***
Oameni pe stradă, cum îi simţi, ca o pastă,
secretaţi de un puls fără nivel, depărtaţi şi teribil de inumani,
cu glasurile răzbind dintr-o deplorabilă stare
a imaginaţiei, ei sînt sfîrşitul, ziua moartă, realitatea fără apeluri,
făcută din lucruri de pe afară,
printre morţi îi găseşti, îi priveşti cu pofte vechi, apar
în curgerea ofidiană a simţurilor, în zvîrcoliri, apariţii aburite,
ca simţurile multă vreme neexersate,
vine o vreme cînd ţi-e ruşine de propriul trup, cînd nu mai suporţi
lumina pe piele, cînd din braţe alunecă
o vieţuitoare ce abandonează,
lumea din noi, dacă am putea să o ridicăm cu venele,
dacă am putea, în impudoare, să resimţim clipociri şi tonuri
în resorbţie,
am privi cu pielea,
ne întoarcem în materia pură, fără buze,
cu pămînt în gură şi cu propoziţii
devenim una cu parola neagră,
la începutul unei zile ce nu se mai poate naşte,
după tranzacţii desfiguratoare chipurile produc
o lumină ilicită, ca mijlocul zilei morţilor, acolo,
un pămînt ondulat ca emoţia
ne spune adevăratul nostru nume
***
voci ieşite dintr-o gură prăbuşită, stau în propria-mi vîrstă
ca într-un ştreang, ştreanguri sînt venele mele şi propoziţiile,
zemuieşte un soare în sfîrşiturile limbajului.
Fumegă instinctele, coruri de femei,
trece moartea şi uită de sine.
A privi în inima răului, acolo
nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică,
ea îmi mănîncă poemul
***
Se instalează în mine un om bătrîn, ocupă treptat toate cotloanele,
deocamdată convieţuim, avem aceleaşi vicii, ne plac aceleaşi femei,
dar el creşte din lucrurile la care renunţ, în anumite momente,
cînd limbajul însuşi are umbră, aud răsuflări obosite
şi atunci spun:
Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame,
Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face
raţionamente,
e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sînt
dispreţul, dragostea şi răzbunarea
nu face politică, o suportă şi o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate
curvele,
stă cu peştii şi pe toţi îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor
le e un pic mai puţin teamă cînd vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi
exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,
e nevoie sa mai şi iubeşti, nu-i aşa,
despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulţi cu superioritate, e un
Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute,
şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa mare, şi nu toţi sînt împăcaţi,
Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urît şi agresiv, şi chiar este violent
şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar
aşa îl simt mai aproape, el se naşte în slăbiciunile mele, de obicei,
în ele locuieşte nimicul sau ceva atît de dezintersat de semnificaţie,
încît seamănă cu nimicul, dar el îmi iubeşte nimicul,
cu asta m-a dat întotdeauna gata, el ştie că nimicul meu
e sămînţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut
***
Am exersat mult, am obosit să-i privesc pe toţi ca pe nişte victime,
sînt insul din serile în care nu mai există nici o soluţie,
cînd intenţiile au îmbătrînit dintr-odată, ca amantele din alte vremi,
şi stăm în timpul vînăt, e vremea putrezirii codurilor,
faţa ta se varsă în faţa mea, complotăm, iar victima comploturilor
creşte, sparge toate geamurile, debordează, vorbeşte în
limbajele noastre, ne spune poveştile,vieţile noastre se întorc
epuizate, o viaţă epuizată e un copil bătut crunt, iar el surîde,
şi noi complotăm, o producem,
nesiguri prin linişti dense, apoase, asa cum e vremea
cînd te oglindeşti într-o mamă, nimicitorul nu mai tace din gură,
drumul pînă la inima ta e lung, inima ta e foarte departe,
o balerină nebună prin mari încăperi de odinioară
***
Pentru Cis şi pentru baciul Ioan Moldovan
Cade adînc în noi grăuntele conştiinţei morţii,
tu si eu sîntem tare departe şi privim
lanurile întinse şi secerătorii,
în moartea mare, creşte desfrînarea,
floarea prăduitoare