Christopher Lasch (1932-1994) este unul din cei mai importanți istorici și critici sociali americani. A predat istoria în diverse universități din Statele Unite și, conform mărturiei studenților săi, se considera „un moralist public”. Originar din America profundă, din Midwest, dintr-o familie de intelectuali cu înclinații liberale, odată ajuns pe băncile universității resimte influența teologului protestant Reinhold Niebuhr, prin care descoperă tradițiile populismului american de secol XIX. Instrumentele analizelor sale social politice se nuanțează prin studiul metodelor și teoriilor unor gânditori ca Freud, Marx și Adorno. Dificil de poziționat pe tabloul politic transatlantic, e catalogat de unii critici ca părintele a ceea ce s-ar putea numi Alt-Left, o stângă americană radicală și populară.
Hedonism contemporan este o minciună; căutarea plăcerii ascunde, în realitate, o luptă pentru putere. Nu este adevărat că americanii nu au devenit mai sociabili și cooperanți, așa cum teoriticienii sociabilității și ai conformismului ar vrea să ne facă să credem, ci au devenit doar mai pricepuți să exploateze în avantaj personal relațiile interpersonale. Activități care se fac în mod clar doar de plăcere adesea au drept scop, în realitate, păcălirea celorlalți. Este simptomatic pentru substratul societății americane faptul că termeni vulgari care se referă la contactul sexual transmit, de asemenea, ideea de a supune pe cineva, a-l domina, a-l trage în țeapă, a-ți impune voința prin viclenie, înșelăciune sau forță. […] În anumite privințe, societatea clasei mijlocii a devenit o imitație palidă a ghetoului populat de negri, după cum ne poate ilustra adoptarea limbajului acestuia. Nu e nevoie să minimizăm sărăcia din gheto sau suferința provocată negrilor de către albi ca să observăm că circumstanțele tot mai periculoase și imprevizibile în care trăiește clasa mijlocie au dat naștere unor strategii pentru supraviețuire similare celor folosite de negrii. Într-adevăr, atracția pe care albii nemulțumiți o manifestă pentru cultura negrilor sugerează că, în zilele noastre, cultura negrilor se adresează unei situații generale, în care cea mai importantă trăsătură o reprezintă pierderea, pe scară largă, a încrederii în viitor. Săracii dintotdeauna au fost nevoiți să trăiască în prezent, dar acum grija disperată pentru supraviețuire pe plan personal, camuflată uneori sub forma hedonismului, a cuprins și clasa mijlocie. Astăzi aproape toată lumea trăiește într-o lume periculoasă din care sunt mici șanse de scăpare. Terorismul și șantajul internațional, bombele și deturnările mijloacelor de transport, îi afectează în mod arbitrar și pe bogați și pe săraci. Criminalitatea, violența și războaiele între bande rivale fac orașele nesigure și amenință să se extindă în suburbii. Violența rasială de pe străzi și din școli crează o atmosferă de tensiune cronică și amenință să erupă în orice clipă într-un conflict rasial de amploare. Șomajul se extinde de la săraci la clasa funcționarilor, în timp ce inflația mănâncă din economiile celor care sperau să aibă o pensie confortabilă. O mare parte din oamenii despre care se spune, în mod eufemistic, că aparțin clasei mijlocii doar din cauză că se îmbracă mai bine când merg la serviciu, a fost redusă acum la condiții proletare de existență. Un număr mare de slujbe la birou nu mai solicită multe competențe sau sunt chiar mai puțin plătite decât munca fizică și nu mai conferă un statut înalt sau un grad ridicat de siguranță. Propaganda morții și a distrugerii, pe care emanând fără încetare din mass media o emite fără încetare, nu face decât să contribuie la atmosfera generală de nesiguranță. Foamete sau cutremure din regiuni îndepărtate, războaie și revolte de peste mări, toate atrag atenția în aceeași măsură ca și evenimentele ce au loc aproape de casă. Latura arbitrară a reportajelor despre dezastre întărește caracterul arbitrară a existenței însăși; lipsa unei continuități în relatările evenimentelor, de vreme ce criza de azi face loc unei noi crize de mâine, fără nici o legătură între ele, contribuie la senzația de discontinuitate istorică – sentimentul că trăiești într-o lume în care trecutul nu oferă nici un punct de reper prezentului, iar viitorul a devenit total imprevizibil.
