Există spre finalul clasicului The Third Man al lui Carol Reed o replică emisă de abrazivul antagonist Harry Lime (interpretat de Orson Welles) care plutește pe suprafața istoriei cinemaului și la 76 de ani de la premiera filmului. Parafrazând, Lime, cu vocea lui Welles, zice așa: „În Italia, 30 de ani sub dominația familiei Borgia, au avut parte de război, teroare, crime și vărsare de sânge. Toate astea l-au creat pe Michelangelo, pe Leonardo da Vinci și Renașterea. În Elveția, au avut parte doar de dragoste frățească. Au avut 500 de ani de democrație și pace. Ce-au creat toate acestea? Ceasul cu cuc”.
Un istoric ar zice că Lime se înșală de la un capăt la altul. Elveția n-a fost dintotdeauna amiabilă și neutră, ba chiar dimpotrivă, iar ceasul cu cuc a fost inventat în sudul Germaniei. Ce rămâne din faimoasa replică din The Third Man e însă o altă intuiție cinică, cu subtext conservator: democrațiile, nefiind eroice, s-ar zice că stagnează, pe când doar zbuciumul inegalitar și aristocratic ar fi capabil să stimuleze cu adevărat intelectul.
Probabil fără trimitere explicită la The Third Man, oarecum discretul film al regizorului elvețian Cyril Schäublin Unrueh (al doilea lungmetraj din cariera acestuia) demonstrează exact opusul afirmației lui Lime. Chiar și într-un an pașnic, 1872, multe pot bolborosi sub pelicula netedă a existenței cotidiene în districtul muntos Jura din Elveția. Fermentul principal pare la prima vedere un tânăr Piotr Kropotkin, dar în filmul lui Schäublin, ca protagonist, viitorul teoretician anarhist e în mare parte un observator politicos.
Unrueh e un film cu rădăcini intelectuale, o reconstituire a unei stări a ideilor la 1872 care datorează mult unei monografii dedicate de istoricul Florian Eitel ceasornicarilor anarhiști elvețieni activi în ultimele decenii ale secolului XIX. Kropotkin, ca personaj, trece de la cadru la cadru pe lângă muncitori ceasornicari, oficiali ai administrației, fotografi ambulanți sau patroni care se gândesc la modalități noi de a îmbunătăți randamentul în atelierele de fabricat ceasuri. Pe scurt, Kropotkin ca raisonneur se plimbă atent prin istorie, printre rădăcinile abia încolțite ale mai multor evenimente sociale care se vor prelungi până în secolul următor.
Pe de o parte, deși Schäublin, în felia lui de viață vintage, nu o spune explicit, locurile prin care se plimbă Kropotkin fuseseră cu un an înainte, în 1871, sursa unei declarații prin care muncitorii din Sonvilier își declarau nemulțumirea față de tendințele centralizatoare ale mișcării internaționale conduse informal de Karl Marx. E o fisură care va deveni rapid falie – între mișcarea socialistă și cea anarhistă. Pe de altă parte, cu o fărâmă de anacronism, Unrueh pune în scenă o altă evoluție importantă. Fabrica de ceasuri din film, numită cu fin umor etimologico-politic Centralines, e cel mai probabil un echivalent al faimoasei Longines, care ridicase un prim atelier în care lucrau câțiva zeci de muncitori (majoritatea, femei) în valea Saint-Imier, în 1867, iar câțiva ani mai târziu, după o vizită în Statele Unite, la o fabrică bazată pe principii pre-tayloriste a companiei Waltham, conducătorii nou-intratei pe piața internațională Longines copiază principiile referitoare la eficiență și producție în masă ale americanilor. Unrueh ia eșantion după eșantion vizual, pe rând, din ambele medii, demonstrând tacticos cum istoria poate fi observată în evoluția ei contradictorie acolo unde nu te-ai aștepta – într-un an aparent banal, într-o regiune elvețiană aflată la o distanță semnificativă de marile evenimente politice care ajung pe primele pagini ale ziarelor.
