Andrei Codrescu
Fuga de stup
Gloata mă sufoca, nu puteam să sufăr nici concerte, nici demonstrații. Ultima decadă a anilor ’60 până prin 1973 a fost o goană generaționistă către stup, orice stup muzical, mistic sau politic (sau toate în unul) care promitea o căldură trupească împotriva frigului cosmic al războiului din Vietnam, corupția nixoniană, halucinațiile viitorului, bastoanele poliției, retoricile găunoase ale politicienilor. Sute de mii de tineri au fost atrași de profeți și sfinți indieni, de muzică venită din zumzetul cosmic al aripilor unor îngeri galactici, de fiori mânioși de injustiție. Toate aceste azvârliri colective din epocă, între care și faimosul Woodstock, au avut efecte imediate, dar și pe termen lung. Se resimt până azi – ecourile lor nu-s încă secate, se prelungesc în tehno-utopia-distopia prezentului. În San Francisco am evitat greu și cu scuze complexe concertele trupei The Grateful Dead, unde se aprindeau mii de chibrite și brichete în ritmul psihedelic menit să atragă atenția extratereștrilor sau intertereștrilor închiși în sufletele noastre civilizate. Nu aveam probleme cu scopul acestor rugăciuni colective. Îmi plăcea și muzica, deși rareori îi înțelegeam cuvintele. Îi chemam și eu, în mod solitar, pe extra și intratereștri. Am luat LSD, ayahuasca, ciuperci, psylocibin, am fumat marijuana și hashish, dar numai cu doi sau trei prieteni. Claustrofobia de mase venea puțin din demonstrațiile de 1 mai din copilărie, deși amintirile mele de atunci sunt destul de plăcute, cu crenvurști și bere. Sursele se duc mai adânc, ascunse în genele mele de evreu. Gloatele sumbre întunecate de ură și furie ucigașă erau cele ale Inchiziției, bisericii, antisemitilor din veci. Desigur că preferam ca acele mase să fie preocupate mai degrabă de muzică, orgiastică și sport decât de vânătoarea de evrei. Strămoșii mei se ridicau din mormintele lor de fiecare dată când prietenii mei mă momeau la sărbătorile sufletești ale generației mele. Lucram la Libraria Paperback Booksmith în New York când mi s-a oferit un loc în mașina cu care prietenii mei s-au dus la Woodstock. Unul din acești prieteni, o sfioasă fată chineză de care eram îndrăgostit, aproape m-a convins. Am avut o discuție cu ea despre LOVE (iubire cu majuscule, din epocă), o discuție însuflețită mai degrabă de statutul ei de virgină și de dorința mea aprigă să o ușurez de acea gravă condiție. Cu toate aceste argumente irefutabile am decis să nu plec cu Gașca. I-am promis prietenei să mă aplic la problemă după concert. Concertul, cum știți, a fost istoric. După cele câteva zile petrecute în noroiul ecstatic din Woodstock, prietenii s-au întors extenuați, cu ochii înlărgiți de viziuni care încă se mai traduc în tehnologii de mass-communication. Prietena mea a revenit și ea, dar fără condiția pe care o rezervase înainte de explozia psihedelică Woodstock. Ne-am consumat setea dorinței, dar fără simbolismul anterior. De fapt, am primit cadou de la ea o colonie de păduchi publici pe care i-am adorat un timp ca pe niște bijuterii din Venus. Nu pot zice că n-am participat la Woodstock. Dimpotrivă, am avut experiența generației mele, fără extazul ambiguu al maselor, cu darul în plus al unei lecții despre majuscule.
