Mihai DRAGOLEA (13 februarie 1955, Petroşani – 6 iunie 2016, Petroşani). Critic literar, prozator. Facultatea de Filologie a UBB Cluj (1980). Debut absolut în Echinox, 1976. Doctorat cu teza Literatura fragmentară, 1998. Volume publicate: În exerciţiul ficţiunii. Eseu despre Şcoala de la Tîrgovişte, eseu, 1992; 2006; Arhiva de goluri şi plinuri. Literatura fragmentară, eseu, 1998; Călătorii spre muchia de cuţit, proză scurtă, 1999; De departe spre aproape, roman, 2001; Colecţia de mirări, secvenţe, 2005; Funcţionar la singurătăţi sau Contabilul de imagini, 2007; Epiderma de bazalt, Colecţia de mirări 2, 2011; Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă, 2013.
Dacă Alexandru Vlad a fost, pentru mine, primul povestaș de care îmi aduc aminte în Clujul post-comunist, Mihai Dragolea a fost cel de-al doilea. Nu am avut un ritual de povestășie cu Mihai (așa cum am avut, vreme de câteva luni, prin 1992, cu Alexandru), ci doar întâlniri narative la hazard, dar întotdeauna pline de șarm, fie pe stradă, fie la vreun târg de carte, fie la vreo lansare țintită unde ne aflam amândoi în culise. O amintire de povestășie aparte este cea de acum mai bine zece ani (prin 2005 cred că era), la Târgul de carte Gaudeamus din București. Ne-am așezat pe scările principale de la intrarea în Târg și-am început să povestim nu despre literatură, ci despre cum ar fi să ne putem purta oamenii dragi (iubiți, prieteni, părinți etc.) în buzunar, tot timpul cu noi. Mihai mustăcea (avea o mustață specială, de povestitor sută la sută), era șugubăț, mai și zeflemea, era mereu dornic de un fum și de taifas. Și, pornind de la el și de la fumegăreala lui narativă, mi-a venit ideea unei cărți despre bărbați-povestași-histrioni-excentrici, în care cel dintâi portret să fie al lui. Drept care reiau, parțial, acel portret literar și metaforic al lui Mihai, din acea zi bucureșteană în care noi, clujeviții aflați în capitală, am povestit pe scări cu plăcere, prietenie și hâtroșenie. Fie-i țărâna ușoară! Iată-l, deci, pe Mihai Dragolea povestașul al doilea. Îmi place să-mi amintesc de el ca despre un hâtru cu ochi verzui, iată de ce:
“Bărbatul despre care scriu acum amintindu-mi era o pisică. Multă lume ar putea crede că era un motan, dar nu, el era o pisică verde, cu ochi tăioşi, cu mustaţă înfoiată, bine tăiată. O pisică-husar, cu dorinţe stranii pe care mi le-a spus şi mie, în timp ce stăteam pe treptele unui pavilion. Avea o voce caldă, rugoasă totuşi de la fumat, o voce de colonel pe jumătate prusac, pe jumătate polonez. Era un bărbat mic de statură, păşind molcom sau chiar uşor legănat, cu ochi puţin inflamaţi de alcool, ca o broscuţă veselă. De aceea simțeai tandrețe față de el: era şi pisică, şi broscuţă. Era un bărbat de-al nostru, al femeilor, aproape ca şi noi, fără să-şi fi pierdut simţul bărbătesc. El vorbea rar, mâncând cuvintele ca nişte felii de halva, înghiţindu-le pe îndelete. Ideea de a scrie despre bărbaţi, aşa mi-a venit. Pentru că el a început atunci să îmi povestească despre cum ar fi vrut să fie pentru o zi femeie. Era foarte legat de viaţa noastră, a femeilor, într-un chip tandru şi vesel, fiindcă, aşa cum am spus deja, el era o pisică. El ar fi vrut să aibă un marsupiu, dar nu ca un cangur: un marsupiu mai bine ascuns, mai invizibil, în care să îşi poarte iubita. Mai exact, ar fi vrut ca iubita lui să trăiască toată ziua în acel marsupiu, să o poarte cu el zi şi noapte, să o ferească de ispitele şi zeflemelile acestei lumi. Ar fi lăsat-o să respire aer curat doar noaptea, la lumina stelelor şi, după cum mi-a precizat, ar fi lăsat-o să se uite foarte puţin la televizor. Dar i-ar fi făcut cafeaua dis-de-dimineaţă şi ar fi spălat-o ca pe un bursucel. Ar fi pândit-o în timpul rugăciunii, ca să vadă dacă se roagă şi pentru el. Ar fi hrănit-o el însuşi ca pe o vietate firavă. Ehei, i-am spus, dar iubita asta ar trebui să fie cât o fetiţă, fiindcă altfel nu ar încăpea în marsupiu. Ce poţi să faci cu o iubită care are trup de fetiţă? O iubită pe care să o ai mereu cu tine și care să facă parte din tine, mi-a spus el, ce mi-aş putea dori mai mult? O iubită de buzunar. I-aş spune poveşti şi aş pieptăna-o, m-a întrerupt el. M-am uitat bine la bărbatul din faţa mea: era o pisică de bărbat.”