Despre The Dawn of Everything: A New History of Humanity (2021)
Bunul, răul și sălbaticul
Radu Toderici
Științele sociale au propria lor nefericire secretă. Ele caută legi ale interacțiunii umane care depășesc individul, care par să țină la un loc, pe nesimțite și fără prea mare putință de scăpare, ca gravitația în lumea fizică, persoane care cu greu se pot desprinde de cutumele mentale ale grupurilor din care fac parte. Orice astfel de nouă lege descoperită sugerează implicit că fărâmele de gând original care ar putea să-i treacă cuiva prin minte sunt de fapt determinate de structuri mai ample – de exemplu, felul în care e organizată religia, tehnologia sau munca – și că ele trasează limitele invizibile în care se poate gândi. Omul la singular, în științele sociale, pare în general lipsit de libertate, de acea calitate pe care științele sociale anglo-saxone o numesc agency, e o copie cu imperfecțiuni și mutații neglijabile a unui model generic și exterior. Dar dacă această viziune deterministă a felului în care își negociază individul locul în societate, în care gândește politicul sau economia ar putea fi amendat? Aceasta e una dintre mizele teoretice ale volumului scris în colaborare de David Graeber și David Wengrow, The Dawn of Everything. A New History of Humanity, apărut în limba engleză în 2021 (o traducere a fost anunțată la începutul anului curent de Editura Polirom). Graeber, decedat de curând, a fost un cunoscut antropolog și activist. Fiind un anarhist declarat, cărțile lui dezvoltă indirect critici bazate pe argumente din literatura de specialitate antropologică ale unor fenomene cum ar fi birocrația sau organizarea centralizată a statului modern, care au constituit de mai bine de un secol ținta reflecțiilor gânditorilor anarhiști. De-a lungul anilor, stilul lui Graeber și publicul lui țintă s-au schimbat vizibil. E probabil suficient să comparăm titlul lemnos-universitar al primei lui cărți, apărută în 2001, Towards an Anthropolgical Theory of Value, cu titlul ultimei lui cărți pentru a sublinia această schimbare. De-a lungul anilor, și mai ales după ce volumul lui din 2011, Debt. The First 5000 Years, a devenit un bestseller internațional, abordarea lui Graber a devenit mai lejeră, cărțile lui plasându-se la limita literaturii de popularizare, iar stilul lui a devenit mai ironic și mai ludic. În Wengrow, arheolog specialist în istoria Orientului Apropiat, Graeber și-a găsit probabil partenerul de discuție și conceptualizare pe care îl căuta de multă vreme. Par să aibă amândoi aceeași admirație pentru intuițiile teoretice ale antropologului Marcel Mauss, o oboseală similară față de teoriile antropologice sau istorice care văd peste tot în trecut structuri sociale ierarhice și o egală satisfacție de a spulbera mituri vechi și parazitare pe care se construiesc atât discursul public și politic, cât și cel erudit.
În Debt. The First 5000 Years, Graeber demonta cu aplomb unul dintre locurile comune cele mai frecventate din teoria economică, cel referitor la apariția banilor, demonstrând că tranziția de la un ipotetic stadiu al trocului la bani ca valoare abstractă (o fabulă istorică a cărei notorietate datorează mult influenței teoretice a lui Adam Smith) nu e susținută de vreo observație sau descoperire antropologică. Mai degrabă, argumenta Graeber, în astfel de cazuri o teorie modifică trecutul astfel încât prezentul (cel al lui Smith, în cazul teoriei despre troc și bani) să pară punctul logic și inevitabil de sosire. O critică similară în spirit și intenții e desfășurată și în The Dawn of Everything. De data asta, însă, ținta acestei demitizări e un alt itinerariu presupus inevitabil spre prezent. Simplificat, el ar putea fi rezumat astfel: omenirea a trecut printr-o primă fază în care predomină grupuri itinerante de vânători-culegători; cu aproximativ 10.000 de ani în urmă, o parte a acestor grupuri se sedentarizează și încep să practice agricultura; tranziția la agricultură permite o organizare mai eficientă, dar produce și o diviziune a muncii, care inevitabil produce o stratificare ierarhică a societăților. Demonstrația lui Graeber și Wengrow nu pune la îndoială rezultatul vizibil, adică apariția societăților organizate ierarhic, ci acest sâcâitor „inevitabil”, pe care cei doi îl caracterizează drept un element esențial pentru formarea unui mit erudit al căderii din paradisul egalitar al