În presa de senzație citim uneori despre un bărbat însăcinat sau chiar despre unul care ar fi născut copii. În literatura orală și scrisă, motivul bărbatului însărcinat e cunoscut de cel puțin de 12 secole, iar în folclorul german, italian ori francez a fost înregistrat din oralitate chiar și în ultimele decenii ale secolului trecut. În cultura populară românească pare să nu fi fost atestat, dar în celebra monografie Basmele române (1895, 1978) a lui Lazăr Șăineanu e menționat rarisimul motiv al nașterii din pulpa unui bărbat bătrân, care a mâncat un măr dăruit de Sf. Vineri.
În literatura scrisă, motivul „bărbatului însărcinat” pătrunde, poate pentru întâia oară, în Decameronul lui Giovanni Boccaccio, scris între 1349 și 1353. Opera scriitorului florentin a fost reeditată de nenumărate ori, a fost una dintre cele mai citite opere medievale, a servit ca inspirație pentru mai multe arte, dar folcloriștii s-au aplecat prea rar asupra ei, cu excepția celor care au colaborat la Enzyklopädie des Märchens (v. Alberte Spinelle: Boccaccio, Giovanni, în vol. 2, col. 549-561); de altfel, în această operă monumentală (15 volume), Boccaccio e citat de peste 200 de ori, mai ales când e vorba despre primele atestări ale unor motive.
Se știe că Decameronul conține 100 de texte povestite în număr egal de către șapte doamne și trei domni, retrași din calea ciumei din Florența. Fiecare spunea câte o poveste în fiecare zi. Textele înfățișează „întâmplări adevărate”, care circulau în tradiția orală a secolului al XIV-lea în orașul medieval, dar nu numai acolo. Mai mult decât astăzi, atunci oricine știa povesti despre întâmplări reale ori imaginare, auzite ori inventate, arta povestitului fiind, ca să zic așa, la îndemâna oricui.
Nu e cazul să mă lansez în considerații privitoare la importanța care îi revine operei lui Boccaccio în istoria oralității europene, nici în caracterizarea celor 10 povestitori, a tematicii operei ori a stilului și formulelor de început și sfârșit cuprinse în fiecare text. Mă opresc la una dintre povestirile boccacciene: a treia, din ziua a noua. Filostrato spune, la îndemnul reginei, povestea lui Calandrino, (ne)fericitul moştenitor din partea unei mătuși a sumei de 200 de lire; acesta își făcea iluzia că ar putea să-şi cumpere o moșie și tratează cu toţi samsarii din Florenţa, de parcă ar fi avut 10.000 de guldeni, dar de fiecare dată strică târgul, când vine vorba de stabilirea preţului. Trei zidari hâtri, Bruno, Buffalmacco şi Nello, i-au propus să cheltuiască banii pentru o masă comună, dar el nu a fost de acord; cei trei s-au înțeles să-l păcălească. Îi iese în cale mai întâi Nello, apoi Buffalmacco şi la urmă Bruno, fiecare dintre ei mirându-se cât de rău arată şi presupunând că trebuie să fie ceva cu sănătatea lui. După aceste rafale de artilerie, Calandrino începe să creadă că are febră; e sfătuit să se culce în pat şi să-şi trimită urina la meşterul Simone, proprierarul unei spițerii din apropiere, pe care ei îl înştiinţează prin Nello despre planul pus la cale. Simone intră în acest joc și, după ce slujnica îi aduce urina lui Calandrino, îşi vizitează pacientul, spunându-i în taină: ascultă Calandrino, hai să vorbim ca între prieteni, ţie nu-ţi lipseşte nimic, dar eşti însărcinat. Calandrino scoate un urlet jalnic şi îşi explică totul prin aceea că soţia lui, Tessa, o femeie de altfel demnă de toată onoarea, dorea să participe la actul sexual „numai de sus”. Dar: cum să vină copilul pe lume? Clandrino îl roagă pe Simone să facă tot ce-i stă în putinţă, inclusiv să cheltuiască cele două sute de lire, numai să nu fie nevoit să nască, deoarece auzise de la femei că naşterea e însoţită de foarte mari dureri.
