Între aparițiile eseistice notabile ale anului trecut se numără și cea mai recentă instalație semnată de criticul și istoricul literar Irina Petraș – Moartea la purtător: Fragmentarium, ed. Casa Cărții de Știință. Tema morții ocupă, în fapt, un loc determinant în traiectul și meandrele editoriale din ultimii treizeci de ani ai autoarei, căci miza muritudinii se pregătește și pârguiește încă de la Știința morții (1995), continuând cu volumul doi în 2001, dar și mai aproape în Despre feminitate, moarte și alte eternități sau Moartea la purtător. Stări și cuvinte.
Revizitarea titlului anterior comportă de data asta un subtitlu neechivoc în ceea ce privește investigațiile hermeneutice propuse – fragmentarium-ul devine procedeu predilect și pentru că gândirea „în orizontul unei singure idei” nu poate avea decât un asamblaj frânt și polimorf: „Deși are capitole și subcapitole, cartea pariază pe fragment și divagare. Aceasta din urmă, infinitiv lung fiind, păstrează nestarea verbului. Divagările sunt in progress, ele propun iute o interpretare, dar spun imediat și că nu e definitivă, că suportă reveniri și răzgândiri ori de câte ori gândul descoperă o nouă posibilă conexiune. Țesătură de fragmente și divagări, cartea e un fel de oglindă cu ape a muritudinii.” (p. 5)
Peregrinările aventuroase ale morfismului thanatic vor fi descoperite și reiterate în colaționarea practicată de ochiul curios, dar tăios, al criticului clujean. Succesiunea în cascadă a celor 15 eseuri și mini-eseuri propune atât succinte studii de caz în beletristica și literatura filosofică românească sau universală, cât și învăluiri teoretice singulare aflate în negoț constant cu tratările altor autori afini ca Marcel Moreau, Philippe Ariès sau Emmanuel Levinas. Capitole precum Înfățișări ale morții în literatură; Stări și cuvinte; Întredeschideri; Prelungiri. Divagări duc cu sine un flux de semnificații esențiale pentru grila proteică ce se construiește în jurul fantomaticului eveniment al muririi: „Pentru mine, paginile ce urmează nu sunt un răspuns, ci o sumă de întrebări: prologul cărții despre moarte pe care aș vrea să o scriu… Adică, un eseu. Eseul e liber și ezitant, încearcă și nu se teme să revină pe propriile urme, remaniind, are voie să divagheze, să viseze, iubește fragmentul și relativul. A relativiza înseamnă «a pune în relație», a nu lăsa nimic din ceea ce ține de om în singurătatea dictatorială a unului și infailibilului. Relativizând, te îndoiești prelung și bogat asupra datelor moștenite de-a gata despre lume și te întrebi, cercetezi; refuzi să crezi pur și simplu.” (p. 21)
Talentul autoarei comportă o știință aparte de a îmbina deschiderea maximală cu ceea ce rămâne esențial din tratarea acidă a fenomenelor analizate, căci Irina Petraș alege întotdeauna trasee ce duc spre orizontul unei libertăți și eliberări individualizante. Eseista reiterează partea expresivă și pregnantă a matricilor morții în plaja literară și ideatică post-existențialistă, dar prin asta ajunge să se vorbească pe sine în relație cu subiectele stringente ale acestor timpuri: „O ofertă uriașă și derutantă, o explozie a informației la nivel planetar nu aduce după sine monotonia, uniformizarea, robotizarea, ci, dimpotrivă, individualizarea, singularizarea prin selecție. Omul este, înainte de toate, cel-care-alege după ce «s-a pus la curent» cu variantele posibile” (p. 199). Eseistul devine selector și constructor al cărămizilor simbolice ce finisează un drum propriu și o suspendare dezvrăjită.