grupurilor de vânători-culegători în lumea reală a diviziunii muncii și a ierarhiei politice. E, de altfel, un mit pe care cei doi îl prelevează din alte sinteze ambițioase referitoare la istoria globală a umanității, cum ar fi Guns, Germs, and Steel de Jared Diamond sau Sapiens de Yuval Noah Harari. Or, Graeber și Wengrow notează numeroase exemple în care presupusa tranziție inevitabilă ia foarte mult timp, sau pare reversibilă, sau pare să producă tipuri de organizare socială care nu se bazează pe o ierarhie implicită. La prima vedere, noua istorie a lui Graeber și Wengrow pare haotică, lipsită de regularități, bazată pe experimente la scară largă în urma cărora rezultă tipuri extrem de diverse de societate. Cei doi teoretizează însă, folosind un termen conceput de Gregory Bateson în anii ’30, un principiu de coerență, numit schismogeneză – singurul termen ceva mai scorțos din volum, desemnând formarea unei identități (în sens psihologic la Bateson, în sens social și politic la Graeber și Wengrow) prin opoziție conștientă și liberă la modelele înconjurătoare. Altfel spus, societățile menționate și analizate de cei doi aleg să se organizeze non-ierarhic sau într-o formă intermediară, se diferențiază prin niște valori asumate de alte societăți învecinate. La prima vedere, și într-o astfel de teorie individul pare pierdut, la nivelul libertății, în masa mai mare pe care o numim „societate”. În loc să ni-l închipuim, însă, urmând niște legi ale istoriei care îl împing suspect de previzibil spre organizarea din zilele noastre, Graeber și Wengrow ni-l arată, ipotetic (și aici se întrevăd valorile anarhiste ale cel puțin unuia dintre autori), prins în dezbateri în care își hotărăște, la un loc cu alții, tipul de societate în care vrea să trăiască.
E greu de decis, fără cunoștințe serioase de arheologie, câte din cazurile prezentate de Graeber și Wengrow susțin fără dubiu teoria lor mai generală. Merită cel puțin reținută, din seria de idei inteligente și de răsturnări de perspectivă care pot fi găsite de obicei în cărțile lui Graeber, constatarea că în anii recenți din ce în ce mai multe săpături arheologice descoperă, după punctul istoric de cotitură al tranziției la agricultură, tipuri de organizări sociale care nu se suprapun cu teoriile mai vechi despre trecerea organică la societăți ierarhizate. Energia și exuberanța cu care își argumentează însă Graber teoriile (aici, împreună cu Wengrow) sunt și calitățile cele mai formidabile, dar și (uneori) punctele mai vulnerabile ale demonstrației. O să mă refer aici doar la partea care mi-e mai cunoscută din expunerea lor, cea referitoare la începutul discuțiilor despre egalitate în Iluminismul european. Aici, Graeber reformulează și reutilizează ad hoc, fără s-o declare explicit, o dezbatere lansată la finele anilor ’70 de doi istorici americani, Donald E. Grinde și Bruce E. Johansen, care susțineau, în total răspăr cu literatura existentă până în acel moment, că organizarea constituțională a Statelor Unite, în momentul în care acestea își declară independența, e inspirată de structura politică a triburilor native nord-americane, cu care coloniștii europeni întreținuseră numeroase contacte. Or, Graeber preia această idee îndrăzneață, a celuilalt, văzut ca un sălbatic prin ochii europeni, dar cu valori politice diferite și mai egalitare în raport cu modelul european, și încearcă să o suprapună contextului european al secolului al XVIII-lea. Oare, se întreabă Graeber, atunci când unii autori iluminiști scriu dialoguri ficționale cu sălbatici din țări îndepărtate și îi pun să prezinte idei pe care cenzura regală sau biserica nu le-ar fi tolerat expuse la persoana I, nu e posibil ca aceste idei să provină chiar de la unii așa-ziși sălbatici, pe care călătorii europeni îi întâlnesc în periplul lor prin noile teritorii? Exemplul expus pe larg în capitolul 3 al volumului, „Wicked Liberty”, e cel al cărții baronului de Lahontan, Nouveaux voyages de M. le Baron de Lahontan dans l’Amérique Septentrionale (1703), în care acesta pune în gura unui șef de trib nord-american, numit Adario în relatarea exploratorului francez, idei pe care Graeber le consideră fundamentale pentru dezbarile ulterioare ale Iluminismului francez. Graeber speculează că ideile lui Lahontan îi aparțin de fapt șefului de trib Kondiaronk, pe care francezul l-ar fi cunoscut în călătoria lui americană. Ca mică