O strategie argumentativă comună în mai multe domenii ale filosofiei teoretice contemporane înfățișează această secvență logică generală tripartită: Mai întâi este stabilit un enunț epistemic în termenii a ceea ce putem cunoaște sau concepe. Apoi, din această teză de conceptibilitate este inferată o propoziție modală, care ne spune că ceva este posibil sau necesar. În final, pe acest fundal modal, se scot concluzii metafizice despre natura intrinsecă sau despre identitatea lucrurilor din lumea reală. Deoarece tezele de conceptibilitate sunt punctul de pornire pentru aceste inferențe, vom denumi aceste genuri de raționamente argumente ale conceptibilității.
În filosofia occidentală există o venerabilă tradiție, care merge înapoi în timp până la Socrate și Platon și care se poate caracteriza metodologic prin utilizarea rațiunii pure sau a unor metode a priori. Acestea ar trebui să ne livreze concluzii cu privire la ceea ce este necesar sau posibil și pornind de aici să ne furnizeze o cunoaștere substanțială despre chestiuni metafizice. În această privință, merită să subliniem revenirea a prioriului în avanscena filosofiei recente, mișcare menită să contrabalanseze cotitura naturalistă din ultima jumătate de veac. În filosofia limbajului, în metafizică și, mai recent, în filosofia minții am fost martorii unei „renașteri raționaliste”, stimulată de către importantul rol atribuit intuițiilor raționale drept sursă principală, diferită de cunoașterea stipulativă, pentru cunoașterea a priori.
S-ar părea că acest val nou nu s-a produs în mod accidental. Căci de ar fi fost așa, atunci cum am putea da seamă de prezența masivă a structurii argumentative menționate mai sus în mai multe domenii diferite ale filosofiei teoretice? Și chiar dacă forma generală a unor astfel de argumente ale conceptibilității este cam aceeași în toate acele domenii filosofice, totuși ceea ce urmăresc ele să justifice sunt enunțuri substanțiale diverse, care depind de natura domeniului în care sunt formulate argumentele.
Astfel, în filosofia minții, chestiunea centrală, extrem de controversată și de dificilă, care vizează fie relația dintre minte și structurile și funcțiile creierului, fie explicarea naturii conștiinței fenomenale, este aceea dacă setul de stări și de proprietăți mentale poate fi redus la un set de stări și de proprietăți fizice sau dacă cele dintâi pot fi explicate în termenii celor din urmă, iar tezele conceptibilității sunt o parte constitutivă a argumentării.
Același pattern general al argumentului conceptibilității este instanțiat de diverse raționamente în ontologie, unde, de pildă, astfel de raționamente urmăresc să sprijine ideea că legile naturale și cauzalitatea sunt mai mult decât simple regularități ale evenimentelor. Tot așa, în epistemologie, analiza conceptului de cunoaștere – mai specific dacă cunoașterea este opinie adevărată îndreptățită – face apel la acest tip de raționament modal. Contra-exemple tipice la definiția clasică a cunoașterii conțin scenarii în care se poate ajunge la pronunțarea unui divorț între ceea ce satisface lista de condiții ponderată de către filosofi pentru ca acel gen să se califice drept cunoaștere și înclinațiile sau intuițiile noastre firești de a retrage statutul epistemic de cunoaștere acelui gen. În fine, pentru a încheia acest sumar inventar al argumentelor conceptibilității, să mai adăugăm la lista schițată faimosul argument ontologic pentru existența lui Dumnezeu, care a revenit recent în atenția filosofilor grație unei versiuni modale noi, a lui Kurt Gödel. Există diferite versiuni ale acestui argument. Totuși, o premisă a conceptibilității este o parte componentă majoră a aproape tuturor argumentelor ontologice.
În discuțiile curente despre natura metafizică a minții, tezele conceptibilității joacă un rol important. De aceea, mă voi opri mai întâi asupra lor. Chiar și o privire fugitivă aruncată asupra formei generale a unui astfel de argument (modal) al conceptibilității ne va ajuta să ne formăm o idee mai specifică asupra a ceea ce se produce odată cu punerea în funcțiune a mecanismului tezei conceptibilitatea implică posibilitatea.
Argumentul conceptibilității în filosofia minții face parte dintr-un grup de argumente epistemice a căror țintă este explicația materialistă a conștiinței (Cf. David Chalmers, „Consciousness and its Place in Nature” in Stephen P. Stich și Ted A. Warfield (coord.), The Blackwell Guide to Philosophy of Mind, Blackwell Publishing 2003, pp. 102–142). Mai specific, pe lângă argumentul conceptibilității există așa-numitul argument al explicației și argumentul cunoașterii. Voi trece24 peste prezentarea celor două argumente din urmă și mă voi concentra asupra argumentului modal (al conceptibilității).
