Cele din urmă decenii ale comunismului în România probabil că ne-am întrebat, în momentele de luciditate, cum se explică pasivitatea extinsă a societății în fața abuzurilor cotidiene, a penuriei, a prăbușirii nivelului de trai. Fiind născuți în interiorul sistemului, nu înțelegeam cum a putut fi el, în mod așa de monstruos, alterat. A trebuit să ieșim din acel colaps și să îndreptăm priviri cercetătoare asupra ansamblului, din exterior, pentru a pricepe. O mînă de ajutor ne întinde acum și cartea lui Andrei Dălălău, Cultura sub asediu. Intelectuali, cenacluri literare și represiune politică în epoca Dej, 1956-1964, recent apărută la Editura Mega.
Este vorba despre o teză de doctorat, susținută cu brio în cadrul universității din Cluj. Lumea literară din anii ’50-’60 este cercetată cu instrumentele specifice ale istoricului, care se scufundă în arhivele Securității pentru a scoate la iveală un ansamblu ocult, edificat pe rapoarte, dispoziții, informări, note de anchetă, interogatorii. Finalitatea investigației îndreptate, acum, asupra investigatorilor este de mare importanță: stabilirea metodelor prin care sistemul comunist s-a slujit de ideologie, prin intermediul partidului și al Securității, pentru a reduce la obediență cercurile intelectuale și astfel – dacă ținem seama de caracterul exemplar, reprezentativ, al acestora – întreaga societate.
Deși la prima carte publicată, autorul își demonstrează deja maturitatea, prin faptul că nu se lasă fermecat de autoritatea surselor din care se informează: „Valoarea documentară a acestor mărturii instituționale rămîne redusă, întrucît reflectă poziția oficială și, implicit, perspectiva instituției Securității” (p. 27). El are toată îndreptățirea să treacă la „reconstituirea biografiilor victimelor folosind aspectele omise în documentele Securității” (ibid.). Detectivul din celebrul roman al lui Umberto Eco a avut grijă, deși era împins de curiozitatea extremă, să-și pună mănușile înainte de-a răsfoi manuscrisul din antichitate, uns cu venin. Aceeași prudență accentuată este necesară și atunci cînd ne aplecăm asupra dovezilor informative, construite meșteșugit de fosta poliție politică. Lectura pe „spatele” cusăturii poate fi mai concludentă decît coloristica țipătoare de la suprafață. (Un aspect fundamental, de care n-a vrut să țină seama de pildă Gabriel Andreescu, prestigios disident anticomunist, care și-a irosit deceniile de după decembrie ’89 săpînd în arhivele Securității pentru a „demonstra”, într-o interminabilă serie de publicații, inocența foștilor scriitori turnători.)
Înarmată cu această lăudabilă precauție procedurală, demonstrația lui Andrei Dălălău se desfășoară în spirală. El oferă o insistentă descriere a realităților politice din anii ’50, apoi a situației culturale și ajunge astfel la cenaclurile literare din afara sferelor puterii. La fel procedează și cînd prezintă detaliat Securitatea, de la înființarea ei, structurile sale, tipurile de activitate etc. Marea problemă a noului regim comunist era cum să-și aservească societatea, nu doar în aspectele superficiale, de comunicare și relaționare – ușor de ținut în chingi prin ordine și dispoziții, cenzură, propagandă și învățămînt ideologic –, ci chiar în planurile de profunzime, inefabile, de mentalitate și comportament reflex. Dacă se identificau insulele de organizare spontană și prestigioasă ale vieții intelectuale libere și se trecea la arestarea, anchetarea și pedepsirea participanților, asta putea fi o bună pîrghie de îngenunchere a societății. După cum remarcă autorul, întorși de la stagii de perfecționare în URSS, ofițerii de Securitate încep să inventeze „grupuri dușmănoase”, conspirații și dosare de condamnare, în cazul unor firave întruniri culturale, unde se citeau și se comentau romane, eseuri și poezii. În mod evident, pe spațiul anchetelor securiste, se trecea la „reinterpretarea ideologică a faptelor” literare (p. 82), „pedepsele
erau supradimensionate în raport cu faptele, iar ecourile proceselor aveau ca efect social intimidarea celor rămași în libertate” (p. 96).