Călin-Andrei Mihăilescu
Ecolatrii
Ecourile Woodstockului au început să mă ajungă de cînd aveam vreo 13 ani. La început de-abia ce le auzeam, răsfirate prin curtea şcolii — „Ia zi, mă, a fost Joni Mitchell la Woodstock?“ | „Numai fraierii întreabă aşa ceva“ —, prin vreun autobuz — „Beatleşii şi Stoneşii nu s-au dus la iarbă verde, că se dădeau mari“. Cu încetul, piesele puzzle-lui veneau de te miri unde să coloreze harta albă a fenomenului. Dar, de cum mi se mai adăuga cîte un nume ori cîte un detaliu („Jimi a cîntat la sfîrşit de tot, luni dimineaţa. Ştii, e stîngaci; şi dement… a cîntat imnul american în cel mai psihedelic stil. O să ţi-l dau să-l asculţi“, cum îmi şoptise Iulia în clasă într-o altă luni de dimineaţă), albul hărţii se mărea. Ştiam rock, pop, blues, folk din trei în paişpe. Un pic de „Who“, de Joan Baez, de Dylan, prinşi care de pe unde — abia la şapteşpe ani am primit un casetofon, aşa că depindeam de alţii care aveau deja magnetofon-picap-casetofon şi care mă complexau pînă la lehamite cu ştiinţa lor. Ai naibii! De ce ştiau ei atîtea şi eu nu? Doar pe Beatleşi îi ştiam mai bine, că se tot dădeau la radio — asta pînă în ’71, cînd Tezele ceauşiste din iulie i-au scos şi pe ei din schemă, cu tot cu „Back in the US, back in the US, back in the USSR“. Nu muream după ei, doar îi respectam, şi îmi mai fuseseră şi de folos. Cum doar muzica lor umplea camera în care eram vreo zece la un ceai de după amiază la început de-a opta, aşezaţi timid, foindu-ne pe scaunele de lîngă pereţi — care o să îndrăznească să danseze primul? eu? nu. nu eu! — priveam în jos ori, pe furate, în stînga ori altundeva, cu poza autosuficienţei făcute pavăză fricii de ridicol, cînd deodată ceva m-a împins de pe scaun, m-am ridicat ofiţereşte, am invitat o fată la dans, ferm, politicos, dincolo de mine, iar ea a acceptat, s-a ridicat uşurel, aveam amîndoi mîinile umede, ne-am proţăpit, statui, în mijlocul camerei, al doilea impuls a venit şi am început să ne bîţîim, cu ce rudimente de twist le-or fi rămas mădularelor noastre, trestioarelor reflexe şi transpirate ce eram, orbi la noi şi surzi la chicotelile celorlalţi, pînă cînd şi ei au intrat în focul ringului acum tămăduit de noi. Beatleşii m-au dat afară din lumea timidă; cîte altele, apoi, nu m-au mai lăsat să reintru în ea.
Dincolo de Beatleşi, de care acum îmi dădea mîna să mă plictisesc, era altfel. Orice informaţie prinsă în anii puberi şi post- despre Woodstock iradia în juru-i o aură de neştiinţă crescîndă, jubilantă. Mă regăseam în armonie (renascentistă?; romantică?) cu universul, despre care urma să aflu că se măreşte cu o viteză superioară celei a luminii. Nici nu conta că dînsul se despletea în întuneric pe cînd hărţii mele woodstockiene îi creştea albul trans-înţeles: fiecare ecou venit de acolo îmi bloca pentru o clipă docta ignoranţă. Pe atunci creşteam clipă de clipă şi, mult înainte de-a ajunge să cresc an de an, orice pată de culoare mă trăgea spre o maturitate, stăpînă şi enciclopedic sigură de sine, în timp ce albul orbitor pe care culorile îl generau mă aţîţa să rămîn copil, niţel, buimac.
How could I have possibly been at the real Woodstock cînd aveam doar 12 ani, petrecuţi în mărginimea românească de dincoace de cortina de fier? Cum aş fi putut să-mi scutur pletele? Să port hermina heroinei în upstate New York? Să adorm în noroi cu Blood, Sweat & Tears bubuind din speakerele ălea care anunţau pacea universală pe ritm de „şi ce dacă nu-i nici ieri nici mîine?, să mă trezesc alături de-o hipioată goală şi mahmură şi dusă ca şi mine, să ne urcăm în Volswagenul camper ca să mai bem un fund de sticlă de whiskey, să mai facem amor o dată, să o întreb dacă chiar o cheamă Jenny sau auzisem eu greşit, şi ea să rîdă şi să-mi dea un sandwich vechi de două zile, „hei, e bun, mi l-a făcut mama. Şi, by the way, nu e Jenny“, să ieşim la malul lacului, să înotăm o ţîră, să înot mai mult, să mă limpezesc, să n-o mai găsesc cînd m-am întors, că mă priponism cu nişte băieţi haioşi veniţi tocmai din San Diego care-i ţineau isonul lui Ravi Shankar la chitarele lor zgribulite? Cum să trec dintr-o halucinare într-alta, să mă mîngîie Joan Baez şi să mă îmboldească Jefferson Airplane să mă zbînţui pe iarba tocită ca-n ultima zi la Wimbledon? Să flower-power pe Melanie şi să borăsc în acordurile edulcorate ale lui Crosby, Still, Nash & Young? Să-i ratez pe Arlo Guthrie, The Who şi Greateful Dead, cît îmi luase să-l duc în cîrcă pe Arnold, înspumat de-o supradoză, la ambulanţa aia nenorocită care se depărta pe măsură ce mă apropiam de ea? Să stau, prostrat şi înfometat, uitîndu-mă ca-n curul dracului la Creedence, Joe Cocker, Santana şi Ten Years After, în timp ce două fete îmi pictau sirene şi cămile magice pe spate, pe mîini, că m-au întins pe spate şi mi-au umplut pieptul de flori şi cea mai frumoasă floare eşti chiar tu, Julie, dar de ce eşti aşa de vînătă, de ce ţi se mişcă petalele, carnivoro?, uite cum sîngerez, hai să ne uităm la inima mea cum bate, Carina, ai rămas şi tu însărcinată?, cum mi se ridică inima în aer ca un balon, cum ne zîmbeşte ameninţător, apoi dă din aripi de cîteva ori, se ridică sus de tot, ia viteză, intră în Apollo 11 şi pe-aici i-e drumul, pînă cînd aselenizează iarăşi în pieptul meu noaptea, bubuie de impresii, că-mi tresăreşte corpul şi-ncep florile să cadă şi cămilele şi sirenele, în mare, cu ce mai rămăsese din Apollo 11, şi cu zeiţa Janis care cîntă înnebunitor să mai ţină lumea puţin dimpreună. Cum să le fac pe toate astea cînd eu fusesem la Woodstock de drept, nu de fapt. Drepturile omului, nescrise, l-or include şi pe cel de-a trăi în ecou, de-a coase spectru de fantasmă într-o ţesătură subţire, apoi deasă pînă cînd se face casă.