Iată acum o versiune populară a acestui argument (Cf. ibidem):
Este cel puțin conceptibil că există zombi și dacă este conceptibil că există zombi, atunci este posibil din punct de vedere metafizic că există zombi, iar dacă este posibil metafizic că există zombi, atunci conștiința este ceva de natură non-fizică. Prin urmare, conștiința este non-fizică.
O redare într-o formă mai abstractă a acestui argument, care are doar aparența înșelătoare a unei povești științifico-fantastice, va face ca angajamentul anti-reduc- ționist sau anti-materialist al argumentului în cauză să transpară cât se poate de explicit. Iar faptul acesta ne va arăta, mai departe, că o fibră comună a tuturor concepțiilor din metafizica minții care au un angajament materialist, așa cum ar fi, de pildă, teoria identității, funcționalismul sau materialismul eliminativist, este următoarea teză modală: În mod necesar, adevărurile despre lumea micro-fizică implică adevărurile fenomenologice.
Fie atunci P conjuncția (ideală a) tuturor adevărurilor despre lumea microfizică și Q un adevăr fenomenal oarecare despre lume (cum ar fi acelea care raportează senzații, percepții, emoții). Argumentul conceptibilită- ții, într-o formă mai generală, se prezintă astfel:
Este conceptibil că P & non-Q. Dacă este conceptibil că P & non-Q, atunci este posibil din punct de vedere metafizic că P & non-Q, iar dacă este posibil metafizic că P & non-Q, atunci materialismul este fals. Prin urmare, materialismul este fals.
Este cât se poate de evident că miezul acestui argument este mișcarea de la conceperea a ceva la angajarea ontologică față de posibilitatea metafizică a aceluiași ceva, iar de aici la inferarea unei teze despre statutul unei susțineri științifice privitoare la lumea actuală (reală). Astfel, primul pas al argumentului este o judecată de conceptibilitate: este cel puțin conceptibil că există zombi. Desigur, probabilitatea ca să existe zombi în lumea actuală este nulă. Și putem spune chiar mai mult: modul în care sunt lucrurile elimină posibilitatea fizică de a exista zombi sau o lume zombi (un duplicat exact, o copie moleculă cu moleculă a lumii noastre actuale, din care să lipsească, totuși, fenomenele sau stările mentale conștiente). Se pare, totuși, că facultatea noastră de a imagina lucruri poate să producă o imagine coerentă a unui astfel de univers. În urma reflecției atente, nu există nici o contradicție în ideea de a imagina zombi.
Cel de-al doilea pas din raționament este cel mai curajos din punct de vedere logic modal. Pasul în cauză redă teza potrivit căreia conceptibilitatea implică posibilitatea. Ea conectează logic conceptibilitatea unor entități zombi cu posibilitatea metafizică a acelorași entități. Importanța și substanța pe care toate aceste considerente le aduc pentru tema dualismului ne sunt lămurite de către următorul raționament. Dacă ar fi putut exista o lume zombi, atunci conștiința fenomenală nu ar fi determinată cu necesitate de aranjamentul fizic al lucrurilor și, prin urmare, conștiința trebuie să fie ceva non-fizic. Deoarece dacă unei lumi posibile metafizic, care este o replică perfectă a aranjamentului fizic al lumii noastre actuale, îi lipsește orice urmă de experiență conștientă a sistemelor care există în ea, atunci conștiința trebuie să fie un ingredient non-fizic al lumii noastre actuale.
Pattern-ul acestui argument al conceptibilității scoate frumos în evidență dialectica susținerii și a respingerii tezelor implicate în disputa filosofică a cărei cronică o urmărim aici. Căci reacțiile materialiștilor împotriva acestei forme de dualism pot fi detectate după cum acceptă sau combat enunțurile care intră în componența argumentului. Astfel, o formă de materialism, anume ceea ce în literatură este numit materialism de tip-A, respinge prima premisă, în timp ce un alt tip, materialismul de tip-B, care prezintă un interes ridicat pentru comentariul meu, acceptă prima premisă, dar o neagă pe cea de-a doua. În ambele variante, însă, dualismul este blocat.
