În cronica pe care o dedicam acum opt ani romanului semnat de Ligia Ruscu, O căutare, inseram un pasaj introductiv în care vorbeam despre genul fantasy, despre popularitatea sa remarcabilă pe scena internațională și despre iterațiile sale destul de modeste în literatura noastră. Găseam atunci volumul analizat ca fiind pesemne cel mai bun reprezentant al genului în literatura română. Surprinzător, în anii scurși se poate constata că nu s-a schimbat mare lucru. Apetența la nivel global a rămas neschimbată, la fel ca și mefiența autorilor noștri care și-au încercat penița în acest sector. Numărul lor a crescut, dar în continuare te poți folosi de degetele de la mâini pentru a le ține socoteala. Îi mai poți adăuga (față de cei enunțați atunci) pe Șerban Andrei Mazilu, Andrei Ruse, Mircea M. Tara, Liviu Radu, Nicoleta Tudor. Dar, să admitem, ca scriitură, construcție, profunzime, ca valoare adică, O căutare se ridică cu mult deasupra tuturor celorlalți. De ce autorii români continuă să considere că un volum de versuri căznite, în general lipsite de originalitate și bine spoite de o nemascată pretenție de superioritate intelectuală, în general nedublată de talent, este întotdeauna superior oricărui alt tip de literatură, continuă pentru mine să fie un mister. Literatura de calitate se poate regăsi și în genuri minore, comerciale, după cum în zona subtilităților cu pretenții de hiper-artisticitate vei găsi întotdeauna un maldăr de rebuturi. Calitatea unui volum nu va fi dată niciodată de ambiția intenției autorului, ci, inevitabil, se va sprijini pe textul produs. Dar să trecem peste obsesiile noastre încă provinciale într-o lume deja globalizată.
Noul roman al Ligiei Ruscu, Schimbare, vine în descendența predecesorului, doar că îl depășește în toate aspectele, devenind, cu ușurință, noul reper al genului în literatura română. Este o schimbare masivă în ceea ce privește ambițiile textului, dar una evolutivă, nu una revoluționară. Autoarea se aliniază, fără inhibiții, la nivelul oricăror creații contemporane de gen, din oricare literatură.
Genul high fantasy este pretențios. Presupune ca autorul să creeze o lume funcțională, coerentă, detaliată, predictibilă și vie. O geografie credibilă, o linie cronologică, societăți, obiceiuri, legende, interacțiuni, modă etc. Cu cît este mai schematic prezentat noul univers, cu atât mai nesatisfăcătoare este experiența de lectură, cu atât mai puțin credibilă imersiunea în ficțional. Nivelul de verosimil este susținut de coborîrea privirii descriptive la un nivel de detaliu neutil narațiunii. Nu trebuie să știi cum este croiul hainelor eroului pentru a avansa pe firul acțiunii, dar dacă știi tipul țesăturii, culoarea, proveniența, toate aduc un nivel de detaliu al lumii care, prin conexiunile cu alte elemente de fundal (de ce e folosită acea pînză, cum a fost adusă, de unde poate fi procurată etc.), solidifică, clarifică și impun atmosfera unei lumi. Din acest punct de vedere, Schimbare este mult mai minuțios construit decît O căutare. Un cititor al celor două ar remarca și o congruență a lumilor din cele două romane, dar și o diferență. Cel recent preia oarecum repere din lumea instaurată în cel vechi. Este ca și cum am asista la o poveste spusă într-un nou ev al aceleiași lumi. Denumiri, personaje, istorii migrează dintr-o scriere în alta. Pe de altă parte, este greu să accepți, la o lectură succesivă, că te plasezi în același univers. Diferă gradul de apropiere și unghiul de incidență. Acum opt ani, Ligia Ruscu detalia funcțional. Universul său avea culoare, dar profunzimea sa era limitată. În plus, uza de un filtru neaoș, care mă făcea atunci să remarc o persistentă aromă transilvăneană de ev mediu timpuriu. În volumul recent, imersia este mult mai puternică. Lumea este construită pînă la nivelul diferențelor de îmbrăcăminte, la tipul de ziduri ale clădirilor, la tipologia corăbiilor, la descrieri de interioare, obiceiuri, așezări. Geografia este mult mai contextualizată, mai clar așezată pe hartă. Istoria are o curgere anterioară cunoscută, cu episoade bine localizate în timp, cu personaje și țări. Lumea Ligiei Ruscu este complexă, deschisă spre o explorare pe îndelete.
