Am recitit Credința noastră este viața noastră, memoriile cardinalului Iuliu Hossu (Ediție îngrijită de Pr. Silvestru Augustin Prunduș, OSBM, Cluj-Napoca, Editura Viața Creștină, 2003), cu întreită tulburare față de întâia dată, probabil întrucât modelul confesional și etic reprezentat de episcopul de Cluj-Gherla a fost în chip decisiv marcant pentru bunicul meu patern, Vasile Cesereanu, și, în acest fel, a devenit și pentru mine un reper sufletesc hotărâtor. Figura mentorului său a fost pentru bunicul meu patern un prilej de mângâiere sufletească și de rezistență obstinată în fața persecuțiilor. Nu în zadar, în autoexilul său la Roma (între 1978-1984), Vasile Cesereanu a purtat cu sine portretele emblematice iconic ale episcopului și cardinalului Hossu. Există, însă, și o altă nuanță, în anul 2018 care mă face să mă raportez la figura cardinalului ca la una exemplară și charismatică: episcopul de Cluj-Gherla de odinioară este cel care a citit în 1918, la Alba-Iulia, Rezoluția de Unire a Transilvaniei cu România și, în același timp, cel care a făcut, sub comunism, 22 de ani adunați de domiciliu forțat și detenție. În al treilea rând, episcopul și cardinalul a fost și s-a identificat deplin, prin această carte testamentară, cu carácter liturgic aparte, cu Biserica greco-catolică vie, în ciuda persecuțiilor și abuzurilor la care a fost supusă aceasta în timpul regimului comunist.
Memoriile sunt scrise în trei caiete, a căror cronologie de paisprezece ani se întinde din 1947 până în 1961, axate pe câteva momente-cheie: arestarea, domiciliul obligatoriu de la mănăstirile Dragoslavele și Căldărușani, detenția de la Sighet, domiciliul obligatoriu de la mănăstirile Curtea de Argeș, Ciorogârla și Căldărușani. În 1961, cele trei caiete îi sunt încredințate confidențial lui Traian Hossu, unul din frații episcopului. PS Florentin, actualul episcop de Cluj-Gherla, remarcă valoarea acestor caiete care alcătuiesc „un testament spiritual, dar și un model de trăire”, Iuliu Hossu fiind un „maestru al vieții spirituale”[1]; iar Pr. Silvestru Augustin Prunduș și Pr. Alexandru Nicula notează că stilul memoriilor este unul paulin, înrudit cu Epistolele Sfântului Pavel (pp. 14, 16).
Cartea este concepută ca o formă de rugăciune vie, o liturghie continuă și în ciuda Căii Crucii (domiciliul obligatoriu îndelungat, detenția la Sighet), pe care episcopul mărturisitor o amintește statornic, este luminoasă, căci materializează o încercare și un test la care ierarhul consideră că este supus de Dumnezeu. Martiriul este văzut ca o cale de întărire a credinței, de aceea memoriile cardinalului alcătuiesc și o amplă scrisoare pastorală fragmentată și testamentară. Atât în domiciliul obligatoriu (care a fost de fapt o formă subtilă ori mai blândă de deportare sau de lagăr), cât și în detenție, episcopul cutreieră contemplativ eparhia pentru a împărtăși, binecuvânta și a dărui dragoste spirituală. Vizitația canonică mentală a ierarhului are funcția unui pelerinaj dublu: de rememorare și de terapie spirituală. Demonstrația lui Iuliu Hossu este aceea că, deși Biserica greco-catolică a încetat să mai existe, fiind desființată în documente (pe hârtie), ea este vie, păzită cu credință și strășnicie în suflete și în minți, găsindu-și o altă cale de supraviețuire, clandestină. Iar viitorul va aduce resurecția ei inclusiv oficial – în acest punct, episcopul este profetic și vizionar. Asemenea lui Hristos, Biserica greco-catolică va învia din mormânt: metafora este potrivită pentru vizionarismul episcopului de Cluj-Gherla, căci Biserica greco-catolică devine, în timpul persecuției sale, cea mai apropiată, alegoric și simbolic, de învierea Fiului lui Dumnezeu. Episcopul mărturisitor sfătuiește ca învierea Bisericii să fie pregătită, de aceea el însuși continuă arhipăstorirea (simbolic și mental) turmei de credincioși, inclusiv când se află în domiciliu forțat ori în detenție. Prin acest gest re-întemeietor, Iuliu Hossu este cel care asumă învierea Bisericii sale, iar testamentul său din memorii devine „testament al dragostei mele” (p. 39).
