Pe neașteptate, de un an, Bogdan George Apetri a devenit unul dintre cei mai interesanți regizori din cinemaul românesc. Poate, în primul rând, datorită poziției lui intermediare, de om care lucrează în două industrii cinematografice – cu un picior în Statele Unite, unde produce filme și predă la Columbia University, și cu altul în România, unde iar produce filme (cel mai notabil, pentru Florin Șerban, care a absolvit și el Columbia University), dar și regizează. Nu știu câți își amintesc debutul lui din 2010, Periferic, care e un film ușor de uitat. În schimb, Neidentificat, ieșit anul trecut, și Miracol, care și-a avut la început de februarie premiera, sunt altceva, un soi de debut bis. Cadrul de început de Neidentificat, în care camera planează pe deasupra orașului Piatra Neamț ca într-un Psycho românesc, e mai greu de trecut cu vederea. De mult n-am mai văzut așa ambiții de a bate la ochi într-un film românesc. Realismul de apartament al Noului Cinema Românesc pare să se deplaseze tiptil în comparție cu pașii apăsați prin care își anunță revenirea acest regizor.
Acesta cred că e și punctul forte, și punctul slab al lui Apetri. Din Statele Unite, el pare să se fi întors cu o lecție bine învățată a eficienței: orice situație, orice cadru, orice sunet trebuie folosite cu maximum de efect. Miracol e un film a cărui găselniță finală e înfășurată în jurul ideii de timp – prin urmare, minutarele ceasurilor o să se audă tare și amplificat de la prima secvență. Două segmente ale filmului încep simetric din din aceeași chilie de mănăstire. Când se pornește câte un personaj să iasă din chilie și să treacă prin curtea mănăstirii, se aude instantaneu în fundal muzică bisericească, de parcă cei care pleacă ar fi călcat din greșeală pe vreun declanșator de alarmă bisericească. În primul caz, se poate vorbi de inteligență regizorală, chiar dacă nu și de subtilitate. În al doilea, efectul e de potemkiniadă stilistică. Dacă adaugi la această sumă de teme bine planificate și nuanțe foarte îngroșate o doză bună de ambiguitate de film arthouse – care presupune că și în Miracol, și în Neidentificat camera se ține după protagoniști zeci de minute până afli măcar parțial ce-o fi în mintea lor – obții rețeta exaperantă a lui Apetri. Când te gândești la cum au fost planificate și turnate ambele filme, cu personaje care circulă dintr-unul în altul, e greu să nu admiri conceptul și ingeniozitatea execuției. Pe bucăți, sunt secvențe și în Neidentificat, și în Miracol în care simți mâna și mintea directorului de imagine Oleg Mutu sau curiozitatea de a găsi soluții noi a regizorului. Am revăzut recent Neidentificat și m-a mirat inventivitatea lui aproape spontană din unele momente. Aici ai protagonistul care urmărește din mașină o cabană, iar camera trece brusc de la personajul filmat de aproape la imaginea în contraplonjeu a clădirii cocoțate pe o colină. Apoi, câteva scevențe mai târziu, ai un moment asamblat la montaj în care starea de neliniște a personajului e sugerată de câteva salturi smucite între diferite piese pe care le ascultă în mașină. Parcă am și uitat, obișnuit cu lentoarea și distanțarea documentaristică a filmelor din Noul Cinema Românesc, cum e să vezi soluții atât de diverse, puse cap la cap cu un oarecare sictir obraznic vizavi de regulile în vigoare. Nici în Miracol, care la ritm seamănă cu un film de, să zicem, Cristian Mungiu, inventivitatea nu-l părăsește pe Apetri. Peste tot, însă, sunt presărate semne deloc discrete ale prezenței unui regizor care subliniază, creeză simetrii vizuale și nu se poate abține să arate cu degetul, deloc inspirat, și prin dialoguri. Am o bănuială, bazată pe o glumă din Neindentificat cu Robocop care iese strâmb în română, dar bine în traducere engleză, și pe replici din Miracol de tipul „Am nevoie să te dai jos din mașină”, că scenariile acestor două filme au fost scrise în engleză și probabil nici măcar nu se intenționa inițial să fie realizate în limba română. Cine știe? Mai cert e însă că dialogurile filmelor par să fi fost adaptate pentru un anumit tip de urechi românești. Mai exact, genul de urechi care așteaptă să audă dialoguri despre teme mari, actuale și politice. Recunosc, nici ale mele nu s-ar închide la așa ceva. Am găsit la Apetri însă exemplul perfect pentru cum nu se face asta. Neindentificat e, în subtext, dar fără ocolișuri, un film despre rasismul împotriva romilor. Pornind de la niște intenții bune, lui Apetri îi ies două scene foarte bune, mustind de violență verbală și simbolică și furate actoricesc de Dragoș Dumitru, și o lume populată de personaje-marionete, mânuite astfel încât spectatorului să nu-i scape ideea de fond. Ele fie mormăie ceva rasist, pentru a dispărea apoi din cadru, fie așteaptă o discuție între patru ochi pentru a fi rasiste pe șleau. E, s-ar zice, o lume a rasismului pe stil vechi, brutal și afișat public, atât de omogenă din acest punct de vedere încât pare să existe undeva la ani lumină de cea a rasismului recent, mai cu jenă și cu glumițe complice. La fel stau lucrurile și în Miracol, cu singura diferență că aici paleta e ceva mai diversificată. Personajele secundare pe care le întâlnește protagonista în prima parte a filmului, tot fără să fie întrebate, tot pe șleau, scapă ba o remarcă sexistă, ba una împotriva asistaților sociali, și tot așa. Nu e urmă de îndoială unde se plasează Apetri în raport cu aceste personaje, care au întotdeauna și ceva meschin, ridicol sau brutal care le caracterizează. Doar că acest liberalism fără urmă de subtilitate constată ceva deja constatat și o face într-un mod leneș, atât din punct de vedere politic, cât și dramaturgic. E motivul pentru care, la o primă vizionare, Miracol mi s-a părut parazitat de astfel de replici de fațadă. Revăzându-l, mi-a devenit mai evident un oarecare joc cu opiniile spectatorului pe care se bazează întorsătura neașteptată din prima jumătate a filmului. E, de altfel, un truc destul de vechi în filmele de gen, destul de mecanic în sugestia lui că fața afișată a personalității unui personaj e exact opusul a ceea ce e acesta de fapt. Și cu această circumstanță atenuantă, însă, lumea schițată de Apetri în jurul protagoniștilor lui pare așa de mecanic construită încât tot scârțâie de la atâta lipsă de subtilitate. Ce rămân pe marginile ei sunt niște accidente fericite sau extrem de bine planificate: un rol foarte bun interpretat cu discreție de Cezar Antal, unul bun interpretat de Emanuel Pârvu (polițiștii din cele două filme ale lui Apetri au, din scenariu, prevăzute doar trei stări, ca resorturile: pasiv, tensionat și lăsat să sară în toate direcțiile) și un plan-secvență de final al cărui sens narativ e mai puțin interesant decât execuția efectivă. Apetri, și în pofida a toate astea, tot unul dintre cei mai interesanți regizori români din ultima vreme rămâne. Meritele lui n-au însă cum să supraviețuiască pe termen lung cot la cot cu agasantele lui simplificări și reflexe didacticiste.
RADU TODERICI