Ultimele zile ale omenirii. Presa primelor zile
Revista Steaua găzduieşte în foileton notele şi versiunile preliminare ale traducerii, în premieră în limba română, a Ultimelor zile ale omenirii – versiunea de scenă a lui Karl Kraus.
Profitând, astfel, de proiectul primei traduceri în româneşte şi de renaşterea interesului în opera titanului modernităţii literare de limbă germană la un secol de la Primul Război mondial, ne propunem să introducem publicul în universul tematic, stilistic şi literar a lui Karl Kraus şi în efervescenţa culturală şi politică a Europei Centrale, reparând astfel o lacună inexplicabilă a culturii române.
Karl Kraus (1874-1936) scriitor şi jurnalist vienez, fondator şi factotum al revistei-cult Die Fackel. Lucrarea sa, Ultimele zile ale omenirii (1919 / 1922), capodoperă a modernismului literar, este considerată de critici drept cea mai pregnantă înfăţişare a Marelui Război. În Ultimele zile, Kraus îmbină tehnici împrumutate din hermeneutică, artele spectacolului şi fotografie pentru a crea un theatrum mundi în care ţese, prin citare, minciuna lumii, eternizând-o. Un fanatic al stilului şi un polemist temut pentru sarcasmul său, Kraus devine un pios păstrător al cuvântului – nu a celui adevărat, nu a celui demn de păstrat, ci tocmai a celui care condamnă, de fiecare dată, definitiv, pe cel care l-a rostit şi lumea în întregul ei.
„La inceput A fost presa”
Pentru ca lumea să existe aşa cum o ştim trebuia ca înainte să capete fiinţă ceva, o forţă care să-i dea un fel de consistenţă, una pe care doar categoria relaţiei, schimbul, o poate încorpora. O consistenţă care confirmă, fie şi fals, existenţa unei permanenţe în mijlocul neantului devenirii. Înainte de sistemul global al liberului schimb de mărfuri şi capital această forţă care împinge lumea spre existenţă ca să se confirme pe sine a fost presa, comerţul cu informaţii. Kraus are dreptate când spunea, recunoscând sfârşitul stabilităţii onto-teologice şi înlocuirea Cuvântului cu Ştirea, că „La început a fost presa, ş-apoi a apărut lumea.” După această uzurpare, realitatea urmează să se schimbe definitiv. Destinul ei nu mai e guvernat de voinţa bunului Dumnezeu, ci de horoscop – ştiinţa secretă a influenţelor subtile şi inevitabile.
În ’914 totul stă sub semnul conjuncţiei fatale a lui Marte şi Mercur. Pământul întreg, succedaneu isteric al presei, e răvăşit de intrarea în fază a violenţei armate şi a intereselor economice. Ea însăşi agonală şi avară, ca orice dialectică, presa ştie că nimic nu poate, nu trebuie să rupă suprafaţa de hîrtie a evidenţei – care-i ea însăşi.
Astăzi nu mai ştim care era în epocă evenimentul ultimelor zile ale lunii iulie şi a începutului lunii august 1914. Vorbim acum de debutul primei conflagraţii mondiale, dar, pe-atunci, veştile despre escaladarea conflictului dintre Austro-Ungaria şi Serbia îşi făceau cu greu loc pe prima pagină de relatările detaliate ale procesului doamnei Caillaux – şi asta nu doar în Franţa – ci pretutindeni, până şi în măruntele foi provinciale. De pildă „Cosânzeana” din Orăştie publică pe prima pagină a numărului din 2.08.1914 un colaj gigantic cu personajele principale ale procesului, aproape deplângând în corpul articolului circumstanţele care au împins „cazul” din prim-plan. În capiştea spoielii, la Bucureşti, relatările despre consiliul de la Sinaia şi veştile despre primele ciocniri armate se amestecau cu reluarea informaţiilor din presa franceză care făcuse din proces o pâine la fel de bună ca şi cea care născuse crima. Lucrurile iau asemenea proporţii, că până şi Facla lui Kraus ia poziţie, denunţând ipocrizia publicaţiilor vieneze, care ştiau să recunoască campaniile calomnioase şi violarea sferei private doar la alţii.
Senzaţional! Crimă în înalta societate! Directorul Figaro împuşcat!
