Charles Baudelaire – Poeme de tinerețe, poeme regăsite

Charles Baudelaire – Poeme de tinerețe, poeme regăsite

Prezentare și traducere: Ioan Pop-Curșeu

Cu ocazia bicentenarului Baudelaire (1821-1867), prezint cititorilor traducerea unor poeme pe care tânărul poet le-a risipit în diverse ziare și reviste, sub diferite semnături de împrumut (în special Privat d’Anglemont). Trebuie spus că anii 1841-1845, cărora le aparțin majoritatea poemelor de mai jos, sunt – pentru Baudelaire – ani de efervescență și de proiecte de colaborare literară, în care îi are alături pe Ernest Prarond, Gustave Le Vavasseur și pe misteriosul Privat. Tinerii aspiranți experimentează scrierea colectivă în proiecte de drame, în poezii sau în critica răutăcioasă din Mystères galans des théâtres de Paris (1844). Analiza atentă a surselor, a contextului istoric, dar și punerea în paralel a unor versuri și fragmente de texte cu atribuire incertă cu scrierile „mature” ale lui Baudelaire ne permit astăzi să stabilim paternități cu destul de multă precizie. Surpriza cea mare însă este să regăsim în versurile de tinerețe anticipări surprinzătoare ale marelui poet al Florilor răului, care se știa egalul lui Théophile Gautier, al lui Victor Hugo sau chiar al lui Byron, fără a bănui că posteritatea îl va așeza – pe bună dreptate – pe un piedestal și mai înalt, alături de Homer, de Dante și de Shakespeare. Sigur, se poate obiecta că tânărul Baudelaire este încă un poet prea galant și puțin original, însă elementele de modernitate și un oarecare ton ironic-dureros nu sunt absente nici din primele sale producții literare. Marea majoritate a sonetelor din selecția de aici văd prima oară lumina tiparului în limba română.

***

Fântânarul

Inima când sângerează,

Când stomacu-i nevoiaș,

Pe Paris noaptea se-asează

Gazul pâlpâie-n lămpaș,

Pe pavajul din oraș,

Trece-un cal ce se cabrează,

Și-n spinarea-i de ocnaș

Duce-un duh ce naște groază:

Dintr-un corn vechi și crăpat,

De sub giulgiul mortuar,

Cântă un refren amar;

E scheletul înghețat

Al unui biet fântânar

Ce de-un an a decedat!

***

Doamnei du Barry

Erai din vremuri bune cu ample crinoline,

Cu-abați și cu căței, cu vaste budoare,

Cu oameni plini de spirit și guri de bârfe pline,

Cu fete și marchizi și chefuri sclipitoare;

Peruci cu pudră albă, poeme cristaline,

Decoruri rococo în curbe-odihnitoare,

Și Amorași grăsuți cu panglici și albine,

Pe scrinuri de-abanos cu vag parfum de floare.

Poporul tot a spart în justa lui furie;

Doar tu ai plâns văzând atâta nebunie,

Tu numai ți-ai trădat noblețea ta recentă,

Iar toți ceilalți râdeau, legați și trași de boi,

Uciși cu sânge rece, aveau moartea decentă;

Doar tu erai femeie în vremuri de eroi!

***

Lui Ivonne Pen-Moore

Copilo, ți-amintești de tinerețea dusă,

Când prin păduri fugeai, desculță-n frunza moale,

Când liberă erai, rebelă, nesupusă,

Și când zefirul blând pupa brațele-ți goale?

Iar părul tău buclat și pielea de hindusă

Și mijlocul subțire, cu răsuciri domoale,

Ne aminteau de-Artemis și gloria ei apusă,

De când cutreiera prin munți, dup-animale.

Din aspra-ți frumusețe nimic nu a rămas,

Pe malurile apei nu trece nici un pas,

Sub iarba ’naltă urma-ți abia de se cunoaște;

Parisul te-a făcut o damă-n lumea mare,

Iar vânătorii-frați deloc n-ar recunoaște

Pe sora ce cu mâna sorbea din vii izvoare.