De fapt, la cincizeci de ani de Woodstock ’69 locuiesc într-o lume de ecouri legale şi egale, în Londonul canadian. Între acesta şi Paris, Ontario sînt vreo 60 de kilometri, iar între ele este Woodstock (hei!, tot în Ontario!), unde plouă-ninge cînd în jur e numai soare; iar alături de Woodstock e Stratford, a doua scenă shakespeariană a lumii. Dubluri peste tot, doar Shakespeare e un fel de Beatles. Între timp, branduri şi banduri au apărut să nenorocească amintirea Woodstockului: „Mind as a Second Language“, „God Gave Me a BMW“, „PC-PC-PC“ „We’re All so Fucking Proud“, „The Bully Dancers“, „God Can’t Refrain from Sueing Humans“, „Write It All. I Promise I Won’t Read It“, „Populists Sue Theorists for Malpractice“, „The Pen Ain’t Mightier than the Pentagon“ & „21st Century and Change“. De-acum-aici, Woodstockul se îndepărtează de mine mai repede decît sunetul, decît lumina şi decît universul, poate.
Adrian Tătăran
Libertatea ca zonă de dezastru
Trăiește și tu o zi, un ceas, o clipă chiar, cum am putea trăi, cum vom trăi cândva.
Panait Mușoiu
Au trecut cincizeci de ani de când Richie Havens urca pe scena festivalului Woodstock și, alături de alte câteva sute de mii de „exaltați”, inventa una dintre piesele emblematice pentru cele trei zile de „muzică și pace” care au marcat vara lui 1969: „Freedom”. Nimic pregătit dinainte, nimic premeditat, doar o intensitate a cărei limbă nu părea, cu toate acestea, străină nimănui. Surprinzător, strigătul nu era cel al aspirației sau al idealului, ci vocea unui prezent viu și vibrant, trăit și înțeles atunci și acolo de mii de oameni, în carne și oase. „Cuvântul «libertate» mi-a venit pe buze pentru că asta am văzut în fața mea. Am văzut libertatea pe care toți o căutam”, își amintea și Richie Havens la un moment dat, dând glas unui sentiment împărtășit și exprimat de mulți dintre cei care au petrecut cele trei zile în jurul faimoasei scene, pe care s-au perindat Joan Baez, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Joe Cocker și mulți alții.
Dincolo de numărul copleșitor al participanților, dincolo de concertele memorabile sau de atmosfera impresionantă, cum de totuși pomenim încă, după o jumătate de veac, de Woodstock? Cum de un festival de muzică (până la urmă) a căpătat în memoria colectivă proporțiile și însemnătatea unui veritabil eveniment istoric?
Anii ‛60 au fost, probabil, una dintre cele mai frământate decade postbelice, nu numai în Statele Unite, ci în întreaga lume. Diversele mișcări contestatare, devenite tot mai numeroase și mai vocale, amenințau status-quo-ul, dând tonul unei veritabile „insurecții globale” (George Katsiaficas). De la revendicarea drepturilor civile și protestele față de războiul din Vietnam din S.U.A., la revoltele studenților din Franța (în mai ‛68) sau la primăvara pragheză, de cealaltă parte a cortinei, peste tot vechiul consens postbelic părea gata să se năruie.
