În sfârșit, o surpriză de poezie echilibrat-reflexivă, atentă selectiv la figurile lumii palpabile și la penumbrele eului, în vacarmul cam prea flecar și epidermic al multor „douămiiști”! Emanuel Guralivu, autor al volumului În zori, ca după un sfârșit de lume (Editura Cartier, Chișinău, 2024), este, în ce mă privește, un nume nou. N-au ajuns până la mine primele sale volume, Trupul meu, dimineaţa (2008) și Un boxer cu pumnii fragili (2012), ambele cu titluri deja foarte expresive, tocmai în sensul desprinderii de grupul congener, prin ceea ce Bogdan Creţu – care îl recomandă și pe al treilea – numește „un efort de esenţializare, o părăsire a modelului dominant în poezia tânără a momentului”. Nu era – aprecia criticul – „într-un context al revoltei unei noi generaţii, o poezie-spectacol și nici una care să se răstească la cititor, care să înșface temele sociale ale tranziţiei și să le dizolve în reţete biografice ori minimaliste radicale”. În faţă cu noile versuri, îl cred imediat pe cuvânt, fiindcă ele confirmă aceste aprecieri.
„Sfârșitul de lume” trimite, desigur, la noul „vuiet al vremii”, strident și agresiv, sabotor al oricărui moment de tăcere cugetătoare, de întoarcere spre sine și spre împrejurimi a subiectului uman. Titlul primei secvenţe a volumului sintetizează această stare de spirit: „mut în nesfârșita haită urbană”. Versurile de sub el transmit simplu, dar percutant, tensiunea extremă a subiectului redus la tăcere, însă aflat într-un „sprint continuu”, întreținut de încordarea resimţită expresionist în tot ce îl înconjoară, cu o „intensitate” deopotrivă a zilei și a nopţii, care împinge la limita trăirii, solicitând un răgaz. Oboseala e resimţită și la semenii îmbătrâniţi în așteptări zadarnice și amintiri dureroase, provocatoare la rândul lor de reacţii de revoltă disperată: „în gura lor cuvintele au îmbătrânit/ laolaltă cu dinţii – / au așteptat prea mult – iată/ deschid toate ușile și ferestrele/ ca și cum îmi deschid/ aspra cutie toracică.” De aici, și comprimarea încordării interioare, a „zgomotul(ui) lăuntric de armă”, a privirii „ca un glonţ/ gata să spulbere cadrele.” Încă din aceste poeme liminare, cu versuri scurte, tăiate precis, cu uz economicos de metafore puse la locul potrivit, se simte energia autentică a unui discurs liric cu miză pe concentrare, simplu, eficient. Nu lipsește din ele nici nota „autocritică”, a fostului tânăr care crede a fi cedat adesea presiunii zgomotului din afară, lăsându-și „cuvintele clocotitoare” să obosească în vacarmul „haitei”. De aici și nevoia unei apropieri prudente, cu păstrarea unui soi de distanță legală, poate necesară minimei contemplații, dar nu mai puțin frustrantă, întrucât nu destinde atmosfera lăuntrică: „ceva care să mă ducă mai aproape/ dar să rămână cumva îndepărtat// pentru o clipă/ fără aer/ fără memorie// în furtuna amiezii/ flutur/ ca o funie/ plesnită.” Este o stare comunicată odată și tranzitiv, în versuri ca acestea: „nu pot privi lumea decât cu furie -/ furia acelui numărat – cântărit – împărțit/ furia celui ce nu mai poate/ respira-n mulțime”. Detensionarea e resimțită, ceva mai departe, cinematografic, „în cadre lungi, de Béla Tarr” – o întârziere, după oboseala traversării nopții interioare, într-un spațiu de calm solar. Este și „oboseala pe care ți-o dau de cuvintele înalte”, resimțită mai devreme de Mariana Marin, care știa deja că „vremea poemului înalt, amețitor, a trecut”, și năzuința de a te simți „acasă între lucruri mici/ uituc/ și insomniac.” Uituc, dar, iată, și rămas în starea de frământare interioară, interogativă…