În arest, activitatea centrală a episcopului de Cluj-Gherla este rugăciunea, întrucât inclusiv în condiții punitive aceasta înseamnă a supraviețui, a trăi, a rezista. Arestul, domiciliul forțat, închisoarea vor concretiza ani de pastorație mentală și sufletească. Tocmai asceza impusă în arest ori simplitatea și penuria din mănăstirea-lagăr de la Dragoslavele stimulează celebrarea liturghiei de către toți episcopii greco-catolici arestați, asumând senin Calea Crucii și funcționarea episcopală a Bisericii Unite.
Decretul de scoatere în afara legii a Bisericii Unite cu Roma, din 1948, are, spiritual vorbind, cu totul altă funcție decât cea scontată de autorități: episcopatul aflat în domiciliu forțat la mănăstirea Dragoslavele și Căldărușani, de pildă, percepe și mai acut statutul său de Biserică rezistentă și vie, tocmai datorită prigoanei, suferințelor, persecuției. Episcopii deținuți într-o mănăstire-lagăr alcătuiesc tocmai Biserica supraviețuitoare în pofida forțelor ostile. Astfel, deși suprimată cu de-a sila în actele oficiale ale regimului comunist, Biserica Unită cu Roma este vie prin neclintirea în credință a tuturor episcopilor ei. Iar cel care redactează acest act de neclintire (ca dovadă stabilă, piatră și testament) este Iuliu Hossu, prin memoriile sale care au un rol dincolo de testimonial (metafizic și etic). Episcopul de Cluj-Gherla precizează statornic că detenția și domiciliul obligatoriu au produs o întărire a credinței sale, o consolidare a acesteia, întrucât Biserica greco-catolică în demolarea ei forțată, dar de fapt în supraviețuirea ei concretă, și-a fortificat credința, făcând din aceasta o temelie a lui Dumnezeu, o stâncă, în sensul în care apostolul Petru a fost investit astfel și legitimat de Hristos, ca piatră a Bisericii creștine. Domiciliul forțat stabilit de regimul comunist din România pentru episcopii greco-catolici va deveni un domiciliu întru Hristos și cu Hristos, o chilie de călugărie, o transfigurare a suferinței. Mizeria condițiilor de trai și felul în care episcopii sunt tratați de autorități prin batjocură și umilință se preschimbă, prin înnoire și transfigurare, într-o acceptare senină a suferinței. Fraza-cheie mistică, reluată ritualic ca o rugăciune a inimii în întreaga carte de memorii a cardinalului are tocmai acest sens: Credința noastră este viața noastră. Acest principiu de viață constituie atât o rugăciune lăuntrică, cât și o justificare în fața opresorilor (autorități comuniste ori clerici ortodocși). Ion Pop, într-o cronică despre memoriile cardinalului Hossu (publicată în România literară, nr. 5, 11-17 februarie 2004, pp. 14-15), observase la rândul său că acestea asumă o „înrămare biblică, liturgică”, iar „memoria faptelor biblice devine tipar modelator”.
Deși destui dintre ierarhii ortodocși sunt figuri perfide, Iuliu Hossu nu exclude o unire, cândva, a greco-catolicilor cu ortodocșii, dar o vede ca pe o unire de prețuire și respect reciproce, nu prin rapt și abuz. Iar libertatea viitoare, cândva în non-comunism, a Bisericii Unite cu Roma o percepe vizionar ca pe o îmbrățișare a tuturor creștinilor români, indiferent de confesiunea lor[2]. Sunt foarte importante aceste aspecte unionale (și simbolice), intuite și sugerate de episcop, în memoriile sale, mai ales acum în 2018 !
Când rememorează anul 1948 care marchează decretul ilegal de desființare a Bisericii greco-catolice, Iuliu Hossu amintește câteva aniversări compensatorii față de ilegalitatea comisă de comuniști: 250 de ani de la Unirea cu Roma, 100 de ani de la Revoluția din 1848, 30 de ani de la Unirea Transilvaniei cu România; punctând toți acești ani, episcopul readuce de fapt în conștiința posibilului cititor al memoriilor sale ideea învierii, atât prin credință, cât și simbolic, a întregii țări, cândva.