O altă diferență față de romanul precedent este în structură. O căutare avea osatura binecunoscută a unui basm, cu o acțiune centrată pe un erou pornit într-o questă (o căutare), precum Harap-Alb. Schimbare are o țesere mai ambițioasă, mulată pe un model relativ mai recent și un concept mai modern, mai matur. Este un roman istoric, axat pe o sumedenie de personaje-reflector, care se concentrează deopotrivă pe schimbarea istorică iminentă a lumii, dar și pe trăirile unei întregi galerii de personaje. Romanele de tipul primului sînt aidoma unui reflector puternic care străpunge întunericul și, pe rînd, aduc în lumină detaliile lumii pe care o plămădesc. Cel de al doilea tip este ca iluminatul unui stadion de fotbal, unde, din toate unghiurile, baterii de proiectoare pun în lumină în mod coordonat lumea întreagă din fața lor. Nu este un procedeu nou și nici unul care să nu mai fi fost folosit înainte în literatura noastră. Doar că presupune o anumită finețe din partea autorului, care, mulîndu-se după fiecare personaj care centrează în jurul său un capitol, trebuie să fie capabil de a jongla cu o serie de profiluri psihologice distincte, absolut necesare a fi bine delimitate în cazul utilizării pe scară largă a discursului indirect liber. Trebuie să ai, ca prozator, o foarte bună cunoaștere a personajului pe care te pregătești să-l pui în pagină și față de care să stabilești o credibilă legătură empatică. Altfel, riscul de a cădea în șablon și falsitate este mare. Este de remarcat aici iscusința scriitoricească a Ligiei Ruscu, care reușește o construcție polifonică fără nicio notă discordantă. Un merit care se cade a-i fi recunoscut într-o perioadă în care foarte mulți autori români preferă retragerea într-un personaj singular, la persoana întîi, la nu foarte multe grade distanță de reperul auctorial. Îndemînarea prozatoarei se vădește în ușurința cu care schimbă tonul povestirii, în modul economic și eficient prin care recurge la termeni arhaici sau regionali pentru a creiona o atmosferă istorică sau o anumită coloratură locală, parcimonie care permite cititorului să deducă din context ce nu înțelege ca termeni și permite, în același timp, textului să curgă la lectură, fără sacadări induse de necesitatea căutării unor explicații. Mai este și îndemînarea cu care autoarea se servește de dialog. E un exercițiu stilistic de mare dificultate, fiind întotdeauna ușor să aluneci în neverosimil, în conversații cu un aer total nefiresc. Să admitem, toate aceste îndemînări trebuie reunite sub denumirea de talent. Schimbare este un roman scris atît de bine, încît nu atrage atenția asupra construcției, lăsînd prim-planul acțiunii.
Povestea din roman este complexă, cu întortocheri și surprize. În față se află destinul țării Dasos, cea mai bogată din lumea Ligiei Ruscu. O țară cu o ciudată „democrație” feudală, în care oamenii sînt (aproape) liberi, grupați în două categorii: mărunții și faimoșii. Numele lipsesc, precum și o parte din atribute, dar tot un fel de plebe și nobilime. Bogăția țării vine dintr-o resursă aparte, o mirodenie care se poate extrage doar aici, dintr-un soi special de copaci, printr-un procedeu mutilator. Situată într-o peninsulă, Dasos e apărată de invidioșii vecini (precum Bujor împărat) de ape și o armată formidabilă. Însă lumea este nemulțumită și simte nevoia de schimbare. Mărunți, faimoși, barbari, o galerie întreagă, nutresc din tot felul de motive, de la unele filosofice sau religioase și pînă la unele foarte mărunte la scara istoriei, dorința unei schimbări. Iar aceasta este pe cale să se petreacă. Elementul fantastic este prezent și el, chiar dacă la început doar ca un susur. Lumea Ligiei Ruscu este una în care fantasticul este parte concretă a funcționării cotidianului, nefiind neapărat o irumpere a unei alte lumi în mundan. Dar acesta este unul dintre elementele definitorii ale genului fantasy: cotidianul extraordinarului. Nu intru în alte detalii, nu vreau să stric surpriza celor care vor citi romanul, iar, pentru cei care nu intenționează să o facă, oricum nu prezintă interes. E de remarcat doar cît de bine stăpînește curgerea acțiunii prozatoarea. Nu se grăbește nicio clipă, îi face plăcere să-și construiască scenele meticulos, cu mișcări aproape cinematografice, urmărind aproape întotdeauna perspectiva vizuală. Atunci cînd nu o ia în calcul, renunță la ea în totalitate, trecînd fie înspre pasaje epistolare, fie în transcrieri directe ale unor gînduri interioare. Prezența recurentă, chiar dacă nu în număr mare, a unor astfel de subcapitole, dinamizează lectura și dau o anume ritmicitate a unei construcții care sare de la un personaj la altul, urmînd fire care se împletesc încet într-unul singur, unificator.
Schimbare este genul de roman care știe exact ce este și nu se sfiește să o arate cu mîndrie. Un roman dintr-un gen nu foarte prizat la noi, scris cu un talent și o stăpînire a tehnicilor de scriitură pe care nu le întîlnești în cazul multor autori cu texte mult mai pretențioase. Romanul își merită cititori, merită recunoaștere și, îndrăznesc să sper, publicarea pe scena internațională, unde ar avea parte de o considerație care, mă tem, îl va ocoli în literatura noastră, prea puțin concentrată pe ceea ce va considera încă, mult timp, teme minore.