Există, însă, și o sensibilitate tandru-elegiacă ce animă versurile acestei cărți – pe fond de iubire fragilizată în timp, cu abandonuri de „hărți intransigente” ale sentimentelor, reverii de regăsire a liniștii interioare, rememorări fugitive ale unor energii tinere, revigorante pentru o realitate stagnantă, amintind de un program, să-i zicem „autenticist” – „eu va trebui să urc până la sânge/ totul// (precum ascuți un creion/ tocit/ cel mai obișnuit creion pentru/ cele mai obișnuite/ cuvinte/ și zile/ până la sânge totul)”, dar cu nostalgii întoarse către un trecut mai curat, cu trimitere la melancolicele zăpezi de altădată, concentrată în versuri ce se rețin: „îndeasă-ți/ în buzunarele/ cu zăpadă și rabdă”, urmate la mică distanță de altele, și ele memorabile: „mâinile întinse timpului/ ca o partitură”, „e vremea/ să strângem pietrele. să ne urcăm fiecare/ pe umerii celuilalt…” O undă de lirism discret apare și atunci când sunt evocate, cu referință la o mătușă în vârstă, cele 21 de grame atribuite sufletului… Discretă și tandră, în expresia ei, contrastând radical cu excesele „sexiste” și „viscerale” ale atâtor confrați de generație, este și poezia de dragoste din ciclul intitulat locul unde cade soarele, unde sentimentul profund e fin surdinizat, de asociat cu roua și cu aburul ce învăluie peisajul în alte poeme: „în liniștea pielii pe piele/ a inimii pe inimă/ gurile noastre își mută/ cuvintele în degete/ intonațiile sub pleoape/ ne auzim cu umerii cu tălpile/ cu genunchii în liniștea pielii pe/ pielea inimii pe inimă.” Sau: „inima e/ locul unde/ cade/ soarele/ spre dimineață trupul tău// funie și abur/ funie și abur/ funie și abur”… (Să se observe și atenta calculare a accentelor pe câteva cuvinte, ca întârzieri sau retrageri rapide ale degetelor pe clape…). Cultura poetică se simte imediat și în versurile unui scurt poem de subtilă caligrafie impresionist-orientală ca acesta: „gleznele tale prin iarbă/ imită luna// ca un greier stau în umbra ta/ și cânt.”; ori: „lumina de mușețel/ se strecoară/ în vârtejul nopții/ ca o funie/ pentru ca tu/ să ajungi iar/ la mine”…
Un excelent capitol al volumului este cel de sub titlul fericirile de pe versantul suburbiei, care transferă spusele evanghelice din predica de pe munte în spațiul, să-i zicem bucolic, al unei naturi ce se regăsește la margini de civilizație urbană, prielnică rostirii unor laude cvasi-franciscane. Aceeași prospețime și luminozitate spirituală, aceeași delicată sensibilitate a făpturii ce se simte regenerată în decorul campestru, între lumini vegetale și muzici lăuntrice: „ferice de tine care vezi toate/ acestea și crezi că m-am ridicat/ deodată cu aburul dimineții/ și-am răspuns cântând// ferice de cei ce dorm până/ târziu fără grabă se adâncesc/ în ei și se smulg fără grabă/ greieri ce-mprumută rapiței// din vlaga lor electrizantă/ nicio împărăție nu le-aține calea/ și nu datorează nimic împărăției// ferice de cei ce tund iarba sub/ cerul traversat de cumulonimbuși/ iar truda nu și-o întrerup când după/ blitzul fulgerului vine detunătura// ferice de ei când despart iarba/ în două lăsând melcii să treacă/ spre tufele lăptoase de caprifoi/ spre canaanul înfrunzit și crud// ferice de ei când smulg cu mâna/ buruienile de tot felul și îndură/ urzicătura și spinii din palmă”… Calitatea unor asemenea versuri obligă la alte extrase din același ciclu: „ferice de cei ce așteaptă în/ locurile de belvedere ca soarele/ să le coboare în răni ferice de ei// când după lăsarea întunericului/ își pun câte un greiere pe rană și-l/ lasă până în zori să-și țârâie/ cântecul de leagăn ce îmblânzește/ durerea pentru ei împărăția nu cere/ cuvinte nici scrâșnirea dinților pentru ei// răcoarea ce le/ cuprinde fruntea/ e de-ajuns.” Inserții de formulări biblice reapar și în alte versuri, toate coborâte în registrul naturist deloc spectaculos, de o frăgezime a substanțelor și culorilor unui cadru redus la câteva repere sugestive, de viață cotidiană, dar care nu-și pierd esențiala ritualitate: „ferice de cei care merg fără țintă/ în lumina prăfuită a serilor de mai// li s-a spus ia-ți patul tău și umblă/ poteca îi duce acum spre pădure”, „ferice de ei când iarba/ va încolți într-un gazon gras/ și mătăsos pe care tălpile/ goale vor dansa în jurul/ chivotului gonflabil/ ridicat la amiază/ întru slavă”, „ferice de tine ai semănat/ vânt și nu culegi furtună”… Oaze, așadar, de liniște și limpezime sufletească, în care naturalul și livrescul coabitează armonios.
