Szabó Lőrinc este unul dintre cei mai mari poeţi maghiari din prima jumătate a secolului trecut. S-a născut la 31 martie 1900 la Miskolc. A decedat la 3 octombrie 1957 la Budapesta. Primele poezii i-au apărut în celebra revistă Nyugat în 1920. A debutat în 1922 cu volumul Föld, erdő, Isten (Pământ, pădure, Dumnezeu), după care a publicat numeroase volume de poezie și însemnări de călătorie. Printre cele mai importante, amintim: Kalibán (Caliban), 1923; Fény, fény, fény (Lumină, lumină, lumină), 1926; A Sátán műremekei (Capodoperele Satanei), 1926; Te meg a világ (Tu și lumea), 1932; Különbéke (Pace separată), 1936; Harc az ünnepért (Luptă pentru sărbătoare), 1938; A huszonhatodik év (Al douăzeci și șaselea an), 1957. Primul volum antologic din opera poetică a apărut în 1960. Postum au fost publicate numeroase volume de poezie, proză, publicistică, însemnări de călătorie, corespondenţă, poezii pentru copii. A fost unul dintre cei mai importanţi traducători, fiind invitat de Babits Mihály să contribuie, alături de el și de Tóth Árpád, la traducerea integrală a lui Baudelaire. A tradus din Strindberg, Shakespeare, Heinrich von Kleist, Goethe, Racine, Thomas Hardy, Guy de Maupassant, Carlo Goldoni ș.a.
Copil și nebun
Cine-i destul de îndrăzneț
să creadă că-i necesar gândul,
frumosul, binele, idealul?
Doar copilul și nebunul fleț.
Lumea-i largă și-ades ne-am convins:
frumos și dreptate-s dorință,
gloata, prostia prind biruință,
iar poporu-i de tirani învins.
Noi ne scrutăm totuși în suflet,
deși-i un lucru fără cuget:
„Însă-i frumos” – spune țâncul din noi.
Și tontul: „Cine-mi dă ajutor?
Darnic, creez după plac, în toi,
ca Dumnezeu lumea tuturor”.
Sărbătoare
Fii binecuvântat, Doamne, pentru
că mi-ai dat și mie ceva,
binecuvântat pentru că
ai creat nu numai frumusețe
și distracții, nu numai biserici
splendide și înspăimântători
monștri ai banului, nu numai
însuflețire tânără, sânge proaspăt,
fete și copii cu râs cristalin – o,
fii binecuvântat, Doamne, pentru
că ai creat, după bucuriile
trecătoare și zilele obișnuite
de zbatere, sărbătoarea,
repausul,
nimicul,
care va veni și după mine
în timpul neștirbit, deplin,
și m-a legăna pe veci
în blagoslovite brațe. Amin.
Pe insulă
Nu-mi pasă cine, pentru ce
luptă, ce lecții ne-a servit,
frânt de chinuri, am părăsit
văz, auz în vremi caduce.
Prea devreme, prea multe, prea
aproape-au ajuns, m-au scârbit.
Rămână tot cum s-a brodit,
inima nici certuri nu vrea.
Calm, s-a sihăstrit luptătorul;
umblu printre voi, dar drumul
vostru cu-al meu nu-i tangent.
Veni-va și timpul meu; atent,
mă bucur de-o viață unică,
pe insula-mi lăuntrică.
Treizeci de ani
Nu-s terminat? ori m-am năruit?
Iubirea și ura, care,
cu sute de mâini fiecare,
m-au construit, dorm ori au murit?
Cine repară ce-i șubrezit?
Poate nici nu am acoperiș,
prea multe ploi și ierni, pieziș,
îmi intră-n viață necontenit.
Mă scrutez pe întuneric:
mereu se rupe, cade ceva.
Cărămizi? ornamente? – nu știu,
dar e de-nvățătură, îmi zic,
cât de mult seamănă ruina
și casa zidită de-omul viu.