Întotdeauna cînd am luat în mînă un volum al Doinei Ruști am știut că îl voi citi cu plăcere. Prozatoarea este poate cel mai elocvent model al scriitorului profesionist pe care îl poate oferi literatura noastră în acest moment, iar observația aceasta este deopotrivă un compliment și o atenționare. Scrie mult, are o scriitură bună, tehnică, versatilă, are o evidentă bibliotecă în spate, care include aproape sigur atît literatură, cît și teorie literară, și jonglează cu ușurință cu genuri diferite de narațiune. Această capacitate remarcabilă de a produce cărți bune, constant, și intuiția fină a „atmosferei” momentului au transformat-o într-o preferată a cititorilor de astăzi. Pe bună dreptate. Am recomandat și eu, recunosc, destule dintre titlurile sale prietenilor și nu am primit niciun reproș. Pe de altă parte, nu am reușit să scutur impresia că Doina Ruști este oarecum un Cezar Petrescu al momentului actual. Nu din perspectiva afinităților dintre cele două opere, ci prin prisma figurii unui mare autor mereu în progul marelui text pe care îl ratează mereu sub presiunea ritmului care nu pare să-i permită o decantare mai prelungită. Romanul apărut la începutul acestui an îmi dovedește că m-am înșelat. Ferenike este cel mai bun (pesemne) roman de pînă acum al autoarei și o apariție notabilă care merită pusă sub reflector.
Ce este Ferenike? Un roman despre copilăria din timpul comunismului. Da, în ultimii ani – peste zece – am avut un veritabil val, un tsunami mai exact, de romane pe această temă. Îmi făcusem chiar o mică schemă care îmi permitea o catalogare rapidă în cîteva tipare. În cazul de față, tipologiile bine marcate nu se mai aplică, pentru că avem un roman care se sustrage obsesiilor zilei, deși urmează cu totul sensul curentului recuperator. Este un roman autobiografic (o ficțiune foarte personală și foarte credibilă) și tocmai de aceea este evident că, prin natura materialului său, a avut un timp îndelungat de dospire interioară. Textul are o coerență și o aderență remarcabilă care proiectează în cititor un marcat sentiment de forță. Odată citite paginile, le simți puterea, le simți efectul răscolitor.
După o oră de lectură, aveam senzația unui model care îmi scapă. S-a vorbit mult în cronici despre un aer marquesian, despre construcția unui Macondo autohton. Da, există irizații dinspre modelul sudamerican, avem și aici un tărîm cu inflexiuni fantaste, o zonă specială. Dar cred că cel mai apropiat model în spirit este Harper Lee cu …să ucizi o pasăre cântătoare.
Ferenike este povestea unei familii în România anilor șaizeci ai secolului trecut, într-un sat (Comoșteni) de lîngă Jiu. O poveste autobiografică în care ai senzația că eroul principal poate fi naratoarea, că poate fi Cornel (tatăl), că poate fi satul sau că mai degrabă este atmosfera. Și, în fiecare caz, ai dreptate. Povestea este narată din perspectiva fetiței care își rotește privirea pătrunzătoare și descoperă fiecare amănunt al lumii din jurul său. Este un personaj extrem de interesant și de complex, nu pentru că ar avea un nume mereu diferit (tatăl o strigă tot cu alte nume de prințese și regine), ci pentru că este o construcție fluidă. Perspectiva primară este cea a copilului (de la cinci la unsprezece ani). Modul în care înțelege lumea și în care operează conexiunile și lansează explicațiile sînt cele naturale vîrstei. Dar în spatele naratoarei există și figura autoarei, care nu e disjunsă și care intervine în text cu o perspectivă a adultului, astfel că există în permanență un joc între privirea imediată, a copilului și cea cea îndepărtată, a adultului. Există comentarii între cele două și un dialog intuibil. Tocmai această complexă abordare permite cititorului să fie în același timp imersat în universul livresc și în același timp tras în spate privind ca din ultimul rînd al cinematografului, observînd țesătura textului și judecînd diacronic.