Palpitul cercetării propuse în Moartea la purtător desprinde limbajele morții intravitale sub cupola unui sanitar și responsabilizant scepticism de proveniență antic-modernă. Deși unitatea lucrețiană dintre minte și trup este un trop recurent al reflecțiilor, travaliul croșetărilor și croșeurilor co-împărtășește totuși o vigilență scientist-iluministă ce nu se jenează a folosi un bisturiu etic față cu formele mai mult sau mai puțin delirante ale autoamăgirii spiritualist-religioase. Iată cum, în evocarea ideilor de forță ce se desprind din Angoasă în civilizație a lui Sigmund Freud, autoarea se oprește și asupra religiei: „Alături de drog și psihoză, forme disperate ale iluzionării, poate fi numărată religia – mijloc durabil, confortabil și «dăunător» de a renunța la înfruntarea suferințelor inerente vieții. Impunând tuturor propriile căi de a atinge fericirea și imunitatea împotriva suferinței, tehnica religiei «constă în a coborî valoarea vieții și de a deforma într-o formă delirantă imaginea lumii reale, demersuri care presupun intimidarea inteligenței»… Ca și drogul, religia e descărcare de responsabilitate. Față în față cu fără-răspunsul morții, viața ar trebui să fie răspunsul. Orice scădere a răspunsului/răspunderii atinge deplinătatea vieții… Nimeni nu poate răspunde în locul meu fără a mă «scădea». Nici măcar Christos.” (p. 42)
Thanatopraxisul scriiturii stăpânite și împânzite în multe dintre paginile cărții conduce spre o fenomenologie a reformei morții, mănunchi de atitudini și descărcări literare îmbibate de prezentificările morții în palimpsestul cărții infinite citite, interpretate și rescrise aici. De la Miorița la Marius Chivu, de la Platon la John R. Searle, eseista nu încetează a cerceta, identifica, chestiona și reformula urmele creației umane din scenarii terminale. Un loc privilegiat dintre cele ce originează percutanta reformă a morții este, desigur, și poezia lui Mihai Eminescu, la care: „Înfățișările morții sunt de o varietate vecină cu obsesia, ele depășind viziunea romantică, a morții celuilalt, gata să atingă stadiul «morții intravitale» – abia întrezărit de sfârșitul nostru de mileniu – al morții asumate printr-o veritabilă reformă. Fiecare nou enunț în marginea morții are semnificația unui pas câștigat înspre răzvrătirea disperată și creatoare a omului postmodern. «Nu credeam să-nvăț a muri vreodată» (Odă, în metru antic) este, în fond, manifestul morții asumate. A învăța să mori înseamnă a fi liber de orice robie. «A ști să mori este a fi mântuit de orice supunere și încătușare» (Michel de Montaigne).” (p. 67)
Ochiul speculativ la I.P. vizează uneori o înțelepciune ce se discerne în periplul abisal al trecerii și curgerii literaturilor cadențate aici. Cu un stil tonic și o intuire a vastității semiozei generalizate, demonstrația propune contururile translației thanatice: „Amănunțirea la care recurg romanele descrie formele pe care le ia această transformare. Trecerile dintre a fi și a nu fi, dintre a fi ceva și a deveni altceva sunt tranziții înregistrate de om prin interpretări și ipoteze, prin modele aplicate realității pentru a sugera o coerență confortabilă și pentru a da iluzia unui cât de firav control. Moartea însăși e, pentru cei rămași în viață, un (mic) vârtej tulburător de ape, cu o forță care se stinge dacă urmele lăsate de cel dispărut nu sunt suficiente pentru a-l gândi în continuare, pentru a reveni la ipotezele lui. A dispărea (dys, în greacă, numește slăbirea, vagul) e o slăbire a aparenței, dar care poate fi contracarată de durarea esenței.” (p. 33)
Dintre categoriile folosite aici putem aminti de moartea domesticită, moartea de sine, moartea lungă și proximă, moartea celuilalt sau moartea răsturnată – „model actual determinat de privacy, cu un plus de rigurozitate. O găselniță a afectivității zilelor noastre e aceea a minciunii din iubire. Muribundului i se ascunde moartea apropiată. Chiar dacă o bănuiește, intră și el în jocul pios. În secolul trecut, frumusețea morții era datorată și comuniunii ultime cu muribundul. Minciuna contemporană renunță la privilegiul cuvintelor de pe patul morții (la «limba de moarte»). Moartea nu mai e frumoasă, ci, dimpotrivă, murdară și, apoi, medicalizată. Oroarea revine în forță tocmai fiindcă emoția e alungată de aparatura complicată, rece, care înconjoară bolnavul.” (p. 37)
Dincolo de suplețea progresiei libere întâlnim și intermezzouri de mărturisiri și fuziuni cât mai personale: „În Nimicul de temut al lui Julian Barnes (mai degrabă, Nimic de care să te temi, cu o ambiguitate mai potrivită condiției de muritor; «Cuvântul cel mai adevărat, cel mai exact, cel mai încărcat de sens este cuvântul nimic» – Jules Renard) mă recunosc în atitudini, în fraze, în cuvinte. Viața nu poate fi altceva, pentru mine, decât uniunea „lucrețiană” dintre minte și trup. Toate întâmplările vieții mele au altă greutate din perspectiva morții asumate, intravitale. Lumea ar fi, poate, mai bună sau, măcar, altfel, dacă ar fi „învățată să moară”: «Totul trebuie învățat de la scris la murit» (Flaubert).”
Atlas al gestionării morții de către fantasmarea literară, cartea Irinei Petraș perseverează să își croiască drum către nucleul pulsatil și polimorf al dospirii thanatice în episoadele sale dramatice. Iată, spre încheiere, un fragment bine decupat din Moartea lui Ivan Ilici: „Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viața și moartea. Da, viața a fost și acum uite, se duce, se duce și eu nu pot să o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar e evident pentru toată lumea în afară de mine că mor și că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile – poate chiar acum. Acu’ era lumină, acu’ e întuneric. Acu’ eram aici, acu’ dincolo! Unde?… Eu n-o să mai fiu; atunci ce-o să fie? N-o să mai fie nimic. Și unde o să fiu când n-o să mai fiu? Oare mor? Nu, nu vreau!” (p. 112).