În mod normal, noi apariții din opera unui clasic precum Camil Petrescu ar suscita interesul general – mai ales dacă ar fi vorba despre teatru sau film, domenii privilegiate pentru autorul nostru. El debutează, în 1913, la cotidianul de teatru Rampa, scrie prima versiune a Jocului ielelor în jurul lui 1916 și, după război, se implică și în lumea filmului: „inspector pentru cinema” în 1926–1927 (cu rolul de a decide filmele care pot rula pe ecranele din Timiș-Torontal), autor de publicistică pe teme cinematografice la Facla (începând cu 1932), membru în comitetul de direcție al Societății de film româno-italiene Cineromit în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.
Concepția lui Camil Petrescu despre teatru și film aduce o perspectivă fenomenologică asupra spectacolului, observând identitatea comună a trei tipuri de reprezentații: „de fapt, teatrul și cinematograful, ca și radiofonia sunt arta întâmplării trăite dinaintea simțurilor spectatorilor”. În marginea tezei de doctorat, Modalitatea artistică a teatrului, enunța o idee contrară opiniei generale, și anume „convingerea că spectacolul dramatic și cinematografic sunt arte de esență deosebită este din nefericire unanim admisă și atât de împământenită, încât o afirmație ca a noastră va apărea desigur cu totul surprinzătoare” (ed. Florica Ichim, 1979, în Camil Petrescu, Documente literare, p. 356). Miza asupra cinematografului este, pentru el, neîndoielnică: „pentru noi, din primul ceas, fotografia și cinematograful au fost arte, adică modalități ontologice substanțiale sub condiția materialului. În lucrarea pe care o vom închina Artei exclusive, vom relua explicit aceste considerații. Acum putem spune doar că mijloacele de care dispune cinematograful îl fac mult mai propriu pentru obiectivitatea artistică decât teatrul. E adevărat că tocmai din pricina imensei lui pătrunderi, cinematograful este indicat pentru o evoluție dialectică de proporții uriașe” (Notă din Știința substanței). Poate chiar mai mult: viziunea sa asupra viitorului trimite, prin anticipare, la discuțiile de astăzi despre IA: „de altfel, teoretic, se poate prevedea o epocă în care invenția tehnică să puie la îndemână autorului dramatic mijloace atât de complexe, încât el să ofere interpreți aproape în carne și oase, într-un cadru nelimitat, înregistrabil și păstrabil într-o arhivă, și poate fără necesitatea unei săli de teatru”.
Pe acest fundal, pot fi semnalate două apariții recente din Camil Petrescu, editate de Alexandru Buican la Editura Actaeon Books: Divorțul doamnei Dudu (scenariu de film) și Aici se repară ieftin roata norocului (teatru).
Divorțul doamnei Dudu, apărut în 2025, este datat 1932 și ar fi primul scenariu scris de Camil Petrescu, dintr-o serie consemnată de dicționare, care continuă până în 1950 cu titluri precum: O fată într-o iarnă, Dacă Dumnezeu ar fi vrut să nu iubim femeile, Ștefan cel Mare (cu o variantă în limba italiană), Bălcescu. Ediția de față, realizată de Alexandru Buican – autor, deopotrivă, al unor lucrări despre Brâncuși, dar și despre Vlad Țepeș – nu oferă nicio indicație asupra provenienței textului. Volumul este însoțit de o fotografie cu Camil Petrescu într-o companie feminină, în cadru estival, pe coperta I, și de un portret-desen al autorului pe coperta a IV-a, fără precizări privind timpul, locul sau identitatea personajelor.
Scenariul, construit pe lovituri senzaționaliste, pe întâlniri și regăsiri, forțează verosimilul și reciclează unele elemente recognoscibile din alte scrieri ale lui Camil Petrescu; de pildă, și în Patul lui Procust, și în Divorțul doamnei Dudu apare un accident de avion, însă protagonistul din scenariul de film supraviețuiește, fiind doar ușor rănit. Nu lipsește marea finanță, cu lipsa ei de scrupule, totul asezonat cu ingrediente naționaliste (tipul boierului neaoș, păstrător al tradițiilor). Dudu Voinea se căsătorește cu un mare jucător de cărți fără să-i vadă adevărata natură; deși au împreună un copilaș, jucătorul va intenta divorț, fiind ajutat de avocatul Adrian Vartec. Dudu se întâlnește cu acest avocat în tren, cei doi se îndrăgostesc și reușesc să depășească, împreună, toate barierele.
Publicarea semiclandestină a acestui scenariu, fie și sub eticheta de „inedit”, coroborată cu absența unei perspective critice, nu aduce niciun serviciu autorului.