Medicamentul care urma să-l vindece pe Calandrino consta din apă distilată, plăcută la băut, şi, în trei zile, avea să rezolve totul, după care păcălitului urma să-i meargă ca peștelui în apă. Pentru asta, Simone avea nevoie de trei cocoşi castraţi şi de alte ingrediente. Calandrino acceptă orice, numai să nu fie nevoit să nască; Bruno cumpără toate cele necesare satisfacerii poftelor lor, Calandrino urmează tratamentul prescris, iar după trei zile, se scoală bucuros şi îşi vede de treabă. Bruno, Buffalmacco şi Nello erau acum mulţumiţi că au reuşit să facă figura zgârcitului de Calandrino.
Tema bărbatului însărcinat a preocupat nu numai pe povestitori, ci şi pe folcloriști. Giuseppe Pitrè a publicat variante siciliene şi toscane, utilizate de Roberto Zapperi în: L’uomo incinto: la donna, l’uomo e il potere. Cosenza: Lerici, 1979 ; în Franța, Daniel Fabre a publicat studiul Le garçon enceint (Cahiers de littérature orale 20, 1986, 15-39), iar R.W. Brednich a publicat legende urbane din Germania (Die Spinne in der Yucca-Palme. München: Beck 1991).
În variantele siciliene e vorba de un preot, care avea doi servitori – o femeie și un bărbat –, cu care se purta aspru și care se răzbună pe stăpânul lor, punându-i în pat un şvab de bucătărie. Acesta intră, prin anus, în corpul preotului. Preotul crede că e însărcinat şi își propune să avorteze. Dar cum? Adună informații de la trei femei din parohie : una îi spuse că a avortat prin nestaisfacerea poftei de o tortă, alta zice că a căzut de pe scară, iar a treia, că a luat trei uncii de sare englezească. Preotul se pune pe treabă: se uită la o tortă frumoasă, crezând că pofta nesatisfăcută îi va veni în ajutor, dar nu scapă de sarcină; apoi pune slugile să-l împingă de pe scară şi cade, lovindu-se într-atât, încât a stat trei zile în pat, dar de sarcină tot nu a scăpat; în fine, după ce a eşuat cu cele două încercări, s-a hotărât să bea apă cu sare englezească. După vreo două ore a avut nişte dureri groaznice de burtă, de credea că moare. S-a aşezat pe oala de noapte și, când s-a ridicat, a văzut acolo ceva negru și își zise: O, fiul meu, tu ai venit pe lume cu sutană. Cât am suferit eu pentru tine! El spune servitorilor că a născut un copil în sutană, aceştia au râs ne nerăsuflate, dar el a rămas la părerea lui.
În versiunea toscană e vorba de un preot de ţară, care avea dureri de burtă. Medicul i-a cerut să-i trimită urina spre analiză. Preotul i-o trimite printr-un ţăran. Pe drum se iscă o furtună, iar ţăranul nu poate ajunge la medic şi e nevoit să se oprească la un han, unde înoptează. El încredinţează hangiţei sticluţa cu urina preotului şi e asigurat că poate dormi liniştit. Va avea ea grijă de sticluţă. Numai că hangiul, care nu avea cunoştinţă de cele de mai sus, răstoarnă sticla, fără voie, iar urina se varsă. Hangiţa înlocuiește urina preotului cu a ei. Numai că ea era însărcinată de-adevăratelea. După analiză, medicul a dat din cap şi a vrut să se asigure ca aceasta e într-adevă urina preotului, ceea ce ţăranul a confirmat cu hotărâre. Atunci, medicul zise: Ei bine, în acest caz, preotul e însărcinat. Ţăranul aduce ştirea preotului deznădăjduit: ce va zice scaunul episcopal, când va afla că e însărcinat?! Ce să facă – ce să facă? Se lasă să cadă pe scară, dar aceasta nu îi aduce decât dureri de oase. Se urcă în vârful unui copac înalt și se aruncă la pământ, unde tocmai născuse o iepuroaică şi unul dintre pui fuge speriat, ceea ce l-a făcut să creadă că acesta fusese chiar copilul lui.