Sărbătorile creștine îl fac pe episcopul mărturisitor să retrăiască păstorirea de odinioară și să o rememoreze lăuntric, în chilia personală a recluziunii cauzate de detenție sau domiciliu forțat: efectul este acela de „praznic sufletesc”, de înviorare, întărire și îmbrățișare întru Domnul (p. 144). Vulnerabilității și cedării râvnite de autoritățile comuniste (și cele ortodoxe), i se opune îmbărbătarea, întărirea, înarmarea sufletească, “petrificarea” cu credință (în sensul asumării unei ipostaze colective de a fi Petru, piatra Bisericii lui Hristos). Iuliu Hossu pomenește la un moment dat și statutul de noi copii al episcopilor-prizonieri (când colindă de Crăciun, dar nu numai), deoarece detenția ori mănăstirile-lagăr produc o inocentizare și o purificare a clerului greco-catolic întemnițat, de aici credința ardentă și probatorie. Atunci când găsește soluția de revizitare mentală a eparhiei al cărei păstor este (fie chiar clandestin), mărturisitorul vorbește despre o formă de înnoire sufletească (p. 169) datorită căreia credința nu se împuținează, ci sporește și se regenerează. Practicând acest exercițiu spiritual lăuntric, episcopii-deținuți devin niște semănători și roditori de credință sau ai credinței și încarnează tocmai Biserica Unită cu Roma. Inclusiv deplasarea dură de la mănăstirea Căldărușani la închisoarea Sighet (cu duba Securității, iarna) este preschimbată într-o rememorare de vizită canonică; călătoria infernală este metanoizată, sub semnul lui Hristos pătimitorul și mântuitorul (pp. 204-205).
Nelibertatea trupească este însănătoșită și compensată de râvnitoarea libertate spirituală; exteriorul coercitiv este depășit prin lăuntrul necucerit de opresori. Detenția sau domiciliul obligatoriu sunt forme moderne de pustiu și deșert, iar episcopul mărturisitor devine astfel, simbolic, un părinte al deșertului, nevoindu-se pentru Dumnezeu. Călătoria spirituală și religioasă este ritualică tocmai pentru a depăși trupelnicia încarcerată: „am luat calea neîmpiedicată a sufletului care, cu cât trupul era mai legat, cu atât se avânta în deplină fericită libertate, nelegat nici de timp, nici de depărtare” (p. 172). În aceste călătorii spirituale ale episcopului de Cluj-Gherla sunt prezenți, sufletește, toți preoții greco-catolici și toți credincioșii: scopul călătoriei spirituale este o uriașă comuniune și împărtășire prin care Biserica silită să fie clandestină (și eliminată de comuniști) să devină vie, supraviețuitoare și mai ales roditoare. Intensitatea acestei liturghii lăuntrice și colective în același timp are conținutul unei răpiri la cer, de fapt, liturghia devenind o hiperbolă ecumenică: în „mica și dărăpănata capelă de la Căldărușani”, unde slujeau episcopii-deținuți, se găseau toți credincioșii (chiar dacă invizibil) – p. 175. Calea Crucii pentru episcopatul greco-catolic (detenția, domiciliul forțat) e drumul spre Emmaus și un nou timp din Faptele Apostolilor! Memoriile sunt scrise în stil paulin iar Iuliu Hossu este un admirator vădit al apostolului Pavel, dar rolul său, dincolo de memoriile testamentare redactate în stil paulin, este acela al lui Petru, în misionarismul său întăritor de și în credință.
Penitenciarul de la Sighet reprezintă polul negativ extrem din memorii. Împotriva degradării cu care sunt întâmpinați în închisoare (împotriva trupului batjocorit): „Băgăm bivolii la grajd!” (p. 212) după cum avertizează un gardian, viața episcopului va fi una de seninătate spirituală și iluminare continuă. Sufletul și spiritul vor compensa felul în care corpul era obstrucționat și pedepsit de autoritățile închisorii (prin foame, frig, mizerie, umilințe). Metoda este aceea a transfigurării: când sunt dezbrăcați de reverende și îmbrăcați în zeghe, clericii greco-catolici sunt transfigurați, percepându-se astfel investiți ca întemnițați pentru dreapta credință. „Aici nu este episcop” (p. 212), replică Vasile Ciolpan, directorul primitiv al închisorii Sighet, atunci când Iuliu Hossu, la internarea în penitenciar se prezintă ca episcop. Or, tocmai în pofida persecuției și negației din partea autorităților, Iuliu Hossu va continua să fie episcop chiar și în închisoare, devenind “piatră” a Bisericii persecutate, dar supraviețuitoare. Deși i se confiscă rozariul și deși patru ani și șapte luni nu va mai avea permisiunea să liturghisească la Sighet, întrucât este cunoscător pe de rost al liturghiei, episcopul de Cluj-Gherla va liturghisi contemplativ, din adâncul