Destinul piesei Aici se repară ieftin roata norocului începe în 1957, când, în prefața ultimului său volum antum, Versuri, Camil Petrescu menționa piesa printre proiectele cu care era „dator”. Primele fragmente apar postum în presa literară din 1959–1960, însă abia în 2018 cele două acte sunt reunite într-un volum purtând titlul piesei, de același editor, Alexandru Buican.
Noua ediție din 2024 este pusă sub semnul miracolului: „apariția unei dactilograme conținând textul integral al piesei Aici se repară ieftin roata norocului poate fi privită ca unul dintre acele mici miracole. Povestea acestui miracol se va spune poate altădată și în altă parte”.
Totuși, actul al III-lea pare să fi existat în cel puțin două variante. La publicarea actului I în Luceafărul (15 august 1959, p. 3), Mihu Dragomir precizează, în chapeau, că doar actul I se află în redactare finală, în vreme ce celelalte două există în variante intermediare; criticul proletcultist oferă, totodată, un rezumat al actului III, care „aduce atmosfera primilor ani de după 23 August, când falsele stări civile ale pretinșilor sprijinitori sunt demascate de oamenii muncii”. În al doilea rând, primele două acte sunt publicate în revista Teatrul (nr. 8, 1960, pp. 31–65), alături de o pagină facsimilată din actul III – mai precis, o pagină (scrisă de mână) al cărei conținut nu a putut fi identificat în ediția din 2024.
Singura piesă „cu comuniști” a lui Camil Petrescu nu depășește, în ciuda mitologemelor invocate, atmosfera generală a literaturii oficiale din „obsedantul deceniu”. În anturajul unui ministru atotputernic (actul I se desfășoară în 1943, în vagonul de cale ferată al ministrului) se infiltrează o tânără ilegalistă, dactilografa Elena, care are diferite legături și sarcini de partid, între care copierea corespondenței și a actelor redactate de ministru. Scopul – aflăm în actul II (iulie–august 1944) – ar fi publicarea acestor acte (în special date despre transporturi de petrol) în presa clandestină comunistă, de unde află chiar hitleriștii, care vor face presiuni asupra aliaților lor români pentru identificarea „trădătorului”. Buclucașul act III se desfășoară în 1949, schițând fugar (într-un regim maniheist, precum întreaga piesă) destinele celor implicați, sub oblăduirea partidului și a ordinii de stat și de drept.
Aceste două apariții se înscriu într-o serie Camil Petrescu, la același editor, care mai cuprinde Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici (2025) – de notat că fiecare volum reproduce pe coperta I fotografii cu autorul în ipostaze diferite, inedite sau puțin circulate – precum și Husserl. O introducere în filozofia fenomenologică (lucrare din 1938, reeditată în 2019).
Misterioasă și, în speță, editată neprofesionist, cu incertitudini majore privind autenticitatea textelor, această serie Camil Petrescu adăpostește și mesaje politice ale editurii. De pildă, „Editura” semnează pe ultima pagină din Aici se repară ieftin roata norocului un avertisment din care aflăm că s-a tras un tiraj de doar 75 de exemplare, „impus de interesul redus față de cultura scrisă ce se manifestă în această epocă într-o Românie membră a construcției politice numită Comunitatea Europeană” – o legătură bizară, fantezistă, între mecanismele culturale ale Uniunii Europene și critica aculturalismului.
Este de așteptat ca, într-un viitor oarecare, să apară și alte manuscrise din arhiva lui Camil Petrescu, cu atât mai mult cu cât, după dispariția Floricăi Ichim, depozitele documentare și itinerarele textelor pot intra într-o nouă dinamică. În presa timpului sunt descrise, rezumate sau chiar publicate și alte scenarii (de pildă, în Contemporanul din 14 februarie 1964, p. 3, sau în Ramuri, decembrie 1964, p. 20 – ambele în prezentarea lui Al. Bojin). Scenariul Ștefan cel Mare, scris în jurul lui 1938, a circulat și în italiană sub un titlu de-a dreptul consumist – dacă nu cumva este o eroare de lecțiune: Se il Dió avesse voluto che non amassimo la donna (Dacă Dumnezeu ar fi vrut să nu iubim femeile). Publicat cu titlul Ștefan cel Mare în Manuscriptum de Florica Ichim (nr. 1/1976, pp. 53 ș.u.) și prefațat, ca și celelalte titluri amintite, de criticul Al. Bojin (cel care a îngrijit, în colaborare, și ediția de Documente literare din 1979), scenariul înfățișează un simbol al românității în culmea gloriei, ușor de încadrat în cheia naționalistă a epocii care prefața Al Doilea Război Mondial.
Toate aceste fapte – și îndelungata prezență în presă a unor fragmente inedite din opera clasicului interbelic – indică limpede că opera lui Camil Petrescu își așteaptă un editor cu viziune de ansamblu, riguros și transparent în privința surselor, a filiațiilor textuale și a arhivelor consultate.