Revoluționarilor și militanților radicali li s-au alăturat, fără ca cele două tendințe să se confunde niciodată cu totul, rebelii culturali, cei care se rupseseră de vechea orânduire, de vechile convenții sociale, căutând noi moduri de a transforma, aici și acum, realitatea lumii. Noii sălbatici, barbarii cu părul lung, trăind în triburi nomade sau în comune improvizate, acești căutători ciudați și parcă în răspăr cu vremurile, erau, de altfel, cei care refuzaseră, odată cu moștenirea părintească a respectului față de autoritate, toate imperativele mortifere ale înregimentării politice, economice sau sociale. Utopiști până la capăt, ei denunțau războiul generalizat și „valorile” unei societăți al cărei unic orizont era supunerea, consumerismul, competiția și alienarea. Idealismul „dezertorilor” era, cu toate acestea, mai îndreptățit poate decât pragmatismul celor care considerau că viața este (și trebuie să fie) doar o adaptare, un pact cenușiu cu o ordine „implacabilă”; ordine din care tocmai viața și umanitatea erau, încetul cu încetul, evacuate, în favoarea calculelor economice și politice sau a ficțiunilor ideologice.
Până la urmă, amplului fenomen social și istoric al contra-culturii (căci despre el este vorba) nu i-au fost specifice doar refuzul sau revolta, ci mai degrabă creația și experimentarea, fie că vorbim de muzică, de poezie sau de noile dinamici colective. Idealul social implicit era o viață fără „stăpânire”, întemeiată pe „afirmarea multiplului, a diversității nelimitate a ființelor și a capacității lor de a alcătui o lume fără ierarhie, fără dominație, fără alte dependențe decât libera asociere” (Daniel Colson). Deși irupsese oarecum neașteptat pe scena istoriei, viziunea nu era, prin urmare, neapărat nouă; fusese și viziunea revoluționarilor care, asemeni lui Bakunin, Thoreau, Tolstoi, Kropotkin sau Emmei Goldman, nu-și puseseră speranțele în putere sau coerciție, ci în distrugerea lor, în solidaritatea și creativitatea oamenilor liberi.
Pe de altă parte, transformarea socială nu trebuia confundată cu înșelătoarele permutări în ierarhia puterii care însoțeau, de regulă, veșnicele revoluții politice, păzitoarele cele mai eficiente ale status-quo-ului. Asta explică și atitudinea în general nepăsătoare a multor „hippies” față de discursul politic. Miza căutărilor lor era redescoperirea unor noi moduri de-a trăi ancorate în experiența libertății (individuale și colective) și în conștiința solidarității universale. Ceea ce conta era schimbarea vieții ca atare, a relațiilor economice, familiale, a atitudinilor, valorilor și percepțiilor, nu a liderilor sau a partidelor aflate la putere.
Deschiderea și expansiunea „porților percepției”, poezia, muzica, dansul, sexualitatea și viața liberă înlocuiseră astfel ca agenți ai transformării vechile cadre sterile ale politicii de stat și jargonul arid al ideologiei. Atitudinea (contra)politică a acestor „rebeli culturali” ar putea fi ilustrată foarte bine și prin celebrele vorbe ale Emmei Goldman: „Dacă nu pot dansa pe ea, nu e revoluția mea.”
Muzica a fost, de altfel, cea care a exprimat cel mai bine spiritul frământat al anilor ‛60. Pe tărâmul muzicii s-au întâlnit și concentrat tendințele importante ale acelei perioade. „Hippies”, militanți anti-război, studenți, activiști pentru drepturile civile au găsit în muzică reverberația, dilemele și intensitatea propriilor lor lupte și aspirații. Din acest punct de vedere, festivalul Woodstock a rămas un moment reprezentativ pentru o întreagă epocă, reușind să concentreze într-o singură imagine, într-o singură expresie, un întreg orizont de experiențe și de posibilități.
Fascinația pe care încă o trezește azi ține însă și de unicitatea sa propriu-zisă.
O întâlnire care a stat de la început (și pe tot parcursul ei) sub semnul șansei, incertitudinii, al improvizației și vulnerabilității, dar care a avut loc până la urmă, în ciuda tuturor împrejurărilor ostile: schimbarea locației, drumurile blocate, izolarea, ploaia, numărul uriaș de oameni, lipsa hranei, suspiciunea autorităților. Și nu doar că s-a întâmplat, ci s-a întâmplat fără incidente majore, fără violențe, într-o atmosferă pașnică, de apropiere și solidaritate, fără haosul pe care mulți se grăbiseră să-l anticipeze. Este grăitor și faptul că festivalul, început ca o inițiativă antreprenorială, a devenind, pe neașteptate, cel mai mare festival gratuit din istorie și o superbă catastrofă financiară. Gardurile și împrejmuirile au fost pur și simplu spulberate de mulțimea care a copleșit locul, anulând astfel orice speranță de profit pentru generoșii (până la urmă) organizatori și transformând fulgerător „proiectul capitalist” într-o spontană utopie anarhistă. Zona a fost în scurt timp declarată „zonă calamitată” de autorități, stârnind și memorabila replică a clovnului Wavy Gravy, cel însărcinat cu „securitatea” festivalului: „Mereu e puțin rai într-o zonă de dezastru.”
