An nou, traduceri pe potrivă la standurile bibliofililor. Bunăoară lectura se poate opri și asupra Artei Războiului (Humanitas, 2024) proaspătă traducere din chineza clasică, adnotată și prefațată de specialistul în filologia chineză Marius Zlotea. Cartea, fiind ilustrată de Mihail Coșulețu, oferă și o experiență grafică aleasă ce ne ajustează pictogramic comprehensiunea faimoasei lucrări de strategie militară. Această nouă ediție este și prima, în context contemporan, care propune în paralel textul original cu versiunea românească; iar celor 13 secțiuni transpuse de pe faimoasele tăblițe de bambus le sunt adăugate încă 5 inedite și incomplete capitole descoperite în mormintele Han de la Yinque Shan în 1972: „Comparativ cu alte texte clasice, Arta războiului este un text relativ scurt, de aproximativ 6000 de caractere. După dinastia Han, cele treisprezece capitole au devenit standardul și au fost grupate de comentatori în funcție de conținut, primele capitole, I-III, fiind cele în care sunt discutate chestiunile generale legate de strategie, apoi capitolele IV-VI despre modul de organizare a armatei, urmate de capitolele VII-XI în care se analizează posibilele probleme pe câmpul de luptă și desfășurarea forțelor, în vreme ce ultimele două, capitolele XII și XIII abordează teme concrete, și anume folosirea focului și a spionilor.” (p.18)
E greu să cuantifici influența pe care o astfel de lucrare a avut-o asupra nenumăraților filozofi, oameni politici, comandanți militari în istoria gândirii strategice. Cert este că ultimele decade au adus ideile combative ale legendarului general Sun Zi și în lumea afacerilor și a dezvoltării antreprenoriale. A cunoaște arta obținerii victoriei are cu siguranță aplicabilitate în mediile competitive capitaliste căci, la fel ca în armată, prospecțiile multinaționalelor salvează accente belicos-expansive atât în ceea ce privește consumatorul, cât și față de resursele ecosistemelor.Se poate observa însă că subversiunea, rearanjarea, invazia, anexarea nu lipsesc din tăietura textului arhaic ce ne precipită spre esențele terminologiei războiului, așa cum era el experimentat înainte vreme. În altă ordine de idei, cartea poate fi privită și drept o mărturie vie a profesionalizării artelor combative și a specializării strategice ce avea loc cu mii de ani în urmă în antica Chină (403-221 îHr):„..războaiele Statelor Combatante se poartă între armate de sute de mii de soldați, fiind conduse de un strateg și putând să continue, în cazul asediilor, ani de zile. Diversificarea etnică și legăturile cu triburile non-chineze atrag după sine schimbări în cadrul armatei. Infanteria rămâne importantă, însă începe să fie folosită cavaleria, apar trupele de elită formate din țărani puternici, capabili să mărșăluiască zeci de kilometri pe zi, cu echipamentul în spate, soldații sunt înzestrați cu armuri și coifuri făcute din plăcuțe metalice și piele, înarmați cu arme de fier.”(p.9)
Disputele rămân încă deschise privind autorul textului antic. Unele dovezi conduc spre existența istorică a lui Sun Wu (Sun Marțialul), general al regelui Helu – ce va cuceri statul Chu, unul dintre cele 7 state impozante ale Chinei pre-imperiale. Altele indică spre generalul Sun Bin din statul Quin. La fel de incert este și dacă lucrarea reprezintă produsul unei singure minți: „Textul, așa cum se prezintă el cel puțin din dinastia Han, este atribuit doar în mod tradițional lui Sun Wu, pentru că el este cel mai probabil o compilație mai târzie, apărută după Perioada Primăvara și Toamna, aparținând unuia sau mai multor autori, cum este și cazul Analectelor lui Confucius. Ames (1993) remarcă faptul că este foarte puțin plauzibil ca Sun Wu să vorbească despre sine cu apelativul Zi, Maestru, și să înceapă fiecare capitol cu sintagma «Sun Zi yue», «Maestrul Sun spune», aceasta fiind trăsătura textelor scrise de discipoli după moartea maeștrilor lor.”(p.16) În orice caz, o amprentă comună transpare mai mult în pragmatismul abordării și în dinamismul sfaturilor administrării unor armate. Observațiile și punctările subtile trimit spre o cunoaștere abilă a chestiunilor cât se poate de concrete în situații combative.