Investigația propriu-zisă insistă pe trei studii de caz: procesul lotului „Noica-Pillat”, procesul scriitorilor germani, procesul „cercului literar” maghiar de la Baia Mare. Se vede limpede ambiția istoricului de-a oferi o sinteză etnică a problemei, prin descrierea aceleiași urgii politice revărsate asupra românilor, maghiarilor și germanilor de la noi, în anii dejismului. Prima situație din cele trei este și cea mai răsunătoare, prin ponderea numelor implicate. E estompată din mers cartea migăloasă a lui Stelian Tănase, pentru a se insista pe Planul „Noica” mai ales din perspectiva poliției politice comuniste. Ni se prezintă ansamblul măsurilor întreprinse de Securitate, prin informatori, filaj, urmărire cu tehnică operativă etc. Informatorul „Petrică Alexandrescu” (adică profesorul Dan Dănescu), un agent provocator, se prevalează de rudele din Canada pentru a-i solicita lecții de engleză. De fapt vrea să-l tragă de limbă pentru a afla filiera pe care Noica își trimitea manuscrisele în Occident sau primea altele de acolo (p. 141). Informatorul „Mehedințeanu” (adică Emil Lăzărescu, vechi prieten al familiei Noica) se dă arheolog și cere sprijin pentru vînzarea unor monede vechi în străinătate (p. 143). Este recrutat ca agent un vecin și colocatar, Petre Ionescu (p. 144). Este folosit apartamentul vecinului Vîlsănescu pentru instalarea de tehnică operativă (p. 144). Pînă la urmă aventura erotică dintre Noica și dactilografa sa deschide calea instituțiilor cu urechile ciulite: soțul gelos îl denunță pe filosof la Securitate și survine arestarea (p. 148-150). Cherchez la femme…
La fel de minuțios se reconstituie dosarele Dinu Pillat, Marietta Sadova sau Alexandru Paleologu. Trebuie elogiată determinarea cercetătorului de a scrie apăsat numele turnătorilor, ale anchetatorilor, ale judecătorilor și, în general, ale oamenilor care au devenit instrumente ale răului. Prin această zvîcnire de curaj, el aruncă în desuetudine, cu multă naturalețe, străduințele emasculate ale altor tineri investigatori de prin arhive securiste, care s-au întors plini de colb, dar și de sfioșenie (mai bine nu dau nume).
Este concludentă observația că nu pedepsirea unor ilegalități a stat în intențiile oficialității, ci terorizarea intelectualilor. „Analiza dosarelor subliniază voința Securității de a destructura rețelele sociale interbelice” (p. 174). Organele de represiune întîi i-au arestat pe scriitori, pe urmă s-au străduit, în interogatorii, să stabilească un fir narativ al acuzațiilor, care se schimba pe parcurs, în funcție de noi inițiative sau dispoziții telefonice de la superiorii ierarhici. „Mistificarea realității, politizarea faptelor cotidiene și ideologizarea unor gesturi culturale au reprezentat strategii implementate conștient de către anchetatorii și agenții implicați în acest demers” (p. 238). După aceeași rețetă s-a acționat și cu scriitorii germani în procesul de la Brașov (Andreas Birkner, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg, Hans Bergel și Harald Siegmund). Rolul odios jucat de Eginald Schlattner merita, desigur, ceva mai multă insistență. Femeile modeste, absolvente de liceu, care admirau intens pe la Baia Mare poezia maghiară (Talian Elisabeta, Comănescu Malvina, Kenyeres Rozalia, Policsek Maria, Banyay Elisabeta) au ajuns de asemenea, cu inocență, în malaxorul represiunii, după evenimentele din 1956 în Ungaria.
Fiind aservită unei strategii de teză doctorală, cartea lui Andrei Dălălău alege să rupă fluența relatării, prin succesive „fișe de autor” individuale, foarte detaliate. Dar totul se transformă parcă într-un uriaș proces-verbal, cu o evoluție împiedicată și aridă. Scriitura rămîne obsedată de datele tehnice, este indiferentă la efectul fastidios stîrnit de-a lungul lecturii. Blocarea în timp a actorilor într-un insectar (perioada 1956-1964) include apoi și riscul unei imagini statice, tot așa cum o fotografie nu descrie o biografie. De pildă, Noica a fost, într-adevăr, intelectualul asediat de Securitate din toate pozițiile, cum rezultă din această carte. Dar el a devenit apoi și slujitorul temnicerilor săi: „Șeful [Noica] vorbește pe un ton supus, prompt, concentrat, care evocă un lung și dureros dresaj. Așa vom ajunge cu toții. Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-l pronunță cu nepăsare, înșiruit. […] Examenul e scurt și candidatul a răspuns repede și bine. Candidatul se și înclină de cîteva ori” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii). Și ce uluire, vecină cu stupoarea, a trăit ulterior crema exilului parizian, cînd a fost vizitată de un Noica îmbrăcat în straie de agent publicitar al lui Ceaușescu prin Occident!
Așadar, realitatea devine complexă atunci cînd este examinată în mișcare. Dar firește că acțiunea se compune dintr-o serie de fotograme, care ne ajută în cunoaștere. Iar în acest domeniu, cartea lui Andrei Dălălău își face datoria cu prisosință.