Cu o impresionantă selecție de cinema nordic a venit în fața clujenilor ediția cu numărul 22 a TIFF-ului, desfășurată între 9-18 iunie 2023. În secțiunea Focus Nordic au fost programate 25 de filme, unele premiere pentru țara noastră, filme din Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Islanda. Programul a marcat o colaborare fructuoasă cu Festivalul de Film Göteborg, sprijinit de ambasadele țărilor participante și de Departamentul de Limbi și Literaturi Scandinave al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Despre atracția spre specificitățile universului septentrional european, turnate în magia filmului, se exprimă tranșant regizorul islandez Hilmar Oddsson pornind de la încadrarea în peisaj: „Se pare că publicului îi place asta. (…) Această atmosferă întunecată, încețoșată, friguroasă (…) cu persoane blocate în locuri izolate, printre fiorduri, unde nu e țipenie de om.” E un indiciu, o ramă ce decupează din ansamblul manifestărilor umane solitudinea.
Încă din primele zile de festival, cinefilii s-au repezit la proiecția filmului Forme de eliberare / Images of a Relief , realizat în 1982 de monstrul (mai puțin sacru) al cinema-ului danez Lars von Trier. Așadar, un film de tinerețe (26 de ani) al controversatului regizor, film de absolvire a Școlii Naționale de Film din Danemarca. Aici mai puțin controversat și deloc contestat. Încă nu-și afirmase viziunile maladive. Dimpotrivă, aș zice chiar apreciat pentru duhul aproape liturgic suflat peste șirul fotogramelor reînviate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial din care se compune filmul. Un poem cinematografic, o rugăciune și o meditație legate de momentul eliberării Danemarcei de sub ocupație fascistă. Fotografii în sepia, la început în roșu, invadate de flăcările războiului, apoi transformate în galbenul-maroniu al albumului de familie. O idilă între un ofițer german și amanta sa daneză e filtrată prin pâcla amintirilor dureroase, traumatice. Iubire și trădare. Personaje încadrate într-un peisaj sumbru, acoperite de „zgomotele ororilor lumii sub război”. Forme de eliberare are candoarea narativă a ieșirii dintr-un coșmar.
La gala de deschidere a ediției din acest an a fost proiectat, în Piața Unirii, producția recentă a cineastului islandez Hafsteinn Gunnar Sigurosson Confort nordic / Northern Comfort cu actorii Lydia Leonard, Timothy Spall și Ella Rumpf în distribuție. O comedie dinamică, populară, care a făcut mare vâlvă în oraș. Mă mir că nu a obținut Premiul publicului. Merita. Premiul publicului l-a obținut Carbon, fabulosul film al moldoveanului Ion Borș. Cu adevărat meritat. Pentru a treia oară la TIFF, regizorul islandez a adus povestea amuzantă a unor suferinzi de aerofobie în primul său film în limba engleză. Cu această trecere la limbajul standardizat se pare că a uitat să ilustreze câte ceva din spiritul nordic, deși călătoria cu avionul se face din Londra în Islanda. Regizorul tratează subiectul americănește, în vădită armonizare cu produsele hollywoodiene. Comică și relaxantă e această terapie a eroilor de a se vindeca de frica de zbor… cu zbor. Anxietatea (reală sau presupusă) a pasagerilor înscriși în cursa specială e exploatată la cote maxime ca sursă de proliferare a gagurilor. „Confortul” din aeronavă se dispersează în inconfortul peisajului islandez, abundent în zăpadă și frig arctic. O picătură de autenticitate nordică diluată în suculent umor comercial.
Dacă în Confort nordic încă mai transpar vagi luminițe din cerul boreal, în Marea lovitură / Hit big acestea sunt inexistente. Pelicula lui J-P Valkeapaa, cu Outi Maenpaa, Ilkka Heiskanean și Johannes Hopopainen ne coboară în Iberia contemporană cu finlandezi infractori trăind în cea mai cruntă mizerie. Cu fețe schimonosite de alcool și depravare, ei caută să supraviețuiască în acest mediu sordid și nici nu au de gând să se întoarcă în Finlanda natală. Niște apatrizi odioși. Scenele abundă în imagini mustind de promiscuitate și spun povestea celor trei oameni-șobolani aciuiți într-un bar mizer subteran: Marjaleena, o frumusețe degradată, ajunsă la 60 de ani, concubinul ei schilod și fiul ei, uniți în lupta acerbă de supraviețuire. Ei pun la cale o mare lovitură și când soțul Marjaleenei (care a abandonat-o) iese din închisoare, se răzbună crunt pe el. Scena răzbunării e de-a dreptul ridicolă. Subiectul e tras pe o jenantă estetică a urâtului vindicativ. Trebuie să te cobori în groapa mocirloasă a depravării ca să ridici capul spre stele și să fii mântuit. Mă mir sincer cum finlandezii și estonienii (producătorii) au finanțat acest film-batjocură la adresa spiritului scandinav.
