Bunicul e în măr

Bunicul e în măr

Andrei Codrescu – 70

Dos epele falt nisht vayt fun beymele”, spune un proverb evreiesc, ceea ce înseamnă „mărul nu cade departe de trunchi”, adică întotdeauna există o continuitate a generațiilor pe un teritoriu. În după-amiezele vacanțelor printre zidurile cetății Apulum, departe de bunici, fiind copil crescut în arșița orașului alb, o carte mi se lipea de suflet pentru totdeauna ca evadare în imaginarul existenței unor bătrâni buni și calzi care să își alinte nepoata, undeva într-un măr magic, invizibil ochiului neinițiat. Cartea era Bunica e în măr, iar pe parcursul a o sută de pagini Mira Lobe spunea povestea lui Andreas, un băiat fără bunici, care își petrece după-amiezele într-un măr în compania unei bunici imaginare.

Dar cum mai toate poveștile copilăriei care au ca element mărul dezvoltă și un dram de miraculos și incredibile coincidențe, după treizeci de ani de la aventurile literare cu Andreas, studiind linia genealogică din Alba Iulia, vechea cetate Apulum, a scriitorului Andrei Codrescu, am descoperit imaginea unui băiat care și-a imaginat nenumărate lucruri despre bunicul său, pe care nu l-a cunoscut în viață, ci doar ca poveste romanțată pe care o va revizita periodic fizic și literar, sămânță adăpostită în cămăruța unui oraș-fruct, pe care americanii îl alintă Big Apple. În acest fel, sămânța transilvan-americană ajunsă în New York își are propria poveste rotundă și dulce, magică și oscilând între real și imaginar, inspirație și literatură.

 

Rădăcinile

 

În perioada anilor ’50 din secolul XX, copilul Andrei Perlmutter, cunoscut mai târziu ca poetul Andrei Codrescu, își petrecea vacanțele de vară la rudele din Alba Iulia, perioadă despre care și-a amintit nostalgic într-o discuție, povestind despre joaca de-a prinderea zeițelor printre zidurile cetății, în compania verișoarei sale și a prietenei acesteia, despre bucuria de a fi departe de plânsul mamei datorat necazurilor în dragoste și concluzionând: „a fost cel mai fericit timp din copilăria mea”. Întrebându-l despre casa unde adăsta vara, scriitorul și-a amintit: „sora mamei era căsătorită cu Iosef Steinberger, care a avut un atelier fotografic pe strada centrală (nu-mi amintesc numele, dar la colț era un mare fost hotel). Bunica, tanti, unchiul și verișorii mei, Ivona și Tibi, locuiau în spatele atelierului într-o cameră cu vedere direct pe corso, pe strada unde se plimbau băștinașii în haine de sărbătoare duminica. Noi, copiii, îi spionam prin perdea. Era o fântână de apă potabilă vizavi de unde ne aduceam apa în gălete grele (eu vărsam juma din găleată când era rândul meu). Unchiul meu a fost jucător de șah și avea mulți prieteni, era un fel de înțelept — veneau țărani din sate și-i aduceau vin și carne și stăteau acolo pentru sfaturi ore întregi. Familia lor s-a întors după război din Sibiu, dar mama s-a căsătorit și a rămas la Sibiu”.

Aici avea să afle copilul diverse povești legate de bunicul său, care murise când mama scriitorului era încă mică. Eva Geller fusese fiica cea mai mică, mărul de aur printre roadele vii ale următoarei generații. Ea avea să dezvolte poveștile legate de bunicul dispărut, plantând în mintea copilului sâmburele imaginii unui bunic aproape mitic.

