Simțul poetic ne face plăcerea, trăirea psihică și nimic mai mult. E o idee fertilă. Există o atracție recurentă a poeziei spre „anonimatul autorului”, din câteva direcții. Sunt mai întâi originile orale și colective. Baladele și doinele circulau fără semnătură; textul era al comunității, nu al unui individ. Roland Barthes vede poezia ca un țesut de citate: sensul se naște în lectură, nu din „persoana” autorului – de aici tentația de a evapora numele. Oulipo și Jackson Mac Low arată cum regulile/algoritmii devin „autorul” vizibil; semnătura se retrage în metodă. În poezie, traducerea poate produce texte „ale nimănui”, unde vocea se distribuie între autor / traducător / limbă. Internetul (poezia memetică, Instagram poetry, textul colaborativ) favorizează circulația fără atribuire strictă.
Dar există și forțe contrare: branding-ul poetic – pe scurt, cum se construiește identitatea publică a cărții și a autorului ca să fie ușor de recunoscut, de reținut și de invitat/încadrat în contexte (festivaluri, rezidențe, jurii, premii), fără să fie „publicitate ieftină”. Drepturile de autor și piața culturală fixează numele ca garanție. Dacă vrei să conduci însă textul tău spre „anonimat”, atunci desemnează autorul ca funcție („Vocea”/„Mesajul” scriu, nu un „Nume, Prenume”); marchează explicit regula, nu semnătura (diastic, lipogramă, permutări) – scrieri cu constrângeri/reguli formale, procedurale, algoritmice, de selecție și montaj; atribuie fragmente unor roluri (noduri), nu unor persoane (aceste etichete indică funcția textului, nu autorul lui); prezintă textul fără biografie și fără epigrafuri autoriale, ci doar prin funcționare, prin modul în care rulează și influențează cititorul; lasă doar „protocolul de citire” (paratext minim); arată textul ca iterabil (ramificări, versiuni), nu ca „operă închisă” (versiune publică).
Un compromis elegant (à la T. S. Eliot): autorul există, dar poemul e construit ca montaj de voci, astfel încât identitatea rămâne prezentă, nu dominantă. Un „protocol de citire” minimal înseamnă a citi linear o dată, a reciti doar fragmente marcate, iar când apar ramificări se alege o latură și se urmează până la capăt și, la a doua lectură, se alege latura opusă; nu se caută autorul, ci se urmărește de fapt funcția, iar sensul apare în cititor. Este ceea ce am dezvoltat într-un studiu amplu (care va apărea spre sfârșitul lui 2026) prin conceptul de epocă operațională: autorul se retrage în instanțe, iar lectura devine execuție.
Poezia tinde, de fapt, către activare psiho-afectivă, nu doar a afectului (cum susțin Julia Kristeva / Brian Massumi / Gilles Deleuze – Félix Guattari), când autorul își pierde orice funcție, textul nu mai e nici închis, nici deschis, nu mai are nici morfologie, nici sintaxă, pare ca o întindere de praf cosmic despre care nu știm de unde vine și din ce provine. Ceea ce se repetă afectiv este motorul sensului, dar fără vorbire.
Enunțam prin 1980 (texte publicate în revista Argeș (1981–1983) și în volumul Poezie și psihic, 2003) o teză, insolită atunci, pe care o reiau, pentru că abia acum pare a avea actualitate: poezia ca post-limbaj, unde „acțiunea vastă a psihismului” devine motorul sensului în absența cuvintelor:
„… trebuie inventat un alt sistem pentru a salva comunicarea, ceva mai precis, mai puţin ambiguu şi mai puţin imperfect decât cuvintele, ceva care să redea cât mai exact acţiunea vastă a psihismului. Poezia: construcţie de constante psihice şi logice, construcţie neîncetată, ordonată, metodică, solitară, perseverentă, tinzând spre viitor, convorbind cu viitorul, cu un prezent ideal. Poezia: ceea ce rămâne după ce limbajul s-a desăvârşit şi săvârşit, un post-limbaj, adică simţul poetic sau reprezentarea, aşa cum, după îngurgitarea unui fruct desăvârşit, rămâne reprezentarea gustului şi mirosului; acest simţ special este singura posibilitate prin care poţi depăşi ocazionalul şi nesistematicul, întâmplătorul şi neorganicul, capcana unui limbaj superb, dar incomunicabil.