lovitură de teatru intelectuală, interpretarea lui Graeber are farmecul ei. Se poate întrezări o istorie a ideilor vestice care au ca punct de origine teoriile unui sălbatic mai civilizat decât civilizații, pentru a se propaga apoi în cafenelele și saloanele iluministe. Istoricul american David A. Bell a scris deja în noiembrie 2021 o replică în care demontează inexactitățile versiunii lui Graeber. Dincolo de ceea ce corectează Bell, e destul de evident că o teorie care sprijină un ditamai edificiu intelectual (ideile iluministe) pe o singură cărămidă (volumul lui Lahontan) nu are șanse prea mari să rămână în picioare. E uimitor cumva cum Graeber invocă una dintre sursele gândirii iluministe, teoria dreptului natural, dar omite total alta, cea a genului utopic, în care sălbatici luminați precum Adario/ Kondiaronk există cu mult înainte ca Lahontan să-și fi gândit textul. În locuri cum e acesta, entuziasmul retoric al lui Graeber trebuie tratat cu scepticism. E posibil ca alte părți ale volumului să fie afectate de defecte similare. Gândirea densă, nonconformistă, a lui Graeber, secondată de constatările istorice ale lui Wengrow, merită însă o lectură atentă, fiindcă, în ciuda carențelor de detaliu, The Dawn of Everything rămâne una dintre cele mai provocatoare și ambițioase rescrieri ale istoriei globale din ultimii ani.
———————————————————————————————-
Retrasări schismofile
Vlad Moldovan
Spectrul implicării conștient-politice bântuie cartea scrisă de David Graeber (1961-2020) și David Wengrow, The Dawn of Everything: A New History of Humanity (Penguin Random House, 2021). Concepută la intersecția dintre discipline – antropologie, arheologie, etnologie, teorie socială – și altoită cu un entuziast suflu radical, lucrarea ne deschide o debordantă paletă în cercetarea preistoriei pornind de la dovezile dezgropate. Focalizând, dar și păstrându-se într-un registru global, itinerariul propus de Graeber &co explorează diversitatea etosurilor populațiilor așa-zis primitive din ultimii 20.000 de ani. Parte din intenția ce impulsionează această sinteză impresionantă ar fi și emularea unor ipoteze alternative la narativa centrală a progresului linear al agregării umane. Luate sub lupă parcimonioasă de arheolog, societățile indigene timpurii dau dovadă de o surprinzătoare și stranie diversitate ce subminează imaginea unei treceri evoluționist-tehnologice de la primitivismul egalitar la complexitatea ierarhică a Statului.
Curiozitatea inchizitoare va trasa de-a lungul lucrării istorii îngropate ale tranziției, subdiviziunii și intersecției colectivităților de homo sapiens. Compendiu al disparițăților și similitudinilor dintre culturile dezvoltate de varii comunități, consistentul volum provoacă meandre destabilizatoare pentru discursul instituționalizat al teoriei sociale. Deconstruind mitul primitivului debilizat (naivul, nobilul, inocentul, egalitarul, suspendat mitic în illo tempore etc.), autorii întrețes ipotetice istorii politice ce nu au fost scrise ci doar păstrate în dosarele dovezilor arheologice. E, desigur, o întreprindere imaginativ-speculativă dar care încearcă să se mențină la firul proaspăt al excavărilor etnologice din ultimii 50 de ani.
Suntem, oare, împotmoliți într-un sistem rigid, ierarhic și birocratic de proveniență occidentală? – e întrebarea-atitudine ce tranzitează viziunea lui Graeber. O cunoaștere controversabilă a limitelor liberăților și egalităților auto-configurante devine vizibilă în confluențele beligerante ale civilizațiilor pre-columbiene. Criticând sau întrând în dialog cu nume de top ale antropo-istoriei (Yuval Noah Harrari, Francis Fukuyama, Jared Diamond, Steven Pinker etc.), lucrarea contestă trecerea normată de la imaginarele bande egalitare de culegători-vânători la agricultură și mai în sus spre complexificare și etatizare. Zecile de comunități și populații descrise în cele peste 800 de pagini dau dovadă de un spirit ludic-inchizitorial care indică spre sfere ale libertăților mai maturate decât chiar cea a societății tardo-moderne. Desigur, cartea a avut ca impuls întrebarea post-iluminstă privind originea inegalităților în istoria cunoscută dar ea ajunge să reformuleze spațiul ecologic de libertăți pe care homo sapiens și le poate construi. Ființă jucăușă, violentă, imaginativă, omul ajunge să-și pună problemele construcției politice în modul în care își organizează viața în comun.