 

Trunchiul

 

Despre bunic și traiul familiei sale în Alba Iulia înainte de război va povesti scriitorul în Miracol și catastrofă, volumul-corespondență cu Robert Lazu, unde Andrei Codrescu scrie: „Ucigașul cu securea era lucru mai complicat, venit, mi se pare, din ce-mi spusese mama despre tatăl ei, bunicul meu, care fusese ucis cu securea în pădurea lui, lângă Alba Iulia, de bandiți, când venea acasă, înainte de război. Această poveste se amestecă în mintea mea cu altele. Una e aceea că bunicul era proprietarul unei mine de aur și purta aur pe el când l-au prins bandiții. Alta era că bunica, lăsată săracă de avocații hoți care au furat proprietatea, a avut mari greutăți crescându-și singură fetele – mama mea și sora acesteia. Mama a fost nevoită să lucreze ca ucenică la un fotograf, de la vârsta de 14 ani. După doi ani, când și-a învățat meseria, au venit legionarii care mărșăluiau prin Alba Iulia beți și cântau ceva cu «Căpitanul» și «Moarte jidanilor!». Mama era foarte frumoasă – am văzut fotografii – și plină de viață. Era favorita tatălui ei care a fost ucis când ea avea numai 12 ani, și îi era frică.”

Aceste mărturisiri se vor regăsi și poetic, cu alte date legate de vârsta mamei și starea socială a bunicului la nefericitul eveniment, în volumul biling The Art of Forgetting (Arta uitării): „tatăl ei a fost ucis/ în pădure când ea avea 9 ani/ era îngrijitorul pădurii unui boier/ dar asasinii lui legionari credeau că el deține o mină de aur”.

Printre persoanele din jurul copilului se afla periodic și cumnatul bunicii sale, Colonelul, un personaj celebru al întregii comunități locale, nu doar al evreilor, al căror respect îl câștigase definitiv. Andrei Codrescu îl menționează în volumul Gaura din steag. După 1989, scriitorul revine în țară cu dor de toți pe care îi lăsase aici. Rememorând vizita, notează căutarea unui apartament standard din cartierele sumbre ale perioadei comuniste, unde rudele sale se mutaseră forțat probabil, ca mai toți cei care avuseseră case, dinamitate la propriu de autorități pentru a face loc cartierelor muncitorești și locuințelor standard, numite în șoaptă „cutiile de chibrituri”. Peste șocul revederii țării cu aspect gri și dezolant se amestecă amintirile tandre ale copilăriei, casa unchiului și a mătușii, o casă caldă unde se găseau mereu prăjituri și limonadă pentru musafiri. Amintirea Colonelului era un amestec de imaginar al copilăriei cu o strângere de mână puternică, un om al contrastelor, rigid și puternic, dar care dădea celor din jur o senzație de căldură și protecție

Despre același personaj al copilăriei, am aflat mai multe de la Ioan Harabagiu, unul din apropiații casei, la acea vreme coleg cu verișorul scriitorului. Peste ani, ne-a povestit despre colonel că toată lumea îl cunoștea în oraș. Fusese dat afară din armată pentru că se căsătorise cu o evreică. Dar toată lumea a continuat să îi spună colonel, pentru că „de altfel nu aveai cum să îi spui altfel”. Umbla cu cizme înalte și lustruite de parcă ar fi ținut în continuare ordonanță. Soția sa era tare frumoasă, o explicație suficientă a faptului că s-a îndrăgostit de ea atât de nebunește că a preferat să se opună sistemului și să piardă tot ce construise în carieră. Ioan Harabagiu spune: „O ținea pe palme, așa spuneam noi. Era mare lucru să fii elegant atunci, dar ea parcă plutea la brațul lui, desprinsă din revistele de modă și cu un aer de actriță de cinema.”

Cu atât mai șocantă este pentru scriitor imaginea realității post-decembriste: un bătrânel bolnav, locuind într-un apartament neîncălzit, tocit de anii comunismului în statura sa impunătoare de fost colonel, însă purtând aceeși dragoste față de soția sa, în ultimii ani suferind de Alzheimer. Ceea ce a rămas în mintea scriitorului după vizită a fost nu doar revederea zonelor copilăriei, ci mai ales felul în care dragostea a supraviețuit, ca un semn că regimul comunist, dincolo de fațadă, nu a reușit să îngenuncheze orice lucru.

