Recent apăruta lucrare funda mentală a lui Mihai Bărbulescu despre Civilizația romană în Dacia aduce în atenția cititorilor pasionați câteva probleme demne de reflecție. Una dintre ele se leagă de mai vechea dezbatere referitoare la semnificația termenului civilizație. Dacă suntem de acord că există o civilizație romană – distinctă de cea hellenică, de la care a împrumutat, de altfel,numeroase trăsături, adaptându-lepropriului gust și nevoilor sale –, ce îndreptățire avem să vorbim despre o civilizație de sine stătătoare sau, în orice caz, pregnant individualizată a Daciei romane? Diferă ea radical de civilizația romană din restul provinciilor imperiului? Prince anume astfel încât să se poată decide cu temei că este o civilizație autonomă, recognoscibilă prin trăsăturile ei, în raport cu restul lumiiromane? Citind masivul și excelent documentatul volum, am crezut că pot identifica unele trăsături care ar îndreptăți eventual măcar schița unui portret robot al acestei lumi și romane, dar și întrucâtva altminteri. Întâi de toate, că Dacia romană a fost edificată cu mijloace preponderent militare și că prezența militară romană a marcat întreaga existență istorică – de un secol și jumătate (106-275 e.n.) – a romanității dacice. Ar mai fi, apoi, evidența absenței, de pe tot cuprinsul Daciei romane, a marilor opere de artă, a edificiilor de grandoare unică (cu excepția Podului lui Apolodor din Damasc), urme de care alte provincii, unele chiar îndepărtate de Roma, au beneficiat mai mult sau mai puțin. În al treilea rând, din Dacia romană autohtonii, dacă nu lipsesc, par să aibă o existență arheologic mult estompată, fiind aproape invizibili altfel decât în cognomen-urile lor de ostași (care, dealtfel, au semnificația că purtătorul lor este din Dacia, nu că ar fi dacromanizat). Ar mai fi, cu siguranță, și alte trăsături de evocat, dar după o primă lectură mă opresc aici și întreb din nou, de astă dată altminteri: sunt cele trei caracteristici destule pentru a particulariza experiența romană în Dacia și a ne îndreptăți să vorbim despre o civilizație bine profilată a Daciei romane?
Ducând discuția mai departe, dar pornind dintr-un alt punct, aș observa că, atunci când și-a conceput Istoria civilizației române moderne, E. Lovinescu a pornit de la premisa că o civilizație românească s-a făcut observată – și deci a existat – doar începând cu secolul al XIX-lea; nu pentru că românii ar fi fost lipsiți de orice trăsătură distinctă a vieții lor comunitare și de orice suită de forme de expresie culturală, ci pentru că modernitatea, cu afirmarea spiritului național – în înțelesul herderian al cuvântului –, ar fi întrunit condițiile necesare și suficiente ca, scăpați de sub influența fanariotă (grecească) și așezați, nu doar sub suzeranitate politică otomană, ci și sub protectoratul rusesc (și apoi al mai multor puteri europene, occidentale), și-ar fi regăsit drumul, întrunind condițiile necesare propriei afirmări. Or, dacă este așa, cât datorează civilizația românească moștenirii romane și cât celei dacice, atâta cât se lasă ele reconstituite? Nu ar conta prea mult aceste elemente dacă nu ar fi fost adoptate ca flamuri combatante sub care românii s-au simțit chemați să se grupeze tocmai în modernitatea creatoare de națiune română. Latiniștii transilvăneni au afirmat exclusivismul strămoșesc roman, iar cei care i-au urmat, într-un spirit de mai nuanțată afirmare a moștenirii trecutului, s-au revendicat de la daco-romani ca strămoși direcțiai poporului nostru. Avem, deci, o civilizație romană în Dacia particularizată prin moștenirile dace de care s-a prevalat în alcătuirea chipului ei? Și, mergând mai în amonte, a existat o civilizație dacică – particularizată clar în raport cu cea a tracilor, din rândul cărora dacii (și geții) făceau parte? Iar apoi: presupunând că acestea au existat ca atare și s-au amalgamat, dând profilul daco-romanității de dinainte de mixajele cu migratorii (mai ales cu cei slavi, dar și cu unii turanici), au contat acestea în plămădirea unei civilizații românești cu trăsături clar particularizante?
În stadiul actual al cercetărilor, există autori – mai vechi și mai noi – care contestă diagnosticul lovinescian, identificând o civilizație românească mult mai veche, afirmată îndată după epoca plămădirilor protoromânești, în chiar Evul Mediu. Pe de altă parte, o sinteză de excepțională însemnătate cum este cea oferită de Mihai Bărbulescu reconstituie cu precizie și minuție pozitivistă, dar fără a sacrifica interogațiile de mai amplă deschidere și de o anumită anvergură ideatică, viața în Dacia romană. Am ajuns oare în punctul în care cunoașterea noastră istorică poate da răspunsul decis cu privire la aportul civilizațional al acestui teritoriu și al popoarelor sedentare care l-au locuit?