Ultimul ciclu al cărții, un scut termosensibil, deplasează obiectivul spre obiecte mai izolate, cu insistență asupra unor calități materiale și, mai ales, producătoare de vibrații și energii, intensificate și în modelarea verbală a versurilor. Imaginea microscopului urmărind pe lamela de laborator mici centre de energie mai greu detectabilă cu ochiul liber devine aici un reper semnificativ – lentila fiind orientată spre decupaje puse sub o privire încordată (un titlu de poezie se cheamă chiar piele atent decupată), în camera obscură apar fotografii dotate cu energii iradiante, în așteptare – metafore ale energiei comprimate apar în mai toate textele, gata de a înfrânge inerțiile materiei: „spre seară o lumină de/ cameră obscură invadează/ retina/ fotografii tăcute/ prinse/ fiecare cu un cui de grenadă// fotografii ca o piele/ atent decupată/ lăsată să prindă/ mucegai/ peste toate/ memoria pulsează/ glisează/ sortează/ peste toate țârâitul uniform al greierilor/ inima aproape smulge cuiele/ soarele ca un melc radioactiv/ amestecă negativele/ macerează/ spre seară o lumină de/ cameră obscură invadează/ retina/ memoria pulsează/ glisează/ sortează.” O asemenea insistență, prin aglomerare verbală, asupra sugestiei energetice, în frazări ce pun în simbioză vecinătățile, intensifică evident senzația de tensiune a relației cu obiectul observat, într-un context totuși mai tehnic decât în ciclurile anterioare: „ecrane cctv-e-uri vitrine oglinzi/ retrovizoare totul fără/ pleoape/ lentila/ captează/ veghează/ sfidează// ceața ne învăluie ca o imensă cornee a/ unui ochi pe care îl intuim undeva/ deasupra/dedesubt/în sânge/ aici între lujerii de floarea-soarelui/ aproape ne pierdem în mulțime/ blânzii oceli de un galben fluorescent/ ne privesc fără să ne vadă și/ totuși ceva îi trădează/ totul fără pleoape/ lentila/ captează/ veghează/ după apus trece pe infraroșu/ între lujerii de floarea-soarelui/ ne pierdem în mulțime/în sânge/ gloanțe trase/ fără grabă.” Deschiderea spre natural nu se pierde însă, imaginarul imponderabilului și aerianului revine ca pentru a corecta semnele întunecate – „lampioane negre/ planând peste mișcările/ de colibri ale zilei.” –, iar poemul (lampioanele negre) se încheie totuși cu voința de a căuta „încrederea/ râului care întotdeauna găsește o albie”.
După lectura acestei cărți remarcabile prin echilibru și sobrietate, la toate nivelurile expresiei, te poți întreba, totuși, de ce și-o fi ales numitul, în cartea de identitate, Cristian Emil Petruț, un pseudonim atât de nepotrivit.