La Editura Academiei Române a apărut cel mai recent volum de poeme al poetei Rodica Marian, O sută și una de poezii (București, 2019, 156 p.), un volum antologat și prefațat de Mircea Tomuș, cu repere critice selectate de către autoare. O antologie echivalează cu un survol asupra teritoriului liric al unui poet, teritoriu cartografiat de obicei într-un moment important al devenirii sale. Ani de muncă sunt comprimați în poeme reprezentative, o sută și una în cazul binecunoscutei colecții, reconfigurând harta creației literare personale prin reținerea celor mai semnificative momente. Antologia este o cronică lăsată istoriei literare de către autor, cuprinzând ceea ce consideră că trebuie și merită să rămână, să se știe, din parcursul său autorul sau critical căruia ăi este încredințată această sarcină. Rodica Marian este o poetă cu solide cunoștințe în domeniul lingvisticii dar și al teoriei și esteticii literare, lucru ce poate fi văzut, în filigran, în poemele sale, alături de o foarte bună cunoaștere teoretică a meșteșugului scrisului și, mai cu seamă, a ceea ce înseamnă poezia. Nu sunt lucruri cu care poeta face paradă, dimpotrivă, așa cum am spus, aceste cunoștințe sunt detectabile în alcătuirea poeziei sale numai la o lectură atentă. De aceea acest volum antologic este un „concurs fulger de mărturisire”, mai mult decât în alte cazuri, fiind asumat dintr-o triplă perspectivă: a creatorului, a teoreticianului și a cercetătorului.
Bogatul bagaj de cunoștințe „de arhitectură” este întrecut de unul cultural. Nici acesta din urmă nu constituie un prilej de epatare. Nu de sfială e vorba în cazul poetei cu o personalitate bine conturată, nici de detașare arogantă, ci de bunul simț care lunecă într-un exercițiu al smereniei. Trebuie remarcată și constatarea frapantă a faptului că Rodica Marian nu suferă de orgoliul creatorului, nu se face vinovată de poză, de versuri afectate și de mimare a unor melancolii și profunzimi menite să cucerească cititorul (poate chiar criticul literar…), nu țintește spre stele mai îndepărtate și mai luminoase decât propria stea. Din acest echilibru și din această sinceritate izvorâște o poezie asumată, foarte personală și încărcată de emoție genuină. Poate din această siguranță a bunei cunoașteri a traiectului și destinului literar se decantează și o anume seninătate ce caracterizează poezia Rodicăi Marian chiar și atunci când abordează teme de mare încărcătură emoțională și spirituală.
Universul liric al poetei este unul baroc. Elegant, fastuos, prețios, cu o patină ce înnobilează, amintește de frumusețea Veneției și e surprins în aceste versuri: „ În strălucirea fanată a a Veneției, atât de veselă totuși,/ Între lumină și întunericul cald,/ Îmi simt fardurile lunecând ici și colo/ În chipuri desăvârșit eliberate/ De viață și de moarte, imagini peste imagini/ Care se-nvârtesc și se umplu/ De iriși, de ape mohorâte, de opulența mirosului,/ De credință și singurătate, precum ar fi fost/ Iubirea cea fără noroc și veșnic bolnavă/ De-o eleganță tăioasă și blândă.” Sunt versuri care se constituie într-o oglindă fidelă, o metaforă a liricii sale. Există o interesantă stratificare a poeziei la Rodica Marian. Diferitele paliere abordate de către poetă sunt senectutea, marea trecere, efemeritatea și vanitatea lumii dar și iubirea, copilăria sau mama, ars poetica, toate sunt teme comune cu care și scriitorul, respectiv cititorul contemporan rezonează cu ușurință. Mille feuilles reprezintă cel mai bine această poezie multistratificată al cărei liant este vocea poete care se autointitulează ”fiica unei lumini amare”, o voce fără stridențe, marcată de un fel de „blândă tragedie andaluză”. Un fior, o melancolie, o profundă tristețe, nu mascate ci zidite în vers, susțin această construcție.
