„Fiecare dintre noi avem o patrie aici și una în cer. Dar și una terestră de elecțiune, pentru mine e Italia,” afirma Adrian Popescu, indicând coordonatele poeziei sale. Iată însă că, odată cu apariția celei mai recente plachete de versuri, Planetă dificilă, (editura Junimea, Iași, 2021, 88 p.), descoperim ideea de patrie și ideea de „acasă” dezvoltate într-o octavă superioară. Este vorba de o evoluție vizibilă deja din titlu: Planetă dificilă. În aceste poeme, chiar și atunci când vorbește despre sine, poetul face referire la umanitate în ansamblul ei. Experiența personală este o secvență din experiența lumii. Nimic nu este egocentric aici. Poetul se înscrie, ca om între oameni, în lungul șir al suferinței, spaimei și umilinței generate de perioada dificilă traversată de umanitate. Aceste condiții de presiune generează întrebări existențiale universal valabile. Frământările omului postmodern nu sunt diferite de cele ale omului dintotdeauna. Abordându-le, poetul se clasicizează. Nu este vorba de o rețetă de success literar ci de faptul că acesta rezonează natural cu acest filon clasic și cu această manieră de a scrie poezie. De altfel, Adrian Popescu este conștient de acest lucru, la fel și contemporanii săi.
Dinspre „patria terestră, de elecțiune”, poetul desenează un teritoriu solar, cu irizări din alte timpuri, considerate aproape de ideal. Italia este pentru Adrian Popescu nu doar locul unor afinități elective, nu doar o stare de spirit, ci locul eternei reîntoarceri la vârsta de aur, la sacru și la condiția ideală a ființei. Acolo omul există în toată splendoarea sa inițială, pășind alături de zei, eroi și de sfinți. Este un loc al speranței dar și refugiu din calea absurdului și degradării cărora le-a căzut pradă omul postmodern.
Acest loc atât de special pentru poet și în care lirica acestuia s-a manifestat cu precădere, este prezentat secvențial, în poeme acuarelă ce compun un peisaj cultural dincolo de care, în filigran, se desfășoară, uneori delicate, alteori melancolice peisaje sufletești.
Remarcăm ciclul Carnet venețian cu poeme ale unor dulci reverii, deschizându-se cu poemul „Oglinzile” și continuând acest joc al oglindirii, al revelațiilor, al pasajului dintre lumi, dinspre prezent înspre trecutul aureolat.
Italia poetului Adrian Popescu este un cocon luminos în care eul liric se retrage pentru a prinde aripi și a migra în lumea văzută ca o via dolorosa cu stații obligatorii, tot atâtea trepte de încercare: iubirea de altădată, bătrânețea, boala, teama.
O secvență a volumului este dedicată poeților clujeni. Viața literară clujeană văzută de Adrian Popescu are mai puțin din carnația aurie, din melancolia fastuoasă, barocă, specifică poemelor lui Horia Bădescu, iubitul poet al boemei clujene, în versurile sale Adrian Popescu operează o transfigurare. Poeții lasă în urmă omenescul și devin hierofanți oficiind în cercurile înalte și rarefiate ale literaturii. Adrian Popescu alege să vadă idealul, „aripile”, asceza chiar, în detrimentul cărnii și sângelui, măririi și decăderii, o reinterpretare amintind de erminia picturii bizantine. Literatura, cu precădere poezia, devin astfel, alături de idealizata Italie, încă un loc în care absolutul poate exista.
Poezia este salvare, ea poate realiza trecerea peste puntea uitării așezând poetul în memoria bibliotecii ideale. Are efect de chatarsis, permițând traversarea deșertului pandemic. Ea este și stea polară, punct luminos care, privind retrospectiv, ne arată că a servit orientării în lume. Poezia deschide o cale către spiritualitate: „Tu s-o iubești cum îți iubești părinții,/ Cei care scriu au harul lor ca sfinții,/ Chiar dacă ei nu-s sfinți, poate bătrâni/ Cu îngroșate degete la vinetele mâini”.
Adrian Popescu disemniează în paginile cărții o ars poetica, manifest pentru redescoperirea poeziei, a originii sale divine și a dimensiunii sale estetice: „Noi credem marginile toate centru,/ Amestecând urâtul cu frumosul clar./ Mixăm vacarm, uitând zeiescul dar.”
Uneori în discrete trimiteri, alteori în suave irizări, Adrian Popescu inserează fragmente dintr-un autoprotret. Se întâmplă să ne releve și imaginea clară, în dialog, nu atât polemic cât amar: „Ce tragic râs au tinerii poeți,/ Au unii amintirea unui nimb?/ Destinul le va da ceva de preț,/ Cerându-le viețile în schimb.// Nu scriu ca ei, eu scriu altfel./ Răsăritean în rasă apuseană,/ Tiparul firii-l caut, cred în el,/ Ei despre o lume post-umană.// Să ștergeți des, eu nu am fost/ Așa decis s-apăs pe tastatură (…)”.
