Tudor Runcanu este, în primul rînd, un cunoscut om de radio și un muzician care și-a dovedit valoarea. Destul de puțină lume îl cunoaște ca prozator. Dar, trebuie să recunosc, în timpul liceului și facultății ne-am intersectat prin diagonalele acelorași cluburi și bisericuțe literare. Este motivul pentru care, văzînd recent publicatul roman, am fost foarte intrigat să văd ce literatură mai pune pe hîrtie după atîta timp, unde a ajuns traseul pe care îl scăpasem complet din vedere. O curiozitate care mi-a prilejuit reîntîlnirea cu o mică lume fascinantă pe care o credeam izolată undeva la începutul anilor nouăzeci.
Cuibul Bufniței este un roman special, nu pentru că excelează într-o direcție anume, ci pentru că reușește un foarte echilibrat compromis care oferă intact, într-un ambalaj convingător, aroma unui timp anume. Modern, ludic, cu o poeticitate discretă și jonglînd cu abilitate pe o linie în care e mereu la un pas de a nu se lua foarte în serios, pentru a se apleca imediat în direcția unei prea atente seriozități, romanul are din plin o aură de Twin Peaks.
Fantasticul este coloana vertebrală care susține întregul eșafodaj din Cuibul Bufniței, dar, paradoxal, nu este neapărat prima cheie de lectură. Volumul este modern, cu ecouri postmoderne de filiație optecistă, dar și cu unele venind din direcția primei grupări Echinox (ceea ce n-ar trebui să mire, e în definitiv o moștenire de familie), construit ca o lume ficțională alternativă, una în care realitatea imediată e preluată print-o serie de distorsionări care nu anulează sensul, ci induc sentimentul unei irealități credibile. Tudor Runcanu construiește ca fundal al acțiunii un mic orășel ardelean, nenumit, dar recognoscibil chiar și fără mărturia autorului ca proiecție a Sighișoarei, plasat undeva, într-un timp aproximativ, la o distanță nu foarte mare de a doua conflagrație mondială. Aici se mișcă personajele, Elias, Cezar, Olga, fiecare realizat printr-o turbionare care încearcă să-l dezagrege. Caracteristicile fiecărui personaj sînt gonflate, duse pînă aproape de limita caricaturalului, dar fără a o atinge niciodată. E aici pe de o parte dispoziția spre umor a unui autor care știe să-și dozeze bine ironia și auto-ironia, dar și deschiderea foarte marcată înspre oniric, înspre un plan în care consistența personajelor devine irelevantă.
Deși este plin de întîmplări, de interancțiuni complexe între personaje, Cuibul Bufniței nu se pretează rezumatului. După pagini întregi de acțiune, ceea ce lasă cititorului este senzația, aproximarea. Și devine mai puțin relevant ce se întîmplă în această lume distorsionată, cît ajunge să conteze simpla existență a acestei lumi. Acțiunea romanului devine treptat tocmai posibilitatea cititorului de a fi inclus în această construcție, de a se transpune în acest plan fantastic. De aici și aerul de Twin Peaks despre care vorbeam. La fel ca în celebrul serial american din anii ’90, atmosfera este mai importantă decît acțiunea. Iar aici Tudor Runcanu capitalizează simpatia celor din generația sa, recurgînd la recuzita foarte în vogă de acum trei decade. Inclusiv trimiterile livrești directe, precum cea spre E.A. Poe și povestea automatului de șah, sînt din aceeași zonă. Ar trebui o muncă foarte serioasă, foarte minuțioasă pentru a excava din corpul textului toate elementele minore care contribuie la certitudinea senzației de text ancorat la începutul anilor nouăzeci, și este o muncă lipsită de interes. Romanul nu va avea niciodată importanța care să justifice un astfel de travaliu critic. El trebuie considerat în primul rînd din perspectiva ecoului de lectură.
Tudor Runcanu are o scriitură foarte sigură, o frazare tăiată elegant și o știință a construcției pasajului, vizibilă mai ales atunci cînd finalul trebuie să livreze o poantă, care sînt surprinzătoare pentru un prozator care nu are o experiență îndelungată – cel puțin nu una vizibilă. Această suplețe ajută mult în contextul în care firul narativ este segmentat programatic. Acțiunea înaintează ca o suită de ilustrații, iar personajele se compun din tablouri jucate.
Ironia, am mai spus-o, umorul joacă un rol important. Elias își taie cu regularitate degetele de la mîini la fierăstrăul circular. Dar nu e o problemă, degetele sînt de lemn. Personajul are proteze la ambele mîini. Le-a pierdut în război. Nu pe front, ci degerate. Căci a fost deportat din întîmplare, pentru a ascunde o evadare. Tudor Runcanu știe să zîmbească complice atunci cînd firescul personajelor se sparge în țăndări. Le ajută chiar să zboare, dacă este cazul, dar în mod natural, fără accentuări.
Cheia de lectură potrivită a acestui eșafodaj ușor retro este oniricul. Abia în momentul acceptări acestui set nou de convenții, realitatea din Cuibul Bufniței începe să facă sens. Această proiecție din vis a unei lumi recuperate din memoria afectivă dă cadrul amplasării pieselor. Romanul devine treptat un ecou al lumii, dar un ecou din care tensiunea a fost extrasă. La fel ca în vis, cunoașterea se realizează prin experiențe stranii. Într-o manieră ciudată îmi amintește de primele valuri de romane publicate după revoluție de către tinerii prozatori de atunci. Înainte de violența vizuală, de mizerabilism, de tentativele de calc după modele anglo-saxone. Momentul unei literaturi care problematizează cu discreție și sensibilitate. O literatură mult mai orientată înspre propriul estetism.
Cuibul Bufniței nu este un roman care să-și găsească foarte mulți cititori. Genul acesta de construcție este pretențioasă, iar publicul avizat care mai prizează astfel de demersuri s-a subțiat semnificativ în ultimele două decenii. Nu este un roman foarte inovator. În anii ’70 se găsesc destul de multe exemple similare, și asta chiar în literatura noastră. În fine, nu este genul de roman care să vină în direcția orizontului de așteptare al publicului. Din contră, în el se regăsesc mai multe obsesii pe care în mod curent le-am considera în afara trendului actual. Ceea ce îi dă valoare este capacitatea fabulatorie, scriitura plăcută și îndemînarea de a se adresa direct nostalgiei unei anume generații de intelectuali care vor regăsi aici reverberațiile unui epoci de formare. Iar aceste calități îl transformă într-un roman care merită șansa lecturii.