Nu sînt mulți autori români care să reușească compoziția aceasta atît de fragilă și atît de dificil de echilibrat a unui personaj. Dacă din punct de vedere tehnic și al plăcerii lecturii aici vei fi cel mai impresionat, din punct de vedere uman fascinația se centrează pe Cornel. În Ferenike, autoarea nu își reamintește familia după gradul de rudenie. Nu va spune tata, mama, bunicul, bunica, unchiul. Va spune Cornel, Muc, Gică etc. Amintirea creează personaje, pune carne și povești în jurul lor. Introducerea abruptă în universul textului, aducerea personajelor în scenă fără explicații face ca totul să fie înțeles din mers. Nu există pasaje explicative, nu există rememorări dulcege. Totul curge în ritmul acțiunilor mărunte care construiesc zilele unei familii normale și atipice. Ca o notă secundară, abia văzînd cîtă muncă a intrat în construcția acestui univers livresc îți dai seama cît de puternică este afecțiunea care o leagă pe autoare de propria familie. Ea nu propune o monotonă rememorare a unor vieți, ci le ridică la nivelul excepțional al unor personaje relevante și seducătoare. Tatăl, Cornel, are parte de cea mai fină și complexă portretizare. Nu una caldă și edulcorată în dulcegăriile pe care sîntem în general tentați să le punem în joc în astfel de cazuri. Una de un profund omenesc. Este personajul pe care îl simți cel mai aproape, care te cucerește prin extraordinarul apetit pentru viață și experiențe. Destinul său tragic revoltă prin nedreptate, prin cruzime și rămîne o figură care va marca, cu certitudine, oricare cititor al romanului.
Apoi e lumea satului românesc. Din nou, clădită într-o dualitate fermecătoare – între tărîm aproape de basm al copilăriei și spațiu în dezagregare sub bocancul comunismului care se instaurează sufocant. Cele două coexistă și nu se exclud, din contră, își potențează reciproc efectul la lectură. Dacă este un aspect unde Doina Ruști a excelat întotdeauna, acesta este capitolul care ține de atmosferă. Prozatoarea are nu doar știința de a scrie cu un mix bine echilibrat de epitete, dar are plăcerea de a povesti și de a descrie. Îi place să găsească în lucruri și în personaje spiritul lor adînc, adevărat. Le caută culoarea, aroma. Și naratoarea romanului își recunoaște această abilitate, la care se adaugă intuiția. Doina Ruști știe ce să aleagă dintre toate detaliile posibile pentru a transpune exact coloratura urmărită. Este o calitate care crește foarte mult valoarea scriiturii sale și îi dă acel farmec care a făcut-o atît de populară printre cititori. În Ferenike, satul românesc este pe rînd tărîm magic, spațiu ferit de timp și tărîm decăzut în timp, fanat de ordura noului regim.
Toate cele de mai sus dau romanului o aromă foarte puternică. Este un roman foarte personal din perspectiva subiectului și, în același timp, foarte neobișnuit pentru autoare. În textele sale există întotdeauna cel puțin cîte o linie de acțiune mare. O enigmă. O anchetă. O poveste de dragoste. Aici e o zonă mai degrabă a evenimențialului mărunt. Există mistere, anchete, fantastic, dar ele nu orientează povestirea, ci mai degrabă apar din aceasta. Nu factologicul contează, cît receptarea sa. Este un roman al emoțiilor, privite și din perspectiva imediată, a fetiței care resimte violent tot ce se petrece în jur, și din perspectiva adultului, care la vede de la distanță, le retrăiește, le reasamblează și cîteodată le caută alte sensuri, alte deschideri.
Prin Ferenike, Doina Ruști reușește un tur de forță. Își omagiază familia, universul în care s-a format. Și o face cu delicatețe și violență. O face redînd viață fiecărui chip din amintire. Nu repovestindu-l, ci redîndu-i o nouă viață, între coperți de carte. Pe de altă parte, face o elaborată construcție de atmosferă. Este o lume în care plonjezi cu bucurie și în care te amuzi, te întristezi și te revolți. Este o lume extrem de acurată ca receptare istorică și cred că prinde mult mai bine atmosfera unei epoci față de alte cărți care încercau fresce mult mai largi și mai elaborate. În al treilea rînd, este un fin labirint psihologic în care, pe post de cititor, descoperi resorturile profunde ale omenescului.
Doina Ruști nu avea nimic de demonstrat, dar Ferenike ridică foarte mult ștacheta și se impune printre aparițiile memorabile ale anului.