Libertatea de auto-definire și proiectarea de sine nu este, pentru autori, un atribut al gândirii post-iluminste. Din contră, în fricțiunile și sudurile dintre culturi avem de-a face cu indivizi ce își chestionează și co-formulează propriul ethos. Atât respectul cât și ironia postmodernă nu lipsesc în cocktailul antropologic al celor doi. E de ajuns să ne oprim asupra unuia dintre subtitlurile cărții pentru a realiza care este gama atitudinală a investigației: În care luăm în considerare modurile sălbatic neadecvate, uneori jignitoare, dar ocazional sugestive prin care întrebarea zonelor culturale a fost abordată mai înainte (vezi cap. 5).
Dovezile luminează episodic acele începuturi disparate ale civilizației din epoca pre-agricolă. Avem de-a face cu o infrastructură culturală de sate sedentare și orașe sacerdotale arhaice; sanctuarele monumetale și congregațiile urbaniste implică existența arhitecților, artizanilor, preoților și vindecătorilor profesionalizați încă din acele timpuri. Bogăția habitatelor nu a curmat extinderea unei plase eco-politice confluente încă din mezoliticul de mijloc. Acumularea de bogății și o solidaritate oscilantă sunt alte aspecte ce subminează reprezentările nivelante privind antecesorii noștri. Atât violența cât și grija stau ca impulsuri ce vor configura pre-istoriile civice ale anthropos-ului. Însă pentru a ajunge la înțelegerea a ceea ce a fost, poate trebuie să eliberăm privirea de prejudecățile fondatoare ale discursului europo-centrist.
Interesant e că în inima demersului din The Dawn of Everything conceptul de schismogeneză devine indicele dinamic al interacțiunilor auto-definitorii. Lansat de Gregory Bateson în anii ’30 ai secolului trecut, schismogeneza descrie tendința oamenilor de a se defini pe sine antagonist față de celălalt, de vecin, de alter. La frontierele zonelor culturale se observă atât adopția de idei, obiceiuri și tehnologii cât și opusul ei, accentuarea punctelor de contrast, exagerarea și externalizarea lor. Coasta de Vest a Americii de Nord cu falia între Nord-Vest și California – ilustrează în lectura lui Graeber un astfel de câmp de sciziune infra-culturală. Diferențierea survine aici și printr-o sistematică respingere a agriculturii ce înflorise deja pe valea Mississippiului (vezi de pildă și urbansimul Cahokiei în capitolul 11).
Pe urmele lui Gordon Childe, Franz Boas, Marcel Mauss și continuând analizele lui Marshall Sahlins, discursul antropologic propus în capitolul 5 (Cu multe anotimpuri în urmă) dezvăluie culturile emergente și ca structuri de refuz. La o analiză diferențială Nord-Vestul se impune ca o zonă unde pescuitul și colectarea de somon și eulacheon devine dominantă. Cu sate locuite în anotimpul rece și spargerea lor în unități mai reduse în sezonul cald – triburile analizate dezvoltă o cultură exuberană a teatralității, ce folosește măști sculptate și pictate, măști în măști, toteme, scenografii epopeice. Tot la nord de râul Klamath se întâlnesc societăți dominate de aristocrația războinică în care vânatul și raidurile rechizitorii de sclavi sunt activități frecvente. Tribul Kwakwakha’wakw de exemplu dezvoltă case și dinastii asemănătoare Europei medievale. Lauda de sine, vanitatea, cadorisirea competitivă se împlineau în festivități ale excesului (Potlatch) organizate de șefii de trib ce concurau pentru susținere și pentru noi titluri nobilitare. Consumul exagerat de grăsime (ulei de pește) indică spre o excesivitate specifică acestora. Totodată, ierarhizarea și endemizarea sclaviei nu încetează să își facă apariția în aria de Nord-Vest.