Atelierul fotografic apare ca un laitmotiv al copilăriei lui Andrei Codrescu. Amândoi părinţii scriitorului au fost fotografi. Mediul profesiei primeşte o valoare ontologică, predeterminantă a copilului Codrescu: „Mama şi tatăl meu şi-au petrecut cele şase luni cât au fost căsătoriţi aproape numai în camera obscură a atelierului foto. Fără îndoială am fost conceput acolo. După aceea, am copt înăuntrul mamei mele sub lumina roşie mereu prezentă timp de şase luni întregi, timpul pe care eu îl cred necesar pentru formarea principalelor organelor interne şi a unei mari părţi din creier.” (traducerea mea, Against Photography) Între atmosfera intrauterină şi atmosfera atelierului se creează o corelaţie, ambele fiind caracterizate de întuneric şi căldură. Camera obscură devine la Codrescu echivalentul peşterii sau al altor simboluri mistice ale vieţii intrauterine, al protecţiei totale pe care o simte fătul şi la care va tânji apoi conştient şi, mai ales, inconştient, toată viaţa. Adultul Codrescu va căuta ulterior acel întuneric plin de viaţă, explicându-şi astfel preferinţa pentru oraşele active noaptea, aşa cum este New Orleans. Lumina roşie poate fi considerată o lumină de tip iniţiatic, formatoare a Sinelui, multe din experienţele revelatorii semnalând prezenţa luminii pe parcursul procesului.  Ca în orice experienţă de tip iniţiatic, despărţirea de timpul revelaţiei e resimţit ca un şoc: „Am fost violent aruncat la lumina zilei de divorţul părinţilor mei.” (traducerea mea, Against Photography)  E vorba de această dată de plecarea mamei din atelierul foto şi din întunericul protector, cuprinzând lumina roşie, şi intrarea în alt tip de lumină, având şi ea implicaţiile ei, căci divorţul părinţilor şi această lumină a zilei vor determina relaţia tată-fiu de mai tărziu.

La ceva timp după naştere, mama scriitorului, Eva, îşi va deschide şi ea un atelier fotografic, cu denumirea „Baby” (copil, în engleză) după numele de alint pe care aceasta îl avea. Denumire predestinată parcă, „Baby” va influenţa lumea copilului Codrescu. Principalul instrument al fotografilor, camera foto, va deschide atât poarta către Celălalt, cât şi pe aceea a conştientizării propriului Eu. Scriitorul vorbeşte despre dihotomia care îl va reprezenta: „Sunt un aparat foto” şi „sunt o fotografie”, ultima ipostază fiind cea predominantă. În timp ce mama fotografia prin lentilă, copilul fotografia prin propriii ochi. Dar în acelaşi timp ajungea periodic în faţa camerei, pentru a-i poza mamei în diverse ipostaze, până când ea o alegea pe cea perfectă, cea care merita să fie imortalizată, figura perfectă a fiului cu rol de figură a fiului perfect. Trecând prin diverse poziţii şi adoptând diverse expresii, fiul se bucură de atenţia mamei, prin intermediul aparatului foto, atenţie şi ochi care de obicei priveau alte persoane, clienţii studioului. Aparatul de fotografiat serveşte în aceste cazuri ca liant al afecţiunii materne.

Uneori fotografia devine egală cu identitatea, depinzând de scopul în care e folosită. Susan Sontag, unul din autorii de referinţă în interpretarea sensurilor fotografiei, scrie în On Photography că imaginea fotografică este o modalitate de a refuza experienţa, limitând-o la căutarea fotogeniei, convertind experienţa în imagine. La fel se întâmplă și în cazul copilului Andrei, când, pe parcursul şedinţei foto, până la alegerea expresiei considerate perfecte de către mamă, băiatul trece prin diverse expresii, toate izvorâte din acel Eu al său, care, dacă ar fi fost fotografiate, ar fi constituit un caleidoscop ce ar fi surprins întreaga existenţă a lui Eu. La maturitate, Andrei Codrescu va recunoaşte că în faţa aparatului de fotografiat se simte ca în faţa ochilor mamei, ca şi când toţi fotografii sunt mama sa. Va avea dilema alegerii expresiei şi poziţiei potrivite de fiecare dată, ca şi când, toate celelalte expresii şi poziţii ale subiectului ar trebui negate, ca şi când nu ar face parte din el, caz în care, între fotografie şi identitate nu se poate pune semnul egalităţii.