Schäublin, ca regizor, în reconstituirea lui vizuală, nu are avantajul unui Florian Eitel, de a avea note de subsol. În unele scene, e păcat, fiindcă intră și ies din cadru personaje a căror importanță istorică, dacă nu ești bun cunoscător al perioadei sau nu faci un pic de muncă de cercetare după vederea filmului, s-ar putea să-ți scape. Una dintre primele scene în care îl vedem pe Kropotkin martor al unei negocieri între artizani și cei care văd în ceasornic o marfă cu potențial global îl are ca protagonist pe un bărbat care se prezintă drept Adhémar Schwitzguébel. Probabil acesta nu e un nume care să rezoneze cu mulți spectatori, dar Schwitzguébel se întâmplă să fie unul dintre inițiatorii principali ai rupturii de internaționala socialistă (el își va numi proaspăta mișcare secesionistă Internaționala Antiautoritară), un ceasornicar și autor de texte politice care e și veriga de legătură între tânărul Kropotkin și muncitorii elvețieni. Una dintre primele scene din Unrueh, așa cum aminteam mai sus, ni-l prezintă negociind relativ afabil cu posesorii de capital. În fapt, însă, așa cum o atestă scrierile lui adunate într-un volum succint la începutul secolului XX, Schwitzguébel e în primul rând o voce polemică, un popularizator în almanahuri, documente legale și intervenții în presă a ceea ce se numea pe atunci „chestiunea socială” – respectiv căile prin care muncitorii se pot organiza pentru a obține condiții mai bune de muncă.
Ni-l putem închipui – deși filmul nu o face – având lungi discuții cu un Kropotkin ale cărui idei sunt încă în formare. E alegerea regizorului să nu insiste prelung pe niciuna din întâlnirile protagonistului. Privitorul se întâmplă să fie, în abordarea lui Schäublin, la fel de naiv precum Kropotkin: nu știe tot și asimilează lent, cu intensitate oarecum egală, diverse mici evenimente cotidiene.
Ce unifică aceste experiențe disparate e o revenire calculată la două sau trei teme principale, care trec dincolo de anecdota istorică: acea chestiune socială a lui Schwitzguébel, identificată recurent în film cu eticheta anarhismului, timpul măsurat și negociat și realitatea trăită lent, cotidian, scăpată încă de privirea uniformă a ceasornicelor.
Cinemaul, așa cum îl practică Schäublin în Unrueh, e lent. E lent de ceva vreme în general, în versiunea lui arthouse, de festival, iar Schäublin își declară ca influențe un regizor experimental precum James Benning sau un practicant al ceea ce a fost numit în ultimele două-trei decenii slow cinema, filipinezul Lav Diaz. Aceasta ar trebui să le dea cunoscătorilor acestor nume o idee instantanee despre cum arată Unrueh: cadre largi, compoziții în care actorii (majoritatea neprofesioniști în acest film) se mișcă măsurat, ca peștii în acvariu.
Am niște rezerve serioase față de monotonia de care suferă unele filme încadrate în categoria slow cinema. Acest film, însă, are niște motive mai complexe decât cele dintr-un tipic film lent pentru a zăbovi cu acțiunea. În unele secvențe, șefii din fabrica Centralines supraveghează muncitoarele cu ceasul în mână. Tot ce cade în afara acestei vieți feliate în secunde se simte în film, într-un mod aproape nostalgic, liber. E o contradicție simbolică care lui Schäublin îi iese aproape ca într-un mit paradisiac: tehnologia și munca evoluează pe ceas, iar peisajele naturale prin care îl vedem pe Kropotkin plimbându-se par încă neatinse de modernitatea orei exacte.
Imaginea emblematică, păstrată și pe unul dintre posterele filmului, a unui ceasornic atârnat de ramurile unui copac e sinteza ingenios găsită de Schäublin pentru a semăna în mintea spectatorilor semințele acestei pendulări emblematice între natural și măsurat, de care uităm în majoritatea zilelor.
Mai există însă cel puțin un motiv important. Unrueh e un film despre muncă, ceasuri și timp. Nu cred să existe un mod mai bun de a pune într-o ecuație acești trei termeni decât acela de a arăta – cum o face Schäublin în câteva secvențe – rutina muncii, de a simți secundele, în timp ce un alt personaj le supraveghează în fundal. Spre deosebire de cadrele mai largi din film, acestea sunt de obicei unele care se concentrează în detaliu pe degetele unei femei care desfac mecanismele delicate ale unui ceasornic. E o fascinație pe care ficțiunea lui Schäublin o împrumută probabil din documentare recent-contemporane care urmăresc pas cu pas asamblarea unei mărfi, dar, dincolo de aerul istoric (marfa ansamblată e veche, de muzeu), o senzație a unui proces atât de comun, dar aflat la originile lui, pe când încă nu era totuși comun, însoțește aceste imagini.
Cu toții trăim acum munca așa, segmentată cu ajutorul ceasului, dar Unrueh m-a făcut să mă întreb cum se simțea ea atunci când procesul era încă nou, probabil mai brutal în apăsarea lui constantă. Așa cum o fac filmele cele mai bune, Unrueh nu te lasă doar cu o întrebare (sau mai multe), ci și cu o persistentă senzație.