Uciderea cu sânge rece a directorului Figaro, în martie 1914, zguduise întreaga lume civilizată – a se înţelege întreaga lume în care circulă „ştiri”. În seara zilei de 16 martie, puternicul director al cotidianului parizian, Calmette, primise vizita surprinzătoare a dnei Caillaux, soţia ministrului de finanţe, fost premier, politicianul împotriva căruia Figaro conducea una dintre cele mai lungi şi mai agresive campanii de denigrare cunoscute până atunci. Din motive ţinând de arcana luptelor pentru putere, dnul Caillaux – aliat politic al pacifistului Jaures şi promotor al unor măsuri fiscale progresiste – devine obiectul a sute de articole mergând de la critici răuvoitoare până la aluzii veninoase şi calomnie. Opriţi în ultima clipă să publice documente diplomatice secrete care ar fi dovedit chipurile că din înalta poziţie de premier Caillaux ar fi vândut interesele suverane ale Franţei către Germania în timpul Crizei de la Agadir, reporterii de la Figaro recurg la publicarea unei scrisori compromiţătoare din corespondenţa privată a politicianului.
Înfuriată şi înspăimântată de anunţurile că urmează alte dezvăluiri sordide menite să-i dezonoreze, Henriette Caillaux îl ucide pe Calmette, directorul publicaţiei, golind în el încărcătorul unui pistolet.
Incredibil! O să rămâi şocat! Ce a făcut doamna Caillaux după odioasa crimă împotriva lui Calmette!
Apoi s-a lăsat arestată fără a opune rezistenţă. De la înălţimea poziţiei sociale pe care o ocupa (soţii Caillaux deţineau una din cele mai mari averi din Franţa), insistă să meargă la secţia de poliţie în propriul automobil, al cărei şofer urmează cuminte equipagiile forţelor de ordine.
În săptămâna în care misiunile diplomatice din toată Europa schimbă între ele declaraţiile de război, procesul Caillaux îşi începe lucrările. Politicul câştigă această bătăile – cu armele presei, împotriva ei. Dar achitarea pronunţată la începutul lui august nu mai are deja nicio însemnătate. Mercur şi Marte lucrau acum la următoarea mare minciună: răspândeau mercuriale de război.
În Franţa, în Germania, în Austro-Ungaria, până şi în Anglia războiul nu trebuia doar acceptat – trebuia vrut, cerut, şi impus de opinia publică însăşi. La Viena, Moritz Benedikt, redactorul-şef al celui mai influent cotidian liberal, Neue Freie Presse, ştie cum şi de ce. – Ironia sorţii face ca acesta să fie francofil şi să aibă un parcurs în carieră asemănător cu cel al lui Calmette. – Benedikt ştie: scandalul, crima, războiul – toate acestea se înghit deodată cu ziarul, iar dacă ele n-ar fi existat, presa le-ar fi creat din nimic. Pentru că lumea, publicul, le cer şi le doresc ca pe propria existenţă. Presa creează lumea: o minciună adevărată.
Minciunile acestea sunt vechi de-acum. După un secol, uciderea unui director de jurnal şi izbucnirea Marelui Război apar din nou pe-aceeaşi pagină, ca să se ştie cine ce vină poartă, şi cât de slab e braţul legii, care n-a ştiut nici să denunţe neadevărul, şi nici să pedepsească violenţa.
Karl Kraus, Ultimele zile ale omenirii – versiunea pentru scenă a autorului. Actul I Scena 1 (fragment)
Primul reporter (cu un carneţel în mână): N-a fost nicidecum un foc de paie, o clipă de entuziasm bahic, n-a fost vreo izbucnire zgomotoasă a unei isterii colective nesănătoase. Cu bărbăţie adevărată a primit Viena fatidica decizie. Ştiţi cum aş descrie atitudinea? Atitudinea se poate descrie în următoarele cuvinte: Departe de aroganţă şi slăbiciune, acest cuvânt pe care l-am creat pentru simţămintele profunde ale cetăţenilor Vienei nu poate fi repetat îndeajuns. Departe de aroganţă şi de slăbiciune! Deci ce spuneţi?
Al doilea reporter: Ce să spun? Sclipitor!
Primul: Departe de aroganţă şi de slăbiciune. Mii şi mii de oameni s-au revărsat pe străzi, braţ la braţ, săraci şi bogaţi, bătrâni şi tineri, mujici şi viţă nobilă. Atitudinea lor ne-a arătat că sunt pe de-a-ntregul conştienţi de gravitatea situaţiei şi totuşi mândri să simtă-n trupurile lor pulsul acestor măreţe vremuri care izbucnesc.