În contrast schismogentic, populațiile californiene din sud aleg un mod de subzistență mai pașnic, bazat pe culegerea și prelucrarea ghinzii și a nucilor. Complexitatea și multitudinea juxtapusă a micro-climatelor descriu o zonă cvasi-mediteraneană propice unui evantai extins de activități de menținere. În continuarea investigațiilor unui Walter Goldschmidt – autorii evocă puritanismul și cumpătarea ce sunt cultivate opozițional la triburi cum ar fi Yurok bunăoară. Tradițiile nu puteau să fie mai diferite decât cele din Nord-Vest: exteriorul caselor era simplu, nu existau sculpturi și măști impresionante iar activitatea estetică preponderentă consta în țesutul de coșuri necesare prezervării alimentelor vegetale prelucrate. Munca, proprietatea privată și banii (dentalium) sunt elemente caracteristice acestor societăți. Toate proprietățile, resursele naturale, banii, itemii de bogăție erau deținuțe în manieră privată. Iar individualismul posesiv era configurat într-o comunitate a egalilor în care autodisciplina, negarea de sine și purificarea dominau. Californienii aveau (nu diferit de calviniștii europeni) imperative etice ce ținteau spre asumarea personală a muncii (în Nord nobilii nu lucrau conform statutului), căutarea câștigului și asumarea responsabilităților morale. Abținerea de la orice tip de indulgențe era încastrată în ritual: lăcomia, lascivitatea, lenevia erau respinse în timp ce auto-definirea avea loc în raport cu munca grea, cu frugalitatea și câștigul personal.
Culegătorii „protestanți” ai Californiei dezvoltă în expresiile lor culturale o imagine antagonică în oglindă cu societățile excesive și violente ale „regilor pescari” din nord. La întâlnirile sezoniere erau consumate alimente comune (dincolo meniul depindea de ierarhie) și se căuta întreținerea unei solidarități și conexiuni sangvine. Ludicul transgresa adesea granițele sociale și se încuraja ironizarea exceselor vanitoase și a violenței specifice Nordului. Populațiile adiacente graniței dintre cele două culturi își vedeau vecinii ca fiind războinici și deprinși cu o viață de lux bazată pe mână de lucru a sclavilor (chattel slaves) și pe exploatare evidentă. Respingerea etico-politică a unui astfel de regim nu a lipsit să apară. În reacții specific schismogenetice culegătorii din aceste zone ale Californiei își construiau comunitățile prin oglindire opozitivă. Dacă în nord nobilii nu tăiau și cărau lemne – căci prin asta și-ar fi subminat statutul –, în California chiar șefii de trib își asumă munca drept solemnă datorie publică. Ritualurile conduceau spre o cultivare a sinelui interior prin disciplină, antrenament și muncă intensă. Plânsul, sinceritatea și umilitatea erau încurajate. Antropologul poate identifica aici urmele unui proces politic de auto-definire opozitivă. California respinge scalvia și sistemul de ranguri al nordului – tinzând spre societăți conștient-egalitare.
Desigur, a atribui o conștiență politică acestor populații contravine cu nivelarea și mitologizarea implicită interpretărilor reactive ale dominantului Occident. Cartea lui Graeber și Wengrow vizează și explodarea tradițiilor teoriei sociale din descendența interpretărilor reacționare și tradiționaliste ale secolului al XIX-lea. O sensibilitate față de biasul conceptual al explicațiilor recurente din teoria socială permează tonul cercetării: „Deoarece această carte vorbește în primul rând despre libertate, pare potrivit să tindem mai mult spre stânga decât deobicei și să explorăm posibilitatea ca ființele umane să aibă mai multe de spus despre destinul lor colectiv decât presupunem de regulă. În loc de a-i defini pe locuitorii indigeni ai Coastei Pacifice de Nord a Americii ca fermieri «incipienți» sau ca exemple de complexitate emergentă care nu este decât un mod actual de a spune că aceștia «se grăbeau cu capul în față spre lanțurile lor» – am explorat posibilitatea ca ei să acționeze cu ochii deschiși și am găsit destule dovezi care susțin asta” (p. 240). Atenția analizei pe detaliul local este susținută de o co-sangvinitate universală. Anarhistă și radicală, perspectiva deschisă de The Dawn of Everything: A New History of Humanity îi va satisface pe cei ce preferă plonjee detaliate în schismogeneticele istorii alternative ale culturilor indigene de pe întreg globul.
— vezi și: Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii (trad Miruna Munteanu), Polirom, 2022.