spiritului și sufletului. Toate întâmplările tragice, anume – prigoana, arestarea, domiciliul forțat, detenția – devin „o luptă de mărturie” (p. 235). Temnița Sighetului, cea mai aspră și brutală dintre acestea, se preschimbă în prilej de hrană spirituală. Din pricina nutriției mizere, clericii greco-catolici slăbesc fățiș, dar această fragilitate corporală catalizează înălțarea lor spirituală continuă. Întreaga prigoană devine antrenament spiritual, probă pentru Hristos și dăruire: coborârea în iad se preschimbă în ascensiune, întrucât „Aici, coborând în adâncurile sufletului, multe află omul, multe cunoaște și multe învață, aici este cea mai înaltă școală, suprema universitate, cum am numit-o aici; aici, școala supremă de aplicație” (p. 244). Înfometarea care-i face stafielnici pe deținuți este dublată de condițiile mizere de igienă; nu din lipsă de pudoare narează episcopul Hossu aceste lucruri, ci ca să justifice și să sugereze înălțarea spirituală necesară și compensatorie față de condițiile abjecte la care erau supuși cei întemnițați (inclusiv preoții, călugării și călugărițele). Baia, bărbieritul, tunsul părului, curățarea latrinelor – toate acestea erau percepute ca penitente, dar, primite cu credință, sporeau cealaltă dimensiune, a sufletului înălțat către Dumnezeu. Deținuții de la Sighet erau robi (cum amar glosează mărturisitorul), iar temnița, o robie, o coborâre în subuman; dar râvna robilor va fi tocmai una inversă și terapeutică, salvatoare, comuniunea cu supraumanul. De aici, sfatul statornic al episcopului către preoți și credincioși: Stați tari în credință!, întrucât cei dintâi stătători în credință sunt chiar episcopii pătimitori.
Trupul e chinuit ori chiar ucis, dar sufletul este înviat – această mișcare spirituală este constantă în memoriile cardinalului Hossu. De aceea, un gest precum frângerea pâinii în închisoare devine o ceremonie euharistică, iar temnița primește în mod ritualic emblema Cinei de la Emmaus. Comuniunea întemnițaților cu Hristos este nucleul rezistenței lor: „A venit la noi, a rămas cu noi, sufletul nostru în locuința suferinței s’a bucurat și bucuria noastră nimenea nu a putut-o lua de la noi. Cu noi a fost domnul Isus, cu El prăznuiam praznicele noastre. El ne era Sărbătoarea celor fără de sărbători” (p. 299). A fi cu Hristos ori chiar întru Hristos încununează viața unui mărturisitor pentru credință, mai ales dacă acesta pătimește statornic, fără să se opună suferinței impuse. Fără să folosească acest cuvânt, episcopul Iuliu Hossu vizează un triumf supranatural al celui care pătimește și care astfel obține de fapt „cununa mărturisitorilor neînfricați și neînfrânți ai credinței” (p. 311). În acest sens, cartea conține și rugăciuni (liturghii) de înmormântare pentru doi dintre episcopi (Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu), asumându-și astfel conținutul de a fi o carte a cărților, atât despre rugăciune și supraviețuire, cât și despre trecerea sufletului dincolo. Loialitatea față de credința greco-catolică, dăruirea sa completă, cinstea și onoarea, fermitatea, franchețea și corectitudinea, fidelitatea și onestitatea – toate aceste calități îl fac pe Iuliu Hossu să fie perceput ca un maxim alter de către autorități; „bătrân nebun”, îi spune un gardian de la peniteniciarul Sighet, dar această insultă devine o laudă adusă de fapt unui iluminat care trăiește detenția în chip aproape mistic.
O altă calitate a episcopului mărturisitor este aceea de a nu fi fost un anti-ortodox. Cei pe care îi blamează Iuliu Hossu sunt exclusiv ierarhii ortodocși care au pactizat cu autoritățile comuniste; în toate mănăstirile unde are parte de domiciliu forțat (Curtea de Argeș, schitul Trivale, Ciorogârla, chiar și la Căldărușani), mărturisitorul laudă constant comportamentul ireproșabil al călugărilor și al călugărițelor, precum și al stareților ori al sătenilor ortodocși din satele aflate în apropierea mănăstirilor-lagăr. Mai mult decât atât, episcopul de Cluj-Gherla prevede un triumf cândva împotriva comunismului ateu, într-un timp nou în care să domine ecumenismul: „ortodocși și uniți împreună, frățește în luptă, înfrățiți în suferință, înfrățiți mulți în moartea temniței, pentru același neam” (p. 354). Închisorile și lagărele din regimul comunist au creat o comuniune de suferință între greco-catolici și ortodocși (și alte confesiuni), iar această comuniune e dorită de episcopul mărturisitor a fi continuată și în libertatea viitoare.
