și noi…
Cu sau fără roman(e), Cornel Ungureanu, o prezență ubicuitară și pacificatoare în climatul timișorean, sedus de critica arhetipală și ispitit de „transparențele” Istoriei, dăruindu-ne acum o sinteză monumentală, rămâne, neîndoielnic, un nume greu al criticii românești postbelice.