Materialismul de tip-B este instructiv pentru discuția noastră de aici pentru că intră în coliziune directă cu acea formă de dualism care-și află susținerea în argumentul conceptibilității. Ceea ce respinge acest tip de materialism este ideea că hiatul epistemic dintre adevărurile despre lumea fizică și adevărurile care raportează stările mentale conștiente antrenează un hiat ontologic corespunzător dintre structuri și fenomene fizice, pe de o parte, și fenomenele mentale conștiente, pe de altă parte. Potrivit acestei forme de materialism, există realmente un hiat epistemic între domeniul fizicului și acela al fenomenalului, dar acest hiat nu este subîntins de către un hiat ontologic corespunzător; așadar conceptibilitatea epistemică nu implică logic posibilitatea metafizică. Cu alte cuvinte, chiar dacă cele două domenii nu sunt conectate conceptual, întrucât ne putem imagina că entități aparținând celor două domenii pot să existe în mod separat și independent, nu decurge că nu există nici o conexiune ontologică între cele două domenii. Așadar, chiar dacă o lume zombi este conceptibilă, ea nu este, cu toate acestea, posibilă metafizic.
Dar care este acum genul de relație care se instituie între materie și minte potrivit acestui tip de materialism? Majoritatea formelor de materialism de tip-B detaliază relația în cauză în termenii identității dintre stările fenomenale și stările fizice sau stările funcționale. Există un gen puternic de argument care poate fi utilizat pentru a susține relația de identitate implicată în această interpretare a materialismului de tip-B. Acest argument face apel la enunțuri care exprimă identități teoretice de genul „Apa este H2O” sau „Aurul este elementul cu numărul atomic 79”. Saul Kripke (vezi Saul Kripke, „Identity and Necessity”, in Milton K. Munitz (coord), Identity and Individuation. New York, New York University Press, 1971 și Naming and Necessity, Harvard University Press. Traducere românească: Numire și necesitate, București, Editura ALL, 2001 (1972, 1980) și Hilary Putnam (1975) (vezi „The Meaning of «Meaning»”, in Robert M. Harnish (coord.) Basic Topics in the Philosophy of Language, Prentice Hall, 1994, pp. 222–276) au argumentat, în mod independent, că acestea sunt cazuri de identități empirice, identități care nu sunt cunoscute în mod a priori sau care nu sunt derivate prin analiză conceptuală; dar, cu toate acestea, identitățile respective, dacă sunt adevărate, sunt necesar adevărate din punct de vedere metafizic. Materialiștii de tip-B susțin că identități de același gen se obțin între concepte fenomenale și concepte fizice sau funcționale. Totuși, aceasta este oarecum ironic, căci materialiștii în cauză se folosesc de o strategie argumentativă împrumutată de la Kripke pentru a susține o idee pe care Kripke însuși o respinge. Voi reveni într-un moment la acest aspect. Așadar, materialiștii de tip-B ne spun că ceea ce susține Kripke cu privire la identitățile teoretice de genul „apa este H 2O” se aplică și la relația dintre conceptele fenomenale, pe de o parte, și conceptele fizice sau funcționale, pe de altă parte, și anume că putem descoperi pe cale empirică că cele două concepte distincte se referă cu necesitate la același lucru în natură. Acele adevăruri sunt a posteriori și necesare. Suntem confruntați aici cu o ingenioasă mișcare concepută (sic!) pentru a recunoaște hiatul epistemic dintre cele două domenii (căci din moment ce descoperim pe cale empirică faptul că cele două genuri de concepte, cel fizic și cel fenomenal, co-referă la același lucru, nu există nimic în interiorul repertoriului cunoștințelor noastre care să ne garanteze inferența a priori a posibilității din conceptibilitate), dar și pentru a elimina totodată orice hiat în plan ontologic (la nivel profund, ceea ce desemnează ambele concepte este același lucru fizic). Bineînțeles că această mișcare pe care o fac materialiștii de tip-B urmărește, în același timp, să acomodeze intuiția comună pe care o au oamenii – anume, aceea că subiectivitatea mentalului, pe care o raportăm la persoana I, nu se armonizează bine cu descrierea obiectivă a lucrurilor la persoana a III-a – cu doctrina materialistă conform căreia, în ultimă instanță, orice există este ceva de natură fizică.
Va fi cât se poate de natural, atunci, ca un materialist de tip-B să încerce să utilizeze cercetările lui Kripke asupra adevărurilor necesare a posteriori. Deoarece acele adevăruri sunt necesare metafizic, dar necognoscibile a priori, un materialist de tip-B va considera ca pe o opțiune firească să califice propoziția condițională „Adevărurile fizice țin numai dacă qualia țin” ca fiind un adevăr necesar a posteriori, care ar corespunde întru totul adevărului necesar a posteriori „Apa este H 2O”. Breșa epistemică se află acolo, căci nu există nici o implicație a priori de la adevărurile fizice la qualia, dar nu există nici o breșă ontologică în lucruri corespunză- toare breșei epistemice. În mod ironic și întocmai ca în anumite arte marțiale asiatice, în care te folosești de forța adversarului pentru a-l răpune, materialistul de tip-B își apără doctrina prin opera lui Kripke. (Sic!)