A.E. Baconsky
Îndemn către cel care vine
Nu-ți fă chip cioplit, nu te teme
de cei cu privirile sumbre – lumina ce-o porți
va goni întunericul lor, cum ziua în zare dizolvă
coloanele nopții. Nu căuta să lovești în dușmanii
mărunți, căci seamănă șerpilor care pier
otrăviți de veninul ce-l poartă – surâsul
abia conturat, apăsarea și drumul, sunt armele tale.
Nu uita niciodată că cele ce mor sunt adesea
frumoase, dar puiul de vultur golaș
ce se naște, înseamnă mai mult. Ușile nu le-ncuia
cu zăvor, ziua și noaptea drumețul
venit de departe să-ți bucure casa, și câinele tău
să-l cunoască, încât și când nu vei mai fi,
orișicărui strein însetat de odihnă să-i iasă în cale
mereu gudurându-se blând la picioarele lui,
ca să nu simtă nimeni că nu ești acasă și nimeni
să nu se-ndoiască o clipă de-ntoarcerea ta.
Primăvară florentină
Cu mâini prelungi, cu mâini palide
primăvara pe Arno. Cu mâini prelungi
Botticelli trezește copacii.
Mergi căutând, mergi lunatic
prin ziua ce, fără s-o pierzi,
ai găsit-o – și un număr
doar de tine știut te întâmpină.
Stai între voci și-ntre clopote – iată-n curând
pietoni amețiți și extatici vor trece
cu fluturi pe pleoape, va fi
o paradă a sufletelor
întrupate în piatră, o mare
beție de mirt. Numai tu
vei continua să halucinezi
sculptori bătrâni și sălbatici
și Venere de lemn înfrunzind
într-o țară înaltă.
Literatură
Va veni somnul și milioane de animale fără ochi
și milioane de vietăți roșii noaptea pe ploaie –
toamna semănătorul olog va plânge pe câmpuri
primăvara cu frunze de fier.
Evadații se vor întoarce singuri în temniță,
pleoapele negre, lacătele de-argint…
supușii din cimitire își vor muta mușuroaiele
într-o largă mișcare de valuri.
Și cuvintele vor continua să se-nmulțească mereu,
întunecând orizontul și moartea,
milioane de vietăți roșii, milioane de aripi,
milioane de ștreanguri…
Viscol
Pentru coamele negre, uraganul
caută capete. Uraganul de iarnă
iubește, ca mine, ochii tăi negri.
Stinge luminile toate
pe rând câte una –
lira de fosfor a trupului tău
s-o sărut acordând-o cu tonul
de noapte al uraganului,
tonul de alb și de negru,
cu care, afară, în noapte,
iarna îngână minunile trupului tău.
Fără lumini, fără lună –
uraganul pe geamuri gravează
cu aripa stema iubirii de noapte;
uraganul dezlănțuie rituri erotice.
Stins, totul stins – fără lumini, fără lună –
lira de fosfor a trupului tău
mi-e de-ajuns.
Aurel Rău
90 de ani împliniți
Sărbătorim viața,
că-i mai bună.
În fiecare an,
ziua mea de naștere
am serbat-o,
pe cât s-a putut,
prin muncă;
scriind câte-o poezie.
Punându-mi
câte-o întrebare:
Ce-s anii,
unde merg,
și de unde vin?
Cum să-i fac
să stea și să meargă
în același timp?
Mulțumit că pot scăpa
de un bilanț,
prin astfel de jocuri
de cuvinte.
Mă bucur
de cum o numărătoare
își urmează șirul.
„Bună să-ți fie inima!”
îi zic,
îmi zice.
Și ne vedem
de drum.
(2020)
Pinguinii
Prinzând pinguinii pe ecranul calculatorului,
o himeră, de o clipă.
Stau cu aripile pe lângă trupuri, în picioare,
și privesc oceanul înghețat,
vidul,
infinitul.
Lungi, cu picioarele în zăpadă, goale,
și cu capetele într-o parte, ascultând meridiane.
Au aripile ca mâini, în jos lăsate,
și bluzoanele fără nasturi.
Dacă aripile li s-ar transforma în mâini,
ar fi ca noi.
Aduc atât de mult cu omul.