Dincolo de aura sa de legendă, dincolo chiar de statutul său emblematic, Woodstock-ul marchează, până la urmă, un soi de izbucnire neașteptată și enigmatică, o breșă care pare să redeschidă, în corpul „complet” al istoriei, şansa.
Pare că însăși țesătura lumii a fost pentru câteva zile descusută, lăsând să iasă la iveală un prezent asemănător clipelor trezirii dintr-un lung vis de neînțeles. Acest moment de dezvrăjire colectivă, trăit ca o sărbătoare, a fost prins în cântecul lui Richie Havens, însă nu ca pioasă aspirație, ci ca realitate palpabilă, de neocolit. Poate că tocmai de aceea încă nu ne „dă pace” Woodstock-ul și nici nu ar trebui să ne dea pace, mai ales când lumea, în pragul unor noi dezastre, se repliază în funeste fantasme carcerale și concepe noi bariere ucigașe între oameni, folosind aceleași vechi alibiuri mincinoase. Însă acum parcă nimeni nu se mai opune, iar libertatea a rămas un simplu complot uitat, a cărui muzică n-o mai înțelegem.
Ruxandra Cesereanu
Reverii și înlocuitori psihedelici
Am avut reverii de pe la șaisprezece ani cu Woodstock. Începusem deja să ascult Pink Floyd (câteva albume de top – Meddle, The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here), cântam la chitară, cu colegele și prietenele de liceu, din Janis Joplin și Bob Dylan, știam câte ceva despre chitara magică a lui Hendrix, dansam blues pe Angie de Rolling Stones și pe July Morning, hitul trupei Uriah Heep, dansam mai ritmat pe vreun hit de Deep Purple ori Led Zeppelin (chiar dacă ne zbânțâiam și pe muzică disco – Abba ori Boney M erau la modă). Zdrângăneam la chitară și destulă muzică folk autohtonă – Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Valeriu Sterian, Mircea Florian, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Mircea Bodolan, Marcela Saftiuc și alții. Profesorul nostru de biochimie din liceu ne trimisese la documentarul The Last Waltz cu turneul trupei The Band (după ce ne adusese la curs să ascultăm pinkfloyidianul album The Wall) și de acolo aflasem de Joni Mitchell, Neil Young, Eric Clapton, Neil Diamond și alții. Reveriile mele acute erau, însă, legate de hipioți și de fenomenul hippy și de orice avea legătură cu aceștia și cu festivalurile rock. Cred că sufeream de bovarism avant la lettre (adică înainte de a-l citi pe Flaubert)! Voiam să port blugi, cămăși largi bărbătești, tricouri inscripționate, cercei foarte lungi etc. Dar adevărul e că despre The Doors, Santana, Grateful Dead și mai ales Ten Years After ori The Who am aflat doar de la Corin, inițiatorul meu și în Van Der Graaf Generator. Iar despre Jefferson Airplane am aflat singură, mult mai târziu. La fel despre Nicu Vladimir (doar în postcomunism, când era deja pierit).
Pe când aveam doisprezece ani, mama mă dusese la ultimul concert al trupei Phoenix, la Sala Sporturilor din Cluj. Fusese ceva acolo, un aer altfel decât în restul României, o libertate pe furiș și cumva la chindie. Am fost și la cenaclul Flacăra, în prima lui fază (tot la Sala Sporturilor); din fericire, nu îmi aduc aminte de flecăreala lui Adrian Păunescu, ci doar de cântece.
Cu toată panoramarea asta muzicală vreau să spun că simțeam limpede ceva la cei șaisprezece-șaptesprezece-optsprezece ani ai mei: trebuia să mă fi născut mai devreme, trebuia să fi avut norocul să pot plonja în lumile psihedelice acolo unde se găseau ele, în teritoriile Americii. De la simțământul acesta am început să caut substitute ale Woodstock-ului (și Monterey-ului). Mai întâi a fost, în mod natural, festivalul de rock de la Costinești, din 1981 (mai ales că aici m-am împrietenit și cu un grup mare de hipioți din București) – era în prima mea vară de studentă și de relativ vagabondaj, întrucât plecasem la mare, fără părinți. Taifasurile cu hipioții (despre yoga, Mircea Eliade, rock progresiv și altele) dar și pățaniile cu ei mi-au arătat că nu doar psihedelismul în vogă, ci și o stare de tip lasă-mă să te las, je m’en fiche etc. Dar ceva a rămas aromat de atunci, o atmosferă șamanică oarecum, deși fără vreun șaman stalker. A urmat apoi festivalul de jazz-rock de la Craiova, în 1982, unde am cântat și eu pe scenă, împreună cu prietena mea chitaristă Dana (Ardeleanu), iar Johnny Răducanu ne-a chemat empatic la sfârșit ca să ne dea sfaturi pentru o carieră în domeniu (hiha!). Am avut asemenea emoții încât mi-am jurat că nu voi mai urca niciodată pe vreo scenă să cânt (și așa a fost).
