La puțini ani de la apariție, Tratatul de descompunere, cu care Cioran a repurtat în Franța un succes de stimă, însă nu și de public, este tradus în limba germană și apare la editura Rowohlt, în 1953. Este prima dintr-un lung șir de traduceri, cartea apărând ulterior în engleză, italiană, spaniolă, cehă, sârbă, greacă și japoneză, printre altele.
Traducerea în germană nu se datorează, cum s-ar putea crede, faimei dobândite de autor grație acestei cărți, ci unui concurs de împrejurări. Totul a pornit de la Édouard Roditi, un scriitoramerican (dar născut la Paris) care în perioada aceea își făcea veacul în Berlinul de vest, în chip de propagandist cultural aflat în slujba SUA. Trecând prin Paris, acesta a dat întâmplător într-o librărie peste cartea lui Cioran, care apăruse de puțină vreme. A fost atât de entuziasmat încât, reîntors la Berlin, a pus degrabă să fie tradusun fragment în germană, publicându-l în mai 1951, cu titlul „Abhandlung überden Zerfall”, în revista Das Lot, pe care o conducea împreună cu Alain Bosquet.
Traducerile au fost realizate, spune Roditi, de văduva poetului Joachim Ringelnatz. „Puțin mai târziu, o importantă editură germană, Ernst Rowohlt Verlag, s-a angajat ca restul să fie tradus de Paul Celan, pe care l-am recomandat ca traducător”, ne mai spune acesta, rememorând cu prilejul unui interviu luat lui Cioran[1] întâmplări petrecute cu un deceniu în urmă. Roditi își asumă practic un rol crucial în promovarea lui Cioran în Germania. Nu știm însă cât de exacte sunt afirmațiile sale, existând unele indicii că memoria îi cam joacă feste. Cert este că în 1953 (și nu în 1954, cum afirmă Roditi), Tratatul de descompunere apare în Germania, cu titlul Lehre vom Zerfall.
Lucrurile ar fi fost destul de limpezi, dacă nu ne-ar fi parvenit și versiunea lui Cioran asupra împrejurărilor care au condus la traducerea primei sale cărți scrise în franceză. Ea nu concordă în totalitate cu versiunea lui Roditi. Amănuntele le aflăm dintr-un articol al lui Cioran publicat întâi în Translating Tradition: Paul Celan in France (San Francisco,David Levi Strauss,1988), cu titlul „Encounters with Paul Celan”,apoi înrevista Akzente, în 1989 („Begegnung mit Paul Celan”) și în cele din urmă în Cahiers de l’Herne nr. 90 – 2009 („Rencontres avec Paul Celan”). Iată fragmentul în cauză: „Traducerea în germană a Tratatului s-a dovedit dificilă. Editorul Rowohlt apelase la o doamnă incompetentă, rezultatul fiind catastrofic. Trebuia găsită o altă persoană. Un scriitor român, Virgil Ierunca, care condusese după război în România o revistă literară unde au fost publicate primele poeme ale lui Celan, mi l-a recomandat călduros pe acesta, pe care îl știam doar după nume și care locuia, ca și mine, în Cartierul Latin. Celan a acceptat propunerea mea și s-a pus pe treabă, ducând-o la bun sfârșit cu o repeziciune amețitoare.”
Să remarcăm înainte de toate faptul că afirmațiile lui Cioran privitoare la Virgil Ierunca sunt cât se poate de exacte: acesta din urmă scosese după război, mai exact în mai 1947, împreună cu Ion Caraion, o revistă de cultură internațională intitulată Agora, în care publicase trei poeme de Paul Celan, scrise în limba germană (revista a fost suprimată după primul număr de cenzura comunistă). Știm de asemenea că, ajuns la Paris, Ierunca va fi în relații apropiate cu Celan, așa cum rezultă din numeroasele referințe din paginile sale de jurnal din anii 1949-1951 (Trecut-au anii…). Cioran, care nu îl știa pe Celan decât din auzite, a recurs așadar, potrivit propriilor afirmații, la serviciile sale de traducător la sugestia lui Virgil Ierunca. Celan se stabilise la Paris în 1948, venind de la Viena, și încerca să se afirme, în condițiile dificile de după război, în calitate de traducător. După toate indiciile, s-a apucat de Tratatul de descompunere în 1952, ducând sarcina la bun sfârșit cu o rapiditate uimitoare, după cum remarcă și Cioran. Cartea a apărut în Germania în 1953, însă a fost departe de a obține succesul din Franța, ecourile fiind minime.