Nu putem trece cu vederea anticlericalismul acestor povestiri provenite dintr-o țară catolică: Italia, dar plasarea acțiunii în mediu clerical sporește efectul asupra ascultătorilor.
La francezi, tema primeşte altă formulare. Daniel Fabre o înfățișează într-o povestire din Pays de Sault despre un uriaş, cu o poftă de mâncare imensă, pe nume Jean, care – se zice – ar fi putut mânca și un măgar întreg, viu. Maică-sa i-a făcut o mămăligă mare, amestecând cu un fus de tors, pe care l-a uitat în mămăligă şi pe care Jean l-a mâncat. A doua zi, burta lui Jean s-a umflat. Atât el, cât si maică-sa au crezut că e însărcinat. După o vreme, maică-sa l-a sfătuit să se aşeze într-un luminiş, ca să nască, ceea ce a avut ca efect faptul că fusul a ieşit din el ca din puşcă, producând o explozie. Un iepure din apropiere, speriat, a fugit cât a putut, salvându-se de un presupus vânător. Bănuind că acesta ar fi copilul lui, Jean zise: Doamne, eu ţi-am dăruit cel mai bun iepuraş care a existat vreodată și, de atunci nu a mai fost gravid niciodată.
În fusul de tors vedem bineînţeles un element sexual, un phallus, ceea ce a făcut credibilă „însărcinarea” lui Jean. Cu această funcţie e cunoscut fusul şi în alte texte, în special în basme.
Într-o formă cu totul modernizată, motivul bărbatului însărcinat poate fi găsit și în legendele urbane contemporane. R.W. Brednich (Die Spinne in der Yucca-Palme, nr. 93) publică o povestire în care un tânăr abiturient din Kassel, care urma să fie recrutat, trimite urina prietenei lui spre analiză, prietenă care avea diabet, dar era şi gravidă. Rezultatul analizei a fost: nu numai că tânărul are diabet, dar și că e însărcinat ; cu toate acestea, trebuie să se prezinte urgent la cazarmă.
Cu alte cuvinte, tânărul s-a trădat, neştiind că prietena lui e gravidă. E cea mai modernă formă a motivului cercetat aici şi, practic, e distrus. A dus la distrugerea lui, pe de o parte, rezultatul evoluției practicii medicale, iar pe de alta lipsei credinţei în magic şi în religios. Cea mai recentă povestire la baza căreia se află motivul bărbatului însărcinat nu este altceva decât o luare în derâdere a situaţiei descrise. „Şmecheria” tânărului din Kassel nu îşi face efectul, ci dimpotrivă, ea e dezvăluită de mentalitatea actuală.
Am început povestea acestui motiv cu Boccaccio (sec. 14), dar aceasta nu reprezintă prima lui atestare; cea mai veche datează din sec. al IX-lea. Se spune că principele Henric al II-lea al Bavariei, simulând că ar fi bolnav, a trimis medicului-episcop Notker, în locul urinei proprii, pe cea a unei fete de ţăran, care era însărcinată, şi a primit răspunsul: Bunul Dumnezeu vrea să săvârşească nemaiauzita minune ca principele să nască şi să hrănească la sânul lui un copil (Brednich).
Motivul bărbatului însărcinat poate fi urmărit timp de peste o mie de ani, dar oare e menit să dispară curând? Cred că nu. De-a lungul unui mileniu s-au deplasat accentele: de la credibil/incredibil, la încercare/eșec, de la mediul meșteșugăresc la cel preoțesc și de la acesta la cel mitic (Gargantua), la principe, la abiturient. Se poate spune că oralitatea (folclorul) nu moare; vor rexista întotdeauna oameni care cred în minuni și care pot fi păcăliți, vor exista întotdeauna oameni care dau prilej să fie batjocoriți: Calandrino e etern, iar Bruno, Buffalmaco și Nello vor găsi totdeauna motive să râdă de alții.