În postcomunism, am ascultat muzică mai mult acasă, după ce Corin și cu mine ne-am consolidat destule colecții. Totuși, festivalul clujean Jazz in the Park mi-a dat de mai multe ori senzația de Woodstock sau măcar semi-Woodstock reînviat.
În 2017, zărisem o fotografie de Pierre Hart, cu o fetiță (de vreo 4-5 ani), cu pantaloni evazați și părul lung, stil flower power. Fotografia aceasta a avut efect proustian: aș fi vrut să pot dansa și eu în direct la Woodstock, fără neșansa de a trăi într-o țară comunistă. Din pricina aceasta, când am zărit fetița din fotografie, am concentrat în ea toată tînjirea mea de odinioară, toți jeanșii, toate cămășile bărbătești (pe care le-am purtat), toți bănuții atârnați în păr, toate mărgelele, lănțișoarele din piele, brățările din aluminiu încovrigate în jurul gleznei drepte, toată pinkfloydeala (hoinăreala, peregrinarea boemă), cu părul semi-arzând (e o metaforă, desigur), cu melodii gâlgâite, cu strigări și frenezii, dar și cu tăceri yoghine, ehei! O epocă întreagă, prinsă în mersul acestei fetițe care era o franțuzoaică și nu o americancă, dar nu mai conta defel. Pantalonii ei evazați și sarafanul erau niște poeme scrise cu cerneală invizibilă. Estimp, pe malul Someșului, de câțiva ani încoace, festivalul Jazz in the Park e una din marile bucurii ale verii pe râu (mă refer la concertele de pe plaja din cartierul Grigorescu, deși acestea au fost absente în 2019).
Am gustat din fantasmele mele psihedelice legate de festivalurile de la Monterey și Woodstock când, în 2017, am ajuns la San Francisco, iar acolo am avut șansa să văd ampla expoziție omagială The Summer of Love Experience: Art, Fashion and Rock & Roll (găzduită de Muzeul De Young). Ne-am răsfățat aici, Corin și cu mine, prin odăile psihedelice ale retrospectivei, înțesate de lumini stroboscopice și de afișe retro (autentice), de vestimentații stridente (aproape suprarealiste, uneori), de fotografii de epocă și documentare avangardiste experimentale, de artefacte bizare (dar simpatice). Ne-am bucurat mai ales de vizitatorii vârstnici pe care i-am întâlnit și care erau, după efuziunile lor, foștii participanți de odinioară la mișcarea flower power Summer of Love.
Când am publicat romanul meu frescă despre comunism (Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2013, 2015), am strecurat într-unul din capitole și o sinteză narativă descriptivă despre Woodstock, punând-o să fie reveria unui student care participa la mitingul-maraton din Piața Universității 1990 și care simțea că Golania e și un fenomen flower power întârziat, chiar dacă marca sa civică era anticomunistă (invers decât în Occident). Am republicat de curând (cu comentarii) o parte din această reverie inserată în Un singur cer deasupra lor în revista Dilema veche, în numărul dedicat celor cincizeci de ani aniversari ai Woodstockului (18-24 iulie 2019), coordonat de Marius Chivu.
Din câte știu, în august vor fi vreo trei zile aniversare chiar la Woodstock, unde veteranii vor încerca să ajungă (vom afla mai încolo cum a fost și dacă a fost așa cum toată lumea a sperat). În ce mă (ne) privește, pentru mine și Corin festivalul Electric Castle a fost micul nostru Woodstock clujevit, adaptat la împrejurări, datorită concertului fain (aniversar) pe care l-a dat Florence + The Machine (anticipați de o altă trupă indie, The Vaccines). Ansamblul și conceptul Electric Castle m-au cucerit din câteva pricini: instalațiile digitale interactive au fost speculative și ludice în chip inteligent (destul de variate și pentru toate gusturile); platourile (teritoriile) în care a fost segmentat Electric Castle a asumat o gamă nuanțată și iscusită de carpe diem și dolce far niente adaptat la vremurile de acum. Reveriile retro puteau fi intuite și trăite (dincolo de explozia digitală și postmodernă a câtorva spații) – a se vedea toposul plajei aproape hippie, grădina cu podețuri și arabescuri din baloane și plastic, morișca de panoramă asupra întregului spațiu alocat festivalului, aruncătorul de oameni în cer (o catapultă pentru cei care doreau adrenalină sporită), multele terase cu specificul lor culinar, stroboscopiile fanteziste ale unor încăperi, cada psihedelică (dotată cu bile), experimentele fotografice gratuite. Dar cel mai captivant lucru a fost umanitatea cromatizată spectaculos, carnavalul de vieți și intepretări, vestimentațiile șic, coafurile stridente (de parcă ar fi fost un concurs de art design), accesoriile zăpăcitoare, unghiile bijuterite năucitor, machiajele uluitoare, încălțările halucinogene de-a dreptul uneori. Și mai ales frenezia celor aflați la Electric Castle de a fi împreună într-o împărtășanie sonoră și vizuală, distribuită pentru toate generațiile și stilurile. Long Live Electric Castle, acest Woodstock deja ritualic, în mileniul trei, al Clujului!