Iar dacă ar țâșni drept în sus
ar ieși prin centurile magnetice ale lui Van Allen
și nu i-ar sfii frigul cosmic,
în ținutele lor de scafandri și de astronauți.
Ar înota prin intergalactic.
Dar dacă aripile li s-ar transforma în mâini
n-ar mai avea aripi și n-ar avea vâsle,
și le-am fi brusc superiori.
Coș de nuiele
cu capac,
pe care-l cumpăr în marginea unui drum.
Un soi de putină elegantă,
de ținut rufe,
sau podoabe
într-un palat cu turnuri de India.
Căptușit
cu o fină mătase verde.
Îl cumpăr, dintr-o prețuire
pentru împletiri.
Le aduceau prin locurile noastre
niște țigani albi,
vânzători de coșărci din nuiele,
ca ei albe,
într-un cătun
de lângă o pădure.
Unde, școlar în prima clasă de liceu,
într-o duminică,
mergând spre casă,
cu bilet de voie,
pentru o zi,
rătăcind drumul,
cu un ortac,
am cerut, și ni s-a dat,
o cană de apă.
Coș de nuiele
cu încifrări
de cruguri solare;
lucrat cu artă, cu două mânere;
și capacul
peste o tainiță
un zăvoi verde.
Îl duc așa, în mașina unor prieteni
care admiră
simțul meu gospodăresc
și nu știu că în el voi păstra
doar această amintire
trezită
dintr-un somn,
într-o duminică.
Ce mi-a scos din monotonie
o drumeție.
Cumpărat
numai în acest scop.
Adrian Popescu
Europa
S-o alungăm? Dar ne-a hrănit odată,
Și laptele ei sacru crescut-a filosofi,
Și stirpe de eroi. Junincă-njunghiată,
Schimbată pe porumb și pe cartofi.
Stă în genunchi, nu în bazilică, în iarbă,
Orbită zi și noapte de meme și lozinci,
Viesparul lor nu-i stup, încep să fiarbă
Puhoaie, viitura în care tu ne-mpingi.
O, Zeus o răpise sub chipul unui taur,
Acum o siluiesc cei de pe malul stâng,
Barbarii lumii noi școliți de dinozaur,
Și har și rațiune disprețuite-mi plâng.
Vezi, se scufundă continentul în noroi,
O, Europă sabordată, oamenii de cart
Au adormit cu toții, beți, drogați și goi.
Ei care s-au născut din Carol și Descartes.
Grădina Botanică
Grădina de pe deal cu cactuși sau lămâi,
Cu palmieri în sere mi-a răsfățat pruncia.
Copil eram cu alții, știi, locuiam la Clinici
unde în mai murea tăcut poetul Blaga.
O, biblicii smochini, solarii dulcii finici,
Acolo în grădină, copilul i-a văzut întâi.
Memorie, învie trecutul meu și bucuria
Acelui glas ce își recită singur seara saga.
O promisiune
Mă trezesc amintindu-mi un vers sau o
promisiune, pe care cineva mi-a șoptit-o
„Apoi, din cămăruță va începe repatrierea”.
Mesajul nu e foarte clar,
dar e foarte categoric.
Pajiștea
Vrei să fii tu, târziu, pajiștea mea,
Unde cresc arborii de pâine și cafea,
Unde nu-i boală, bătrânețe, nici urât?
Tu spune-ți numele, va fi destul atât…
6 mai, 1961
Când el plecă, plecau în cete
penații casei și-l urmau și larii,
ca pe Ulise, câinii lui fideli cu toții.
Cine fusese ultimul de-acolo,
care l-a prins încă în viață?
„Din mine simt cum cresc stejarii!”
l-au auzit șoptind cu greu, la urmă,
cu glasul lui profund, ce aduna
cu lira lui prea risipita turmă
de oi nătânge. Îl iubea Apollo.
Iar focul sacru pâlpâind îl văd
agonizând în strămoșeasca vatră,
sau e doar ledul din perete?
Noi stăm la căpătâiul unui muribund,
acuma înainte de prăpăd?
Nu vreun sicriu de lemn, un sarcofag
i-ar fi mai potrivit poetului, din piatră,
ca unui senator roman.
Iar masca mortuară i-o luară greu
parcă temându-se de faima lui.