Temele amintite au fost și, cu siguranță, vor mai fi supuse atenției criticii literare. Dar sesizăm două teme mai puțin vizitate dar nu mai puțin importante și care, dacă Rodica Marian le-ar aborda cu aceeași determinare despre care vorbeam la început, ar singulariza-o în mod fericit. Rar întâlnită în lirica actuală este tema vegetalului. Semințe, flori, arbori, muguri și frunze, scoarță și rădăcini, forme, culori și parfumuri cotropesc parfumat poeziile sale. Nu de ilustrate cu flori presate nici de tablouri câmpenești e vorba aici. Un romantism profund, reverberații ale unui parnasianism delicat, reverberații ale simbolismului, o privire intelectualizată modelează aceste versuri. Poeta se situează în descendența unui Dimitrie Anghel, fapt inedit în lumea postmodernă și, după cum spun unele voci, iminent postumană, dar fără să o știe și neexploatând aeastă direcție. Vegetalul este răspândit în poezia Rodicăi Marian într-o dezordine specifică grădinilor englezești, ceea ce ne întărește idea că poeta nu e conștientă de existența acestui filon. Este o direcție care merită aprofundată și dezvoltată. Mi-ar face plăcere să mă plimb prin grădinile suspendate ale acestei Semiramide postmoderne într-unul sau mai multe volume viitoare. Până atunci, să aruncăm doar o privire asupra bogatului repertoriu „de ritmuri nebune, vegetale” al poetei pentru a întâlni: brândușele închipuite, mărul în elegantă cădere, cîmpurile de flori liliachii, iriși verzui, cuibul de iederă, scorușa coaptă, bobocul de mac cu petalele savant îmboțite, pădurile albastre, mirosul de iasomie, splendoarea scaieților reflectată în ape, petale persane, biblia frunzelor, siesta ușoară a orhideelor, florile de castan, pepenii de culoarea malachitului, arbori misterioși, semințele de plop, pălămida dorului, trufia aburoasă a crizantemelor, o mușcată albă, morminte cu brazii și florile lor, nerușinata bogăție a hortensiilor și încă multe altele, culminând cu: „Un trandafir născut rege într-o grădină plină de grațiile/ Altor mii de roze, umbrite de fântâni elegante, de ape senine,/ De arbori în care mișună seve leneșe și îmbietoare.” Poetei nu îi reușesc doar imagini surprinzătoare ci și poemele în care acestea sunt integrate.
O altă temă care apare în versurile poetei Rodica Marian este aceea a călătoriilor. Este o temă apropiată poeților clujeni contemporani și amintim aici doar melancolicul jurnal liguric al lui Mircea Petean sau meticuloasele note de călătorie ale Minervei Chira. Ceea ce aduce personal Rodica Marian în poemele sale sunt locurile, nu atât turistice cât istorice, pe care le vizitează. Poezia mediază cu rafinament întâlnirea dintre locul privilegiat, trecut prin mătasea fină a contextului cultural și înnobilat, întotdeauna, de accente ale spiritualității. De aceea orice călătorie se dovedește a fi o ascensiune. Revelații și bucurii ale sufletului rezultă în urma acestor lecturi. Poemele sunt exerciții de admirație față de spiritele înalte care au marcat spațiul și timpul, probe de încântare în fața arhitecturii, a parfumului locului, a oamenilor, a tot ceea ce semnifică, mixate, aceste cunoștințe, informații, semne, impresii. Este, și aceasta, o direcție care merită exploatată într-un viitor atlas liric. Împreună cu Rodica Marian pășim în Sankt Petersburg, Machu Picchu, Shiraz, Angkor Wat, Wadi Rum, Maaloula, Mogador, Nara, Amarapura sau anticul Hui, dar și Bologna, Roma, Larnaca, Veneția.
Încă o temă aparte este aceea a locurilor intrate în legendă și „vizitarea” lor prin intermediul poeziei. Reale sau imaginare, acestea provoacă imaginația și incită la un romantic voiaj. Sunt descoperite astfel Biblioteca din Alexandria, Biblioteca lui Confucius, Bizanțul ș.a.
Fiorul religios se coagulează sub forma unei imagini în oglindă: figura mamei, întotdeauna aureolată de lumina copilăriei și figura Mamei Cerești, Fecioara cu Pruncul. Cele două chipuri nu sunt simple imagini ci simboluri ale icoanei, ale chipului transfigurat de maternitate și de sacralitate: „E chipul mamei în icoana scundă,/ Departe sunt de tine, Doamne, și totuși mai aproape/ Cu Maica Preacurată, în chipu-I bizantin,/ Și ochii ei de taină surâd în fața mamei/ Și primăvara crudă pe frunte I se pune,/ Cu vocea cea din urmă, cea care nu se-aude,/ Îmi face semn că știe tot ce gândesc […]”. Din loc în loc se înfirirpă rugăciuni: „Ajută Doamne, necredinței mele/ Și-acelui fel de îndoială/ Lucind de-atâta siguranță,/ În simplitatea însăși.”
Volumul antologic este o cheie de acces în o sută și unu de pași înspre universul interior al Rodicăi Marian. Ar fi fost bine de știut ce perioadă de timp acoperă poemele selectate, pentru a înțelege mai bine anvergura și elementul de maturitate al poemelor, mai ales pentru că volumul este inegal pe alocuri. Deși bună cunoscătoare a tehnicilor de scriere, sunt versuri în care poeta se abandonează emoției, ori, luciditatea e regula de aur în construcția unei catedrale ca și a unui poem.
Fără a se trăda pe sine, cu un susur molcom, transilvan, în versuri patinate, Rodica Marian deschide pentru noi toți „marile porți pictate în culori terifiante”, culori pe care poeta le îmblânzește prin duhul poeziei.
Andrea H. Hedeș