După ieșirea din închisoarea Sighet și intrarea într-o nouă etapă de domiciliu obligatoriu (mai blândă decât cea de dinainte de detenția sigheteană), episcopul Iuliu Hossu este asaltat de vizite și de oameni dornici să fie binecuvântați: toți aceștia așteaptă cuvinte de mângâiere și de statornicie în credință, care de altfel sunt și dăruite imediat. Episcopul de Cluj-Gherla e perceput de credincioși ca reprezentând chiar Biserica. Prigoana a fost, după cum explică și scrie Iuliu Hossu în memorii, la finalul acestora, atât încercare, cât și dragoste, atât înfruntare, cât și preamărire. Prigoana a prilejuit o nouă formă de însămânțare a credinței și a catalizat o nouă formă de putere lăuntrică, iar suferința și chiar moartea au fortificat sufletește: „morții scumpi din temnițe erau puterea de neînvins a credincioșilor; prigoana i-a întărit, termnițele i-au oțelit în credință; scumpii morți erau puterea celor vii” (p. 422).
Pe acest fond este redactat Memoriul din 1956, de repunere în drepturi a Bisericii greco-catolice, semnat de trei episcopi: Alexandru Rusu, Iuliu Hossu și Ioan Bălan. Multă lume credea, în 1956, că episcopul Iuliu Hossu nu supraviețuise închisorii Sighet, de aceea vestea că acesta e viu și că putea fi chiar vizitat la mănăstirile unde se afla în domiciliu obligatoriu a echivalat cu o resurecție în toate privințele; firește, însă, că aceatsă înviere simbolică și cu valoare profetică a stârnit iritarea și chiar furia ierarhilor ortodocși: „s’au alarmat peste măsură, văzând că cel crezut mort, la vestea că mai trăiam și sunt frați care ne-au văzut, se mișcă, mai trăiește; val de dragoste vie s’a arătat în mijlocul celor crezuți <<trecuți>>; au făcut greșeala că s’au atins de cel crezut mort și s’au spăimântat că este viu; voiau să consolideze nelegiuirea comisă cu sugrumarea Bisericii noastre prin misionarii trimiși în Ardeal și iată că au deșteptat mortul spre marea lor spaimă /…/” – p. 441. Ca puniție pentru această înviere și pentru Memoriul din 1956, cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului sunt despărțiți: Iuliu Hossu este stabilit la mănăstirea Căldărușani, unde „cetatea sufletului său” rămâne bine fortificată, în pofida asediului autorităților comuniste și ortodoxe. Calea Crucii devine „calea împărătească” (p. 454). Liturghia pe care o slujește statornic în solitudine la Căldărușani este „centrul și sufletul vieții mele”, iar în această cetate spirituală nebiruită doar Dumnezeu poate intra.
Finalul memoriilor lui Iuliu Hossu constituie un testament al dragostei pentru credincioșii greco-catolici și pentru clericii rămași, dar și o punte de continuitate, o rodire a semințelor statornice ale credinței, o mângâiere, un îndemn de înălțare și mai ales o mărturie vizionară în credința că Biserica Unită cu Roma va renaște și va rodi din nou. Este, așa cum am spus deja, o carte a transfigurării. Finalul memoriilor constituie și o investire liturgică a viitorilor episcopi clandestini care vor alcătui noua biserică în viața ei din noile catacombe, ascunsă de autoritățile comuniste. Viața religioasă (chiar mistică) din noile catacombe rămâne la fel de puternică, până când posibilitatea de a ieși în lumină, oficial, se va ivi.
Este admirabil faptul că memoriile cardinalului Iuliu Hossu au apărut în traducere italiană (La nostra fede e la nostra vita, traducere în italiană de profesorul Giuseppe Munarini, împreună cu Cristian Florin Sabău și Ioan Mărginean-Cociș; Editura Dehoniane Bologna, 2016, ediție îngrijită fiind de profesorul Marco dalla Torre, note de profesorul Munarini; prefață de PS Florentin Crihălmeanu) și că există posibilitatea să apară, cândva, în engleză și franceză (deocamdată s-au tradus doar niște fragmente). Este de dorit ca aceste memorii să fie traduse și tipărite în cât mai multe limbi străine în așa fel încât să facă să circule internațional suferința, dar mai ales experiența mistică și vizionară a acestei figuri religioase de excepție.