Este majoritar acceptat faptul că Ruxandra Novac a scris, odată cu publicarea volumului ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri (Vinea, 2003, 2005), una dintre cărțile de referință nu doar pentru generația douămiistă, ci și pentru poezia românească a ultimelor decenii. Iată un poem-manifest din acest volum de debut, emblematic pentru sensibilitatea poetică a anilor 2000, precum și pentru un întreg repertoriu al revoltei, confesiunii și traumei, care a iradiat în sens paradigmatic: „cînd nu mai e nimic/ și tramvaiele se scurg de alcool/ atît de aproape atît de aproape/ atunci voi lăsa/ inima mea adventiștilor mamelor/ și studentelor sărace/ inima mea pacifiștilor cu ochii cît soarele/ inima mea neagră ca o floare urbană/ celor apropiați și familiilor lor/ generației beat copiilor străzii punkerilor de la tnb/ ca să mănînce din ea/ pînă se fac/ ca petru groza” (ediția 2005, p. 32).
Iată acum un poem din volumul Alwarda, recent publicat de Ruxandra Novac la editura Pandora M, după 17 ani de „tăcere” editorială, deși stilul său a constituit adesea un etalon inclusiv pentru generația mai tânără de poete și poeți care au produs inovații estetice deja evidente: „Ce îmi plăcea cel mai mult, îmi plăcea să merg cu mașina – îmi rupea inima și o făcea strălucitoare. Acum sînt o fată fără inimă, cu luminile de iarnă tăindu-i fața, într-o parcare goală, spre frontieră, lîngă magaziile locuite cîndva. […] Mă gîndesc la insule, înaintez, e adevărat – lumea e plină de pericole, de care doar stările secunde te pot proteja, legile lor negre, secretate în camere de imersie, de mulți ani. Sînt o fată fără inimă, la o anumită oră a dimineții, coborînd încet din mașină, gata pentru seara de nucșoară, pentru noaptea de diamant” (p. 27). În acest poem ilustrativ pentru construcția generală a volumului este vizibilă tocmai trecerea de la o poetică-manifest, sangvină și funestă în reprezentările socio-identitare (prin versuri deja celebre ca „privit în lumina vînătă a asfințitului/ Bucureștiul pare un șobolan mort”, ecograffiti, p. 14), la o poetică a spectralității, a difuziunii perceptuale, a flâneriei postmoderne (printr-o acută radiografiere a globalității), dar și a unui materialism care ancorează constant afectele în procese fizice și obiectuale („La marginea americii, cu creierul amorțit de apă, ca într-o mașină sigură, cea mai sigură mașină din lume. Cea mai puternic blindată, adică pur și simplu etanșă, nu știu cum să spun, așa ar trebui să fie, rece, zdrobitoare, ceva să te țină intact, pulsînd sub membrane”, p. 22).
Din acest punct de vedere, Alwarda este, întâi de toate, un asamblaj spațio-afectiv menit să transgreseze în permanență imagini și reprezentări standard despre frică, violență, vulnerabilitate, (auto)distrugere, fragilitate, claustrare și introversiune. Folosind unul dintre cele mai simple (dar nu simpliste) instrumente poetice – și anume, narativitatea concisă și condusă de o voce tandru-glacială și sibilinică –, Ruxandra Novac cartografiază o zonă interstițială, corporal-geografică, aflată sub semnul destructurării sau chiar al imploziei chimic-organice. Este vorba, așadar, despre un asamblaj spațial fondat pe ideea de transgresivitate, de trecere și reconstrucție identitară (sau măcar de asumare a idiosincraziei față de codificările sociale), dovadă fiind și ancorarea geografică a volumului în spații închise, reziduale, repetitive, în „flatlands”, în spații liminale, de tip frontieră, precum și în spații urbane, postindustriale și dezolante, ori în cadre naturale energizate în sens euforic. Deasupra acestora planează spațiul vitezei, al combustiei, al forței dislocate rapid, aspect vizibil și în arhitectura volumului care conține o creștere graduală a intensității afective, până în punctul în care unele texte sunt construite prin reducerea la esență a limbajului și formei poetice, semnalând imposibilitatea de a mai comunica altfel decât prin enumerări cu valoare simbolică sau prin contrageri sintactice care transpun o „comprimare spațio-temporală” („Deathvalley oldwest. Turism în deșert. Turism de catastrofe. Persoană care nu există. Limbaj care se înghite (adică fizic, nu filologie franceză, fizic, cu dinții strînși și fără salivă). Jocuri care nu se fac. Reacții deturnate. Pubertate în cap. Distrugere în corp. Hărți necunoscute. Substanțe care nu funcționează. Modalități care se pierd. Toate cîte sunt, și care nu merg”, p. 56).
De altfel, cum era de așteptat, schimbarea majoră în raport cu volumul său de debut este operată de Ruxandra Novac la nivel stilistic. Dacă Ecograffiti era tributar unei tradiții noir și beat, diagnosticând angst-ul socio-identitar al României postcomuniste prin mecanisme ale revoltei, neputinței și recluziunii (adesea sub influența stilului tutelar al Angelei Marinescu), în Alwarda autoarea decuplează limbajul și vocea poetică de la registrele forte, de la retorica și imagistica stratificate exploziv, punând accentul pe dimensiunea spectrală și diafană a contextelor afective, configurate prin intermediul unor narațiuni care, simple și stranii totodată, pot în egală măsură să insoliteze o realitate destructurantă („Ce te întristează cel mai mult? Acum sau vreodată? Acum lumina asta proastă, solidă, care cade peste plante, peste lucrurile din casă, e oribil. Aș putea să o ating, e lumina de după-amiază, puține lucruri sînt mai triste, mai lipsite de speranță”, p. 30). Fie că vorbim despre multifocalizarea materiei, despre conjuncția difuză dintre real, virtual și imaginație (reflectată în numeroase poeme), despre critica adusă capitalismului prin intermediul unor scenarii ale non-apartenenței, alienării și intimității ultragiate, despre condiția femeii într-o lume haotică, a separării și deambulării constante (teme care însoțesc subtil textele, începând cu moto-urile din Levenkron și Thompson) – asemenea aspecte sunt transpuse prin compoziții care, evitând emfaza, devin remarcabile tocmai prin melanjul de registre menite să contureze o inedită cartografiere cognitivă și afectivă a spațiului global.
Cu toate acestea, chiar dacă ar putea fi considerat realmente „cel mai așteptat come back din poezia română contemporană” (cum apreciază Mihai Iovănel pe coperta cărții), în virtutea modelului pe care debutul Ruxandrei Novac l-a impus deja, Alwarda nu propune neapărat o „noutate radicală” (Cosmin Ciotloș), ci mai degrabă o reașezare stilistică, dar cumpătată, a unei poetici cândva originale și calibrate acum la ceea ce se scrie recent în literatura română.