Dar care este viziunea privind conflagrația dezvoltată în aceste succinte paragrafe: „Treburile militare sunt foarte importante pentru țară, nu poți să nu cercetezi cu grijă locul în care mori sau trăiești, calea vieții sau a pieirii.” (p.37) Războiul devine în text o chestiune vitală de stat, proteză dinamică de apărare și atac prin care se căuta dominarea și alipirea vecinilor. O concatenare selectivă a titlurilor de capitol ne desfășoară firul progresiei militare: Pregătiri – Planificarea atacului – Poziționarea – Puterea armatei – Puncte slabe și puncte tari – Confruntarea amatelor etc. E drept că încă din primul capitol avem un calup viguros de înțelepciune privind calea potrivită a câștigului beligerant: „Astfel că cel priceput la război își supune inamicul fără bătălie, îi cucerește cetățile fără să le asedieze și îi nimicește țara fără să prelungească lupta, plănuiește totul ca să dobândească Lumea Subcerească, pentru că numai așa armele sale nu se vor toci și câștigurile lui vor fi complete. Aceasta este calea luptei prin stratagemă..Sunt cinci semne prin care recunoști victoria: cel care știe când să se retragă și când să nu se retragă va câștiga; cel care știe să folosească și oameni puțini, și oameni mulți va câștiga; cel care îi va face pe toți, indiferent de rang, să-și dorească același lucru va câștiga; cel care este pregătit în fața neprevăzutului va câștiga; cei al căror comandant este capabil și al căror suveran nu se amestecă vor câștiga. Aceste cinci principii sunt calea prin care știi cine va învinge./De aceea spun: să îl cunoști pe celălalt și să te cunoști pe tine înseamnă să câștigi fiecare luptă; să nu-l cunoști pe celălalt, dar să te cunoști pe tine însemnă uneori să câștigi, alteori să pierzi; să nu-l cunoști pe celălalt și nici pe tine să nu te cunoști înseamnă înfrângere sigură în fiecare luptă.” (p.9)
După cum putem constata tot ce ține de cunoaștere și inteligență informațională atârnă greu în chestiunile de război încă de pe vremea generalului Sun Zi. Armata se bazează pe informația strânsă de rețeaua multispecializată de spioni (vezi cap 13) și configurată situațional de mintea strategică. Un tip special de stăpânire și spontaneitate sunt la lucru aici, căci comandantul, în accepție chineză, sublimează în intuirea sa circumstanțele situațiilor singulare ale fiecărei lupte și dispune atacurile potrivite pentru a subjuga inamicul. Generalul, pe lângă o conduită infuzată de umanitate și grijă față de propriile trupe, este și un expert al vicleniei căci: „Războiul este arta șiretlicului. Dacă ești capabil, arată-te incapabil, dacă ești pregătit, arată-te nepregătit, dacă ești aproape, să pară că ești la depărtare, iar când ești la depărtare, să le pari aproape. Momește-ți dușmanul cu un câștig, dacă este în dezordine, pune stăpânire pe el, dacă are o bază solidă, pregătește-te, dacă este puternic, evită-l, dacă este furios, pune-i piedici, pe cel care te disprețuiește fă-l să fie și mai mândru, pe cel odihnit obosește-l, iar pe cei apropiați desparte-i. Atacă-l atunci când nu este pregătit și răsari de unde nu se așteaptă.”(p.39)
Pentru cei interesați de folosirea avantajelor în scop victorios, dar și de geniul subminării adversarilor,Arta Războiului devine o lucrare demnă de consultat chiar și în zilele noastre. La final propun un scurt fragment din mistificantul capitol 6 în care atitudinea conducătorului de oști îmbracă surprinzătoare accente taoiste: „Subtil! Atât de subtil, încât este fără formă. Misterios! Atât de misterios, încât nu scoate nici un sunet. Astfel devine stăpân pe destinul dușmanului. Când înaintează, nimic nu i se poate împotrivi, pentru că lovește în punctele slabe; când se retrage, nimeni nu-l poate urmări, pentru că este prea iute ca să fie ajuns. Când vreau să lupt, adversarul este forțat să lupte cu mine, în ciuda zidurilor înalte și a șanțurilor adânci, pentru că atac ceea ce trebuie să păzească. Când nu vreau să lupt, adversarul nu poate intra în luptă cu mine nici de-ar fi să ne păzim doar cu o dungă trasă pe pământ, pentru că îl trimit pe calea greșită” (p.60)
Vlad Moldovan