Cu privire la traducerea realizată de către Celan, Cioran ne mai spune că, la solicitarea acestuia, citise capitolele cărții pe măsură ce lucrul avansa, venind cu diverse sugestii. Mărturisește că în vremea aceea nu era conștient de problemele ridicate de traducere; ulterior și-a dat seama că doar cineva care a trecut prin chinurile traducerii e capabil să înțeleagă o carte pe deplin, arătându-se plin de admirație față de o asemenea întreprindere. În 1978, solicitat de editura Klett să revizuiască traducerea în vederea reeditării Tratatului, Cioran e oripilat de ideea de a-l corecta pe Celan, remarcând totodată performanța extraordinară a acestuia, „un neinițiat în filozofie” care a avut de înfruntat „dificultățile inerente abuzului de paradox” din cartea sa.
Cu toate acestea, ca în atâtea alte ocazii, Cioran admite că există și reversul medaliei, căci, nu-i așa, orice traducere trădează într-o măsură mai mare sau mai mică originalul. Iatăce notează, la un moment dat, în Caiete, nemulțumit că scrierile sale își pierd adesea strălucirea atunci când sunt transpuse în altă limbă: „De câte ori citesc traduceri ale textelor mele, coborâte la inteligibil, înjosite prin folosirea limbii comune, mă cuprinde jalea și îndoiala. Tot ce scriu ține doar de cuvinte? Strălucirea nu trece în altă limbă; trece mai puțin chiar decât poezia. Ce lecție de modestie și descurajare – să te citești într-un stil de proces-verbal, după ce ore-n șir ai trudit aplecat peste fiecare cuvânt! Nu, nu mai vreau să fiu tradus, să fiu înjosit în propriii-mi ochi.”[2]
Un lucru pare să fie însă sigur: Cioran îi datorează lui Édouard
Roditi faptul că prima sa carte franceză e tradusă în Germania, la doar patru
ani de la apariție. Căci Tratatul de
descompunere a ajuns în atenția editorului Ernst Rowohlt grație textului
publicat de Roditi în revista Das Lot;
dacă Roditi l-a propus pe Paul Celan drept traducător sau editura a fost cea
care i-a cerut lui Cioran să găsească unul, are mai mică importanță. Știm însă cu
certitudine că, în urma fructuoasei colaborări cu Paul Celan în timpul
traducerii Tratatului, între ei s-a născut
o lungă amiciție – e drept, cu suișuri și coborâșuri, până în 1970, când Cioran
consemneazămoartea tragică a prietenului său, „acest om fermecător și insuportabil,
feroce cu accese de blândețe, la care țineam și de care fugeam, de teamă să
nu-l rănesc, căci totul îl rănea.”[3]
[1]„Vive le français, ou le dialogue des Métèques”, în Cioran et ses contemporains, Pierre-Emmanuel Dauzat et Yun-Sun Limet, Pierre-Guillaume de Roux, Paris, 2011, pp. 137-142. Interviul a apărut pentru prima oară în DU Magazin (Zürich, 1960), iar în franceză în Plein Chant Revue, nr. 45/1989.
[2]Cioran, Caiete, traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo, cuvânt-înainte de Simone Boué, București, Humanitas, 1999, I, p. 70.
[3]Ibidem, III, p. 177.