Radu Toderici
Comuniune și bani: Woodstock
Există două narațiuni despre sfârșitul anilor ’60 pe care le schițează documentarele cu și despre muzică filmate la acea vreme. Ambele se intersectează cu Woodstock-ul și cu imaginea lui, păstrată de documentarul omonim al lui Michael Wadleigh. Pe de o parte, mitul măririi și decăderii – de la spectaculosul festival de la Monterey, sursa de inspirație pentru viitorul Woodstock, înregistrat pe film de D.A. Pennebaker în Monterey Pop (1968), cu finalul lui extatic, care surprinde simultan o piesă interpretată de Ravi Shankar și figurile sau reacțiile publicului pestriț de la festival, trecând prin Woodstock (și Woodstock) și ajungând la concertul de la Altamont de la sfârșitul anului 1969, așa cum apare el în Gimme Shelter (1970) de Albert și David Maysles, cu tot cu scena în care unul din participanți, Meredith Hunter, e înjunghiat de mai mulți Hell’s Angels, practic sub privirile celor de la The Rolling Stones. E narațiunea rispirii iluziilor, a scurtului moment luminos de după Summer of Love. Pe de altă parte, există și narațiunea contraculturii care implodează din cauza propriilor ei contradicții, așa cum apare mai ales în documentarele lui Murray Lerner – în Festival (1967), care include, printre alte momente înregistrate la festivalul de folk de la Newport, celebra huiduire la scenă deschisă a lui Bob Dylan, din cauză că integrase în partea a doua a concertului din 1965 și instrumente electrice, dar și în Message to Love (filmat în 1970, la festivalul de la Isle of Wight, dar ieșit în cinemtografe doar în 1995), în care sunt reliefate mai bine conflictele dintre organizatorii unui eveniment comercial și publicul care protestează în afara gardurilor festivalului, cerând ca muzica să fie gratuită pentru toată lumea. În această versiune, tensiunile între valori – între folkul politic și cel huiduit pentru că se vinde, între muzica în care sunt asimilate valorile contraculturii și banii pe care trebuie să-i plătești pentru ea – erodează în profunzime, de la începuturile ei, contracultura. Din acest punct de vedere, Wooodstock-ul lui Michael Wadleigh e mai aproape de prima narațiune; într-o oarecare măsură, el și contribuie la formarea și răspândirea mitului acelui festival la care America individualistă își descoperă solidaritatea și senzația de comuniune între generații. Desigur, apar și nemulțumiți în film, e subliniată și fractura pe care o reprezintă stilul de viață al unora dintre baby boomers. Două din cele mai importante momente ale documentarului netezesc însă foarte subtil asperitățile festivalului. Primul e cel în care Michael Lang și Artie Kornfeld recunosc că o să piardă o grămadă de bani ca organizatori, dar insistă că nimic nu se compară cu evoluția spontană a festivalului – așa ceva nu se poate cumpăra cu bani. Al doilea e cel al discursului lui Max Yasgur, fermierul (republican, ca orientare politică) pe al cărui teren are loc festivalul; copleșit de numărul mare de participanți care aproape că îi iau cu asalt ferma, el totuși îi felicită pentru comportamentul lor civilizat. Scene cum e cea cu Yasgur dau filmului o parte din coloratura lui optimistă și (retrospectiv) oarecum nostalgică. Woodstock rămâne, așa cum se subînțelege din unele secvențe, dezastrul care era cât pe ce să se producă (ca la Altamont, de pildă), dar și un exemplu de comuniune spontană, de solidaritate între cei aproximativ 500.000 de oameni ajunși la festival și, la fel de important, între locuitorii din împrejurimi și puștii hippioți pe care acceptă să îi hrănească, după ce rezervele de mâncare plănuite de organizatori pentru toate cele trei zile se termină deja din prima.
Oarecum la fel de mitizantă e și The Road to Woodstock, cartea publicată de Michael Lang la aniversarea a 40 de ani de la festival. Și aici, dincolo de conflictele cu artiștii din spatele scenei, așa cum sunt relatate de Lang (de exemplu, cu managerii celor de la The Who sau Jefferson Airplane, care insistă să primească onorariile, destul de substanțiale pentru acea vreme, înainte ca trupele să urce pe scenă), dincolo de portretele nemăgulitoare pe care le creionează Lang pentru unele figuri importante ale contraculturii, cum ar fi Abbie Hoffman, predomină mai ales senzația de exaltare în fața unei minuni întâmplate o singură dată, uimirea spectatorului în fața coeziunii firești a unei noi generații. Desigur, miracolul există, înregistrat pe film, popularizat prin muzica de la festival, inclusă de atunci în nenumărate antologii. Punând cap la cap informațiile care pot fi extrase din relatarea subiectivă a lui Lang sau din alte surse (cum ar fi documentarul realizat de Barak Goodman și Jamila Ephron anul acesta, Woodstock: Three Days That Defined a Generation), Woodstock-ul poate fi însă văzut și ca o răscruce pentru idealurile contradictorii ale sfârșitului anilor ’60.