***

Aprilie

Se-ntoarce iarăși muza! Câmpia delirează,

O, gânduri ale mele pe pajiști să plecați,

Văzduhul este pur și norii-s argintați,

Natura se trezește și pomii-i parfumează,

Iar primăvara-n stoluri de păsări înviază.

Aprilie vine-n cântec pe munții înghețați,

Ca sa sărute muguri cu-obraji îmbujorați;

Pământul încălzit în ceață se-mbăiază;

Căci primăvara-nghite zăpadă și suspine

Și tuturor le-mparte zile blânde, senine.

O, tu, ce faci sa ningă peste ochii-mi livizi,

Nu ți se pare oare, să-ți ușurezi povara,

Frumoaso, care poți să-nvii ori să ucizi,

Că-i înțelept și bine să faci ca primăvara?

***

Unei frumoase habotnice

O, cum de nu-i putem vedea măcar o zi,

Pe stareții galanți din al iubirii veac,

La căpătâi citind frumoaselor, de leac,

Cu sfintele flirtând fără a se sfii.

S-au dus acele vremuri și nu vor reveni,

Când traversau orașul sub negrul comanac,

Bravând eternul foc pentru oricare fleac,

În elegante-alcovuri printre ispite vii.

Cum n-am trăit atunci, o, preafrumoasă Doamnă,

Acel amor pe care virtutea ta-l condamnă,

Căci orice om respectă al său cult asumat?

M-aș fi călugărit și, poate, cine știe?

Când te-aș fi spovedit, mi-ai fi permis și mie,

Să intru într-o seară în purul tău păcat!

***

Unei tinere saltimbance

Tu ne plăceai enorm în vremea când, din harpă,

Cântai câte-o romanță și când, la vreo răscruce,

Un biet copil bubos, bătând o tobă stearpă,

Credea c-astfel mulțimea spre tine o aduce;

Când tu sorbeai cu ochii un acrobat pe șpargă,

Ce-n fiecare seară la public se produce,

Burghezul îl admiră, poliția îl aleargă

Si, dacă-și umflă mușchii, pe fete le seduce,

Iar rochia cu paiete și glasul tău ciudat,

Ne aminteau ceva de mulți poeți visat:

Mignon și Esmeralda, fecioare de roman;

Dar în prezent, biet înger, strivită de nevoi,

Sultană printre curve, tu cauți în noroi,

Bănuți ca să-ți îmbeți tovarășul golan.

***

[Pe albumul unei doamne necunoscute]

Ai oare părul blond și genele candide,

Iar ochii tăi frumoși lucesc în univers?

Ocheadele îți sunt vulgare, ori timide

Și meriți oare, tu, să fii cântată-n vers?

Când porți pe umeri șaluri de ce îmi par hlamide?

Blazonul tău e-asemeni pe față și revers?

Știi oare care-i taina mărețelor Armide

Și simți că împrejur nimic nu ți-e advers?

Iar dacă trupul tău e svelt ca un arbust,

Și-n falduri cad brocarturi pe pieptul tău robust,

Ca fluviul înspumat cu clocotul său rece,

Și dac-a ta splendoare nu lasă vreun regret,

Fă ca dorința mea spre alta să nu plece:

Frumoaso, sa pozezi pentru al tău poet!

***

Îmi place părul roșu, privirea ei ardentă,

Parfumu-amețitor,

Al său trup alb și roz, în formă excelentă,

Ca un vechi luptător.

Înfățișarea mândră și rochia indecentă,

Pe sânul rotunjor;

Îmi place forma lui bogată, abundentă –

Artistului izvor!

Îmi place prostul gust și fusta ei vărgată,

Sau șalul șchiop și vorba vulgară, sacadată,

Ori fruntea ei tenace,

Așa-mi place! Și ce-i?… Acestă fată-a străzii

Mă-mbată ca o fiară ce cade-asupra prăzii.

Și ce-i?… Așa îmi place!

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.