În aceeași lucrare menționată anterior, Susan Sontag aduce în discuţie fotografia ca dovadă, mai precis furnizoare de dovezi, pentru cazurile când există îndoieli legat de orice, e pur și simplu dovada supremă care poate fi oferită omului, imortalizarea lui 1s-a întâmplat”. Cu umor, scriitorul povesteşte în Against Photography cum, neavând permis de conducere, clasicul „act de identitate” al americanilor, după emigrarea sa în Statele Unite ale Americii, s-a identificat în faţa unui poliţist cu fotografia de pe volumul de poezie pe care îl publicase. În acest caz, între fotografie şi identitate se pune semnul egalităţii, pentru autorităţi existând o corelaţie strictă între fotografie şi realitate. Din postura de imigrant, Codrescu concluzionează ironic: „Photos para la autoridad !

Identitar, fiul refuză multă vreme puternica legătură cu mama sa, poate datorită amintirilor legate de lacrimile mamei și de lipsa familiei originale, de încercarea continuă de a fi copilul perfect, capabil să suplinească afectiv orice și să alunge plânsul. A poza în fața aparatului fotografic se transformă în timp din fugă îngrozită în căutarea identității în joacă și în ascunderea identității. Legătura de sânge între generații e conștientizată și acceptată, așa cum se reflectă în The Art of Forgetting (Arta uitării): „chiar dacă eu am fost creat special să fiu înlocuitor/ pentru tatăl ei”. Andrei devine și acceptă se devină puntea dintre generații, „ben Adam fiul Evei”.

 

Rodul

 

O Eva nonagenară, mărul de aur al bunicului lui Andrei Codrescu, își roagă în 2014 propriul rod să caute mormântul străbunului din Alba Iulia și să pună o floare la capul acestuia. Poposind câteva ore în cetatea veche, scriitorul vizitează Cimitirul evreiesc și o întreabă pe îngrijitoare cum ar putea să găsească un loc vechi de îngropăciune, pe numele Geller. Părea a fi un proces dificil, o căutare într-un registru cu zeci de pagini îngălbenite, având ca punct de reper doar un an incert al morții. Dar femeia zâmbește misterios: „aa, știu care e!”, iar, pentru a alunga privirile surprinse ale vizitatorilor de peste mări și țări, adaugă: „e locul unde crește mărul”.

Conduși de îngrijitoare printre mormintele vechi unde rar se mai adaugă vreunul, comunitatea evreiască actuală fiind foarte restrânsă, călcând prevăzător pe solul denivelat împânzit de buruieni înalte, musafirii ajung la o piatră funerară pe care scrie atât cu litere ebraice, cît și litere latine: Geller, Bernat (1880 – 1936). Un măr sălbatic are rădăcinile adânc înfipte în trupul devenit cenușă al bunicului imaginat în atâtea din poveștile copilului. Andrei, fiul Evei, rod căzut în lume care s-a întors la măr. Mușcând din mărul amărui, Andrei Codrescu poate spune: Bunicul e în măr!

Bunicul e în măr, mărul în nepot, nepotul cu bunic și măr cu tot în cuvinte sunt, în „orașul Marelui Măr”. Iar „ca merele de aur pe polițe de argint, așa este cuvîntul spus la locul lui” (Pilde, 25,11), mai ales când locul e literatura plimbându-se între continente, semințe și seminție peste arcul timpului.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.