Nu-i un secret că Woodstock-ul a fost plănuit de la bun început ca o afacere. Calculul era destul de simplu: un bilet pentru o zi costa șase dolari, unul pentru cele trei zile 18 dolari, iar organizatorii (Lang, Kornfeld, plus cei doi finanțatori ai festivalului, John Roberts și Joel Rosenman) se așteptau să participe vreo 200.000 de oameni. Cu câteva zile înainte să înceapă festivalul, deja se vânduseră aproximativ 150.000 de bilete. Fiindcă terenul lui Yasgur fusese închiriat aproape în ultimul moment, în ultima săptămână de pregătiri, cei patru organizatori se văd puși de echipa de muncitori în fața unei alegeri – mai era timp să se construiască fie scena principală, fie gardurile care ar fi înconjurat perimetrul festivalului. Cum își amintește Lang, nici cabinele la care urmau să se vândă bilete nu au mai putut fi folosite, cel care le transporta rămânând blocat în trafic, în aglomerația din ziua premergătoare festivalului. Momentul din film în care Lang și Kornfeld anunță că festivalul va fi gratuit se întâmplă, cronologic, înainte să înceapă festivalul, când deja vreo 50.000 de oameni se instalaseră pe terenul lui Yasgur și era practic imposibil să mai verifici câți dintre ei au bilete sau să mai construiești garduri. (De notat că, pe parcursul filmului, doar Lang și Kornfeld sunt intervievați în legătură cu pierderile, ei sunt cei care pun în balanță banii și plăcerea de a fi împreună a 500.000 de oameni.) Oarecum ironic, tocmai filmul lui Wadleigh, devenit un hit neașteptat în 1970, va reuși să acopere parțial costurile organizatorilor, estimate la 3.1 milioane de dolari (față de 1.8 milioane încasate) și, ca o notă de subsol a istoriei filmului, să salveze Warner Bros, care îl produsese, de la faliment.
Chiar și gratuit, festivalul nu e lipsit de tensiuni: tarabele arse, amintite într-o scenă a filmului de Wavy Gravy, liderul comunității hippie The Hog Farm, sunt victimele furiei unor participanți, după ce, în Woodstock-ul declarat disaster area, prețul mâncării vândute acolo crește de la o zi la alta. Ce reiese din memoriile lui Lang e că mulți dintre membrii contraculturii, inclusiv Abbie Hoffman, își negociaseră participarea cu condiția ca festivalul să fie gratuit. Woodstock-ul e din acest punct de vedere exemplar pentru felul în care deja începea să fie creată o industrie țintită spre nevoile contraculturii. Tipică e în acest sens scena din The Road to Woodstock în care Lang descrie felul în care sunt atent selectați cei care urmau să asigure paza festivalului; cei care declară că ar aresta un hippie care le-ar întinde un joint sunt excluși din start. Woodstock-ul se voia prietenos cu contracultura hippie, de unde toate încercările de a contacta și de a aduce la festival cele mai faimoase comunități hippie ale vremii. La politica lor, la ideile lor, filmul face însă destul de puține trimiteri, iar Lang, în cartea lui din 2009, nu uită să menționeze paranoia lui Abbie Hoffman sau să relateze malițios momentul în care acesta insistă să facă o declarație politică de pe scena festivalului, îi întrerupe pe cei de la The Who și e lovit în cap cu chitara de Pete Townshend. Festivalul întâmplător gratuit e oarecum la fel de spontan politic: gesturile unor Country Joe McDonald (care cântă un imn folk împotriva războiului din Vietnam) sau Joan Baez îi dau ulterior acel lustru contestatar de care, cum se subînțelege din relatarea lui Lang, organizatorii festivalului încearcă mai degrabă să se țină la distanță. Desigur, nuanțele politice sau evenimentele de culise sunt greu sau uneori imposibil de prins pe film. Woodstock-ul lui Michael Wadleigh le presară însă, atâtea câte sunt, printre alte scene mult mai spectaculoase și le lasă de fiecare dată neexplicate. Pentru Woodstock-ul nemitizat, cel în care coexistă și banii, și politica, și valorile contraculturii, și noul spirit comercial al vremii, spectatorul curios trebuie să caute și în altă parte.