Pe linia degradării și satirizării societății de consum avansează Triunghiul tristeții / Triangle of Sadness, laureat cu Palme d’Or anul trecut, comedia spumoasă a regizorului suedez Ruben Östund cu Harris Dickinson și Charlbi Dean în rolurile principale. Ei sunt Carl și Yaya, ambarcați pe un vas de croazieră ce plutește în derivă. Din „industria frumuseții”, eleganță și stil, unde activează cuplul de tineri, se ajunge la vomă generalizată la „cina căpitanului” în urma stupizeniilor și prețiozităților ingurgitate de protipendada simandicoasă de pe punte. Apoi eșuare pe o insulă pustie unde rolurile se schimbă. Tot scatologic, dar tras în firele aurite ale comicului de situație. Rolul de lider al căpitanul alcoolic va fi schimbat cu femeia de serviciu de pe vas. Filmul sancționează fără să judece. Toți suntem într-o navă fără un căpitan la timonă. Se salvează cine poate!
Pe schema alterității, a dublului, a unor alter ego-uri mereu conflictuale se întemeiază povestea soților Stine și Teit, împreună cu micuțul Nemo, din producția daneză În oglindă / Superposition în regia semnată de Karoline Lyngbye, cu Marie Bach Hansen și Mikkel Boe Folsgaard. Răzbate temperatura anxioasă a cuplului în condiții de „recluziune” liber aleasă. Tensiunea confruntărilor îi duce pe culmile disperării. Ei au renunțat la confortul din Copenhaga pentru a încerca experimentul traiului în mijlocul naturii. Și aici dau de ei înșiși în ipostaze deloc prietenoase. Colorate în psihism horror, personajele caută să scape de obsesiile amenințătoare ce le distruge viața. E un joc în oglindă condus cu subtilitate de regizoare și de cei doi actori în cadrul unei cunoașteri de sine ce reverberează în paranormal.
Cu Ultima primăvară / Sister, What Grows Where Land Is Sick? în regia Franciskăi Eliassen intrăm în cadrul pictural specific nordic, descris succint de regizorul islandez Hilmar Oddsson și citat la începutul acestor rânduri. Dealuri pustii, despădurite, iarbă suflată de vânt, munți stâncoși cu pete de zăpadă în plan îndepărtat, câteva case, câțiva oameni, nu mulți, mai precis două surori dintr-un orășel din nordul Norvegiei. Eira și Vera. Actrițele Ruby Dagnall și Keira LaHart. Vera, sora mai mare, e nonconformistă și sclipitoare. Eira îi citește pe ascuns jurnalul intim și văzând derapajele de la normalitate ale surorii mai mari, își dă seama de pericolul în care aceasta se află. O radiografiere a unei hipersensibilități urmărește filmul și căderea în depresie, consecință a imposibilității de a se adapta la normele rigide ale unei societăți opace, nătânge, lipsite de afectivitate. În contrabalans analitic este portretizată Eira, fire mai echilibrată, care, citind jurnalul Verei, se maturizează înainte de vreme. Ea știe că „ultima primăvară” a copilăriei a trecut și nu va mai reveni niciodată.
Bizară, surprinzătoare pentru structura unui biografic e fragmentarea, ruperea în bucăți a vieții unui pictor celebru ca Edvard Munch. Atât de fragmentată încât regizorul Henrik Martin Dahlsbakken a ales pentru cele patru etape din viața și creația pictorului norvegian patru actori diferiți pentru a-l întruchipa le Edvard Munch. Ei sunt: Alfred Ekker Strande (la 21 de ani), Mattis Herman Nyquist (la 30 de ani), Ola G. Furuseth (la 45 de ani) și – surpriză! – Anne Krigsvoll, femeie (la 80 de ani). Mai mult chiar, printre reprezentanții boemei artistice apare la un moment dat August Strindberg interpretat de o femeie. Regizorul folosește un carusel rotit subiectiv îndreptat pe sugestii mai mult decât pe reconstituiri. Adoptă tehnica tot mai des uzitată a colajului în mod fantezist aici, în filmul său Munch, rupând cronologia evenimentelor și coerența întregului. Filmul se apropie astfel de eseu sau documentar. Se vede clar că biograficul nu mai e ce a fost. Regizorul abordează à la légère biografia aristului, sărind candid peste convenții impuse de spațiu și timp. De pildă, printre imaginile din Berlinul frecventat odinioară de Munch apare Turnul Televiziunii, ridicat în 1969. Discrepanțele nu ar deranja prea mult dacă ar merge spre ilustrarea spiritului artistului, dar acesta rămâne oarecum exterior. Sunt scoase în evidență legăturile de familie, alcoolismul, prieteniile, genialitatea artistului și mai puțin frustrările, angoasele, crizele. Despre celebrul tablou Strigătul nu se spune nimic. În final, sunt trecute prin fața camerei tablourile mai importante. Acele tablouri ce au stârnit interesul fasciștilor rafinați, poate chiar al lui Hitler (ni se sugerează). Dacă von Trier povestea în imagini-fotografii o idilă de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, autorul biografiei filmice a lui Munch ne aduce în 1943, arătând că faima lui Munch depășise granițele Norvegiei.
Astfel se închide un ciclu, se încheie un periplu interesant și impresionant prin arta filmului nordic din ultimii ani prin proiecțiile care au avut loc la ediția 22 a TIFF-ului clujean.