Concepțiile mai vechi privind succesul presupuneau o lume rapidă, în mișcare, o lume în care averile se câștigau și se pierdeau cu repeziciune dar noi oportunități se iveau în fiecare zi. Totuși, acestea presupuneau, de asemenea, o anumită stabilitate, un viitor ce se asemăna oarecum cu prezentul și trecutul. Extinderea birocrației, cultul pentru consum, cu satisfacerea imediată a dorințelor, dar, mai mult ca orice, fracturarea sentimentului de continuitate istorică au transformat etica protestantă și au condus principiile de bază ale societății capitaliste la o concluzie logică. Urmărirea interesului personal, identificat odinioară cu urmărirea câștigului și acumularea de bogății, s-a transformat în căutarea plăcerii și a supraviețuirii psihice. Condițiile sociale de acum se apropie de viziunea asupra societății republicane concepută de Marchizul de Sade chiar la începutul epocii republicane. În multe privințe, cel mai vizionar și cu siguranță cel mai tulburător dintre profeții individualismului revoluționar, Sade a proclamat că satisfacerea nelimitată a tuturor poftelor reprezintă punctul culminant, logic, al revoluției din sfera raporturilor de proprietate, fiind singura modalitate să se ajungă la o fraternitate revoluționară în forma cea mai pură. Regresând în scrierile lui până la nivelul celor mai primitive fantasme, Sade a reușit să întrevadă, în mod straniu, întreaga dezvoltare ulterioară a vieții personale sub capitalism, care nu se încheie printr-o fraternitate revoluționară, ci printr-o societate de frați și surori vitrege care a supraviețuit originilor sale revoluționare și le-a repudiat. Sade și-a imaginat o utopie sexuală unde fiecare are dreptul de a-l poseda pe fiecare, unde ființele umane, reduse la organele lor sexuale, devin absolut anonime și interșanjabile. Idealul său de societate reafirma astfel principiul capitalist că ființele umane, în ultimă instanță, pot fi reduse la stadiul de obiecte interșanjabile. De asemenea, el a încorporat și a oferit o nouă și surprinzătoare concluzie la descoperirea lui Hobbes care afirma că distrugerea paternalismului și subordonarea tuturor relațiilor sociale la forțele pieței au înlăturat ultimele rețineri și iluzii ce atenuau războiul tuturor împotriva tuturor. Sade și-a dat primul seama că în starea de anarhie organizată rezultantă, plăcerea devine unica preocupare în viață – plăcere care, totuși, se confundă cu violul, crima și agresiunea nestăpânită. Într-o societate ce a redus rațiunea la un simplu calcul, rațiunea nu poate impune nici un fel de limite în căutarea plăcerii și nici nu poate limita satisfacerea imediată a vreunei dorințe, oricât de perversă, dementă, criminală sau doar imorală ar fi aceasta. Într-adevăr, normele care ar condamna crima sau cruzimea își au originea în religie, compasiune sau în genul de raționament ce respinge practicile pur instrumentale. Ori, niciunul dintre aceste forme demodate de gândire și trăire nu își are locul, în mod logic, într-o societate bazată pe producția de mărfă. În misoginia lui, Sade a sesizat că iluminismul burghez, împins până la concluziile lui logice, condamna chiar și cultul sentimental al femeii și al familiei, cult pe care tocmai burghezia îl dusese la extrem. În același timp, Sade a remarcat că dezaprobarea gesturilor de „venerare a femeii” trebuia să meargă mână în mână cu apărarea drepturilor sexuale ale femeilor – dreptul de a dispune de propriile trupuri, cum ar spune feministele în ziua de azi. Dacă exercitarea acestui drept în Utopia lui Sade se reduce la datoria de a deveni un instrument al plăcerii altuia, asta nu se întâmpla din cauză că Sade avea ură pe femei, cât din cauză că ura omenirea. El a observat, mai bine decât feministele, că toate libertățile din regimul capitalist se rezumă până la urmă la același lucru, la aceeași obligație universală să te desfeți și să fii desfățat. În același timp, fără să aducă atingere propriei logici, Sade reclama în numele femeilor dreptul „să-și satisfacă toate dorințele” și „toate părțile trupului” și declara că „toate femeile trebuie să se supună plăcerii noastre.” Astfel, individualismul a ajuns să aibă drept consecință cea mai radicală repudiere a individualității. În viziunea lui Sade, „Toți bărbații și toate femeile se aseamănă”. Pentru compatrioții care urmau să devină republicani el lansează un avertisment de rău augur: „Să nu credeți că puteți fi buni republicani atât timp cât îi izolați în familie pe copii, care ar trebui să aparțină numai și numai republicii.” Așadar, nu doar în gândirea lui Sade, ci și în istoria ulterioară, atât de bine anticipată de fiecare exces, nebunie și infantilism al ideilor sale, apărarea vieții private culminează cu cel mai complex atac împotriva acesteia: anihilarea individului prin proslăvirea lui.
Christopher Lasch
Traducere din limba engleză de Ovidiu Solonar din volumul în curs de apariţie, Christopher Lasch, Cultura narcisismului, Alexandia Publishing House, Suceava.