O voce din mulţime: Pupamaiîncur!
Reporterul: Ascultaţi cum se aude iar şi iar „Marşul Prinţului Eugen” şi cântecele patriotice şi lor li se alătură ca de la sine „Strajă la Rin” în semn de loialitate. Apoi a izbucnit năvalnic din mii de piepturi un „Trăiască!” –
Al doilea: De mii şi mii de ori năvalnicul „Trăiască!”
Primul: Trăiască Austria, anume, Germania, Trăiască Noua Presă Liberă.
Al doilea: Principalul e acuma imaginea străzii. La fiecare colţ de stradă la care demonstrează o potaie, vrea să aibă o imagine a străzii. Ieri mi-a telefonat să-mi spuie că trebui să urmăresc genre scenes. Dar tocma asta mi-e neplăcut, nu-mi place să mă amestec în mulţime, ieri a trebuit să cânt cu ei Strajă la Rin – hai să plecăm, începe îndată şi aici, uitaţi-vă numai la ei, ştiu atitudinea asta, numai ce te pomeneşti că eşti între ei şi cânţi „Doamne, ocroteşte-l”[1].
Primul: Doamne fereşte! Aveţi dreptate – pentru ce trebui să fim noi înşine între ei, pierdere de timp, ar trebui să scriem despre asta în loc să ne învârtim pe-aici. Vreau să zic, de primă importanţă e să zugrăvim hotărârea lor, ici şi acolo câte unul îşi pierde firea şi vrea să-şi facă datoria pe loc, cu orice preţ. Asta se poate scoate foarte plastic în evidenţă. Ieri mi-a telefonat şi mi-a spus că trebuie să trezim în public l’appetit pentru război, şi că ziarul şi războiul se înghit deodată. Iar aici sunt de primă importanţă amănuntele şi les details. Trebuie de pildă arătat faptul că, desigur, a fost anulată orice diferenţă de clasă socială, şi anume deîndată – s-a făcut semn cu mâna din automobile, ba chiar şi din equipagii. Am putut observa cum o femeie cu o toaletă de lux a coborât din automobil şi i s-a agăţat de gât unei femei cu baticul ponosit.
Al doilea: Ştiţi ce am observat? Am observat cum s-a constituit grupuri.
Primul: No şi –?
Al doilea: Şi un student ţinea o cuvântare, că fiecare trebuie să-şi facă datoria, şi atunci unul a ieşit din grup zicând: „Bine-ar fi!”
Primul: Nu-i rău. Pot doar să constat că în oraş se răspândeşte o seriozitate, şi această seriozitate, îndulcită de exaltare şi de conştiinţa istoriei universale se întipăreşte pe toate chipurile, pe cele ale bărbaţilor care trebuie deja să plece, pe cele ale celor care mai rămân –
O voce: Pupamaiîncur!
Primul: –şi pe feţele celor cărora li s-a încredinţat o atât de înaltă sarcină. Marca ei este întâmpinarea cu senină seriozitate a destinului şi demnitate mândră.
Al doilea: Sau chiar entuziasm sudic regulat şi reglat de seriozitate germană. Asta am observat eu pentru City. Pentru Leopoldstadt[2] puteţi alege o notă mai antrenantă.
Primul: Notaţi aşa: O genre scene drăguţă. Mai cu seamă trebuie să căutăm să spunem cât mai multe din popor, abia ce-a scris azi şeful că el e izvorul în care ne răcorim simţământul.
Un grup, cântând: Rusul şi cu sârbu / i facem una cu pământu! Trăiască! Ura! Huo! Ni la ăia doi ovrei!
Al doilea reporter: Nu mai am nicio poftă să mai urmăresc genre scenes. N-are decât să meargă el să-şi răcorească simţământul la izvor dacă-ndrăzneşte. Eu mai bine mă ţin cât mai departe –
Primul:Departe de aroganţă şi de slăbiciune, acest cuvânt, pe care l-am creat pentru simţămintele profunde ale Vienei – (ambii ies în grabă.)
[1] „Gott erhalte Franz den Kaiser” [Domnu-l ocrotească pe-Împăratul Franz], imnul imperial austriac, şi, apoi, al celui austro-ungar. Melodia, cu alte versuri, a devenit apoi, din 1922, imnul Germaniei.
[2] District vienez, în care se află Prater-ul.