Adrian Popescu este unul din puținii poeți „clasicizați” care abordează problema post-umanismului. Un subiect care ține de o schimbare de paradigmă, cu profunde implicații nu doar economice, sociale ci și etice și spiritual. Acest subiect dificil de abordat, este inserat în textura poemelor sale, ale celui care mărturisește că scrie „altfel”. Este o piatră de încercare, întrucât în maniera de a scrie a noilor generații de poeți această temă și-ar găsi locul mai facil, totuși focus-ul acestora cade pe faptul divers și mărunt al zilei, nihilism, mizerabilsim ș.a.m.d. La Adrian Popescu a dezvolta această temă este datorie civică și morală dar, dincolo de acestea, o evoluție firească, deoarece spirtualitatea a fost o constantă în creația sa literară. Nu e vorba de ceva ce a însoțit lirica sa ci de ceva ce face parte organic din aceasta. De aceea meditația pe tema post-umanismului este un firesc pas următor pentru poet. Este de remarcat naturalețea cu care această nouă temă a fost abordată și integrată în lirica sa. E și un exemplu despre cum, un poet aparținând canonului abordează subiecte stringente, care pot fi cu ușurință preluate de literatura science fiction, reușind să le integreze fără stridențe în poeme, rămânând fidel stilului poetic, timbrului său inconfundabil, tăieturii versurilor.
Nichelul și oțelul, tastatura, roboții, anihilarea aspirațiilor umane și ale idealurilor tarează o nouă lume: „Totul acum începe. Totul de nichel și oțel/ Nu cărți, mesaje, nu întâlniri, contacte reci,/ Nu împăcate morți la vreme, viață fără țel,/ Din care nu mai vrei deloc, de-aici să pleci,/ Ciborgi ce nu cunosc nici bucurii nici milă/ Roboți ce te pândesc din sute de ecrane, un/ Cod sever aplică „Arta trecutului e inutilă!”
În Planetă dificilă Adrian Popescu pune în oglindă nu „omul nou” ci, cu anticipație, realitatea post-umană și omul vechi, „din vechiul ram/ al celor care-au scris cu lacrimi”. De o parte stau ciborgii fără suflet, de cealaltă omul care vibra la un paslm, se înfiora în fața unui mosaic din Ravenna, se transfigura din dragoste. Argintul nobil și vechi, desuet chiar, e înlocuit cu strălucirea stridentă a nichelului și oțelului în acest nou veac în care „încet conturul lumii noastre se tot șterge”.
Cheia de boltă a Planetei dificile este un poem, de mică întindere, esențializat și sibilinic. Îl reproducem în continuare: „Un continent își pierde crezul,/ O molimă își face zilnic norma./ Decapitat un om în stradă zace.// Când bibliotecile rămân închise,/ Când în biserici intri într-o doară,/ Cine îl duce-n spate pe Anchise?// Cei vechi știau că piere Forma,/ Atunci când se usucă miezul…/ Și când e doar uitare nu e pace.” După atentatele de la 11 septembrie, o știre printre atâtea altele spunea că scenariștii de la Hollywood au fost invitați să scrie scenario privind posibile modalități de atac, din interior, asupra SUA. Nu ar fi ceva cu totul nou, căci în trecutul mai îndepărtat, poeții erau consilieri prețuiți ai cârmuitorilor datorită existenței „amfibiene”, între două lumi, a acestora, asemănătoare nebunilor, șamanilor și sfinților. Un fel de profeție este această viziune distopică din micul dar filigranatul poem Cine îl duce-n spate pe Anchise?, poetul descoperind în prezentul tulburat, cu luciditate și pragmatism, semințele unei lumi a uitării. Anchise nu mai este personaj regal, muritor care a atras iubirea zeiței frumuseții, tată de erou, depozitar al misterului, miracolului și tradiției, al bunei inserări în viață și lume. Anchise devine un personaj depășit, deplorabil în noua normalitate, nefolositor. Un biet decrepit, lipsit de însemnătate, pe care nimeni nu mai e dispus să îl care în spate.
Temele sunt exemplar tratate, glisarea de la un subiect la altul se face elegant. Livrescul este mai puțin pronunțat. Trimiterile pe teme de istorie, de artă, religie sunt discret inserate în text. După Costumul negru și Corso, Planetă dificilă marchează un vârf. În ceea ce am putea numi producție literară pandemică, sunt puține cărți de poezie care au reușit să sublimeze exemplar trauma în versuri, atât de curând: Ioan Moldovan în Viața fără lume, Ioan F. Pop în Poemele umbrei și acum Adrian Popescu și a sa Planetă dificilă.
O carte a profunzimilor, o carte care ne îndeamnă să ne întrebăm împreună cu poetul: pe cine merită să iubim, acum, „când tot ce a fost afară a devenit înăuntru”?