Poezia: tensiune şi invenţie psihică subordonând, mascând invenţia tehnică. Poezia nouă, actuală şi viitoare, procedează invers: inovează preponderent în latura psihică (personală şi finită, limitată), subordonând latura formală (impersonală şi infinită, nelimitată) – se comportă personal faţă de situaţii impersonale; încetând noutatea psihică, încetează şi poezia.”
Gândeam, în jurul anilor 1980, că post-limbajul desemnează un regim poetic în care sensul este livrat de iterații psiho-afective (tensiuni, proceduri tehnice, construcții de constante psihice și de logică poetică) care persistă în corp și psihic după epuizarea limbajului ca enunț, fără ca autorul să mai ocupe funcția centrală. Asta deplasează comunicabilitatea poetică dinspre semnificație spre rezonanță afectivă. Ceea ce adăugam specific era faptul că formulam explicit post-limbajul ca activare psiho-afectivă („simțul poetic”) și reziduu („ce rămâne”) și legam comunicarea de transferul afectiv, nu de claritatea enunțului – o mutare care anticipa clar direcții ulterioare („…trebuie inventat un alt sistem pentru a salva comunicarea…”)
Metafora „gustul și mirosul” care persistă după „îngurgitarea fructului” dezvăluie timpuriu ideea poeziei ca rest fenomenologic (simțământ ulterior) al discursului. Textul rămâne o întindere de praf cosmic venind dintr-un necunoscut pe care nu-l mai putem numi. Nu închiderea sau deschiderea textului contează, ci un câmp psiho-afectiv iterabil care generează sens fără să treacă prin vorbire.
În acest regim, autorul devine nul, iar semnul se rarefiază până la o topologie difuză, un „praf” al limbajului, lipsită de gramatică procedurală. Am putea spune mai direct: dincolo de limbaj e vibrația. Acolo poemul nu mai are autor, nici propoziții, nici norme. E praf cosmic: circulă, se depune, dispare. Sensul nu se împărtășește, se reproduce afectiv. Nu emitem, nu citim; rezonăm. Sau, cu o formulă poetică: poezia circulă peste tot, se transformă în post-limbaj. Autorul se decolorează încet ca o stemă în soare. Nu mai sunt conectori semantici, sensul nu mai difuzează, e o respirație care nu știi de unde vine, dar o simți („tensiune şi invenţie psihică subordonând, mascând invenţia tehnică”).
Sunt câteva „rude” teoretice pe care le-am descoperit mai târziu. Sunt mai multe trasee care duc spre post-limbaj/afect. Maurice Blanchot vorbește despre spațiul literaturii ca „neutru”, atracția spre tăcere (L’Espace littéraire, 1955; L’Entretien infini, 1969), iar Roland Barthes despre „moartea autorului” (1967/1968). Amândoi împing poezia spre o zonă fără persoană, unde vocea se rarefiază. La Julia Kristeva (La révolution du langage poétique, 1974) și Brian Massumi (The Autonomy of Affect, 1995/2002) întâlnim pre-/extra-lingvisticul afectiv. A-semnificantul și post-discursivul sunt proprii lui Gilles Deleuze și Félix Guattari (Mille plateaux, 1980).
Despre poezie ca tăcere / non-vorbire materială vorbesc John Cage – tăcerea ca formă (4’33”, 1952) și, înaintea lui, Stéphane Mallarmé (Un coup de dés jamais n’abolira le hasard, 1897). Hugo Ball (1916 – poeme sonore), Velimir Khlebnikov (1913 – „cuvântul ca atare”) și Augusto de Campos (poezia concretă, 1953–1974) mută poezia spre materialități non-propoziționale: sunet, corp, gest. Anonimizarea autorului prin proceduri este evidențiată de Jackson Mac Low și de conceptuali precum Kenneth Goldsmith (Uncreative Writing, 2011), care dizolvă „funcția-autor” în metodă, nu în „voce”.
Tăcerea, în poezia epocii operaționale în care am pășit, nu este renunțare, ci strategie. Ea transformă autoratul în instanță, semnătura în rol, lectura în execuție. Iar ceea ce pare „gol” devine, de fapt, cel mai dens lucru: spațiul în care sensul nu se explică, ci se instalează.