Echinox 50 | Steaua

Dinu Flămând

Clujul echinoxist

– Clujul echinoxist… Erai unul dintre cei mai activi din cercul din jurul revistei „Echinox”? Cine era spiritul director de acolo? Ce echipă ținea revista în viață?

– La Echinox marele spirit creator și director a fost setea noastră de cultură. Noi eram prima generație ratată a comunismului „integral”, generația celor născuți imediat după sfârșitul războiului. Noi aduceam și prima dovadă incontestabilă că homunculul comunist era imposibil. De îndată ce „ei” au uitat o fereastră larg deschisă la laborator, această primă generație experimentală a știut intuitiv că trebuie să evadeze, să aspire numai aerul depărtărilor. Sigur că unii dintre noi erau mai chibzuiți și mai temeinic instruiți decât alții (iar gândul meu drag se fixează pe numele lui Ion Pop, care a mânuit discret vâsla acestei improvizate și năvalnice plute). Dar faptul că decenii la rând s-a perpetuat la Echinox deschiderea spre marile culturi și aspirația spre universalitate, și s-a transmis acea linie de conduită pe care ți-o asigură doar dificultățile învinse (inclusiv prin eforturile patetice ale autodidactului), spune foarte mult despre singurul efect miraculos petrecut în acei ani: frustrarea transformată în sursă de aspirații.

– Se știe că deceniul șase și începutul de deceniu șapte Clujul a fost dominat de spiritul revistei „Steaua”, și acela imprimat de tenacitatea și eleganța lui A.E. Baconsky. L-ai cunoscut?

– Pe Baconsky l-am cunoscut numai din relatările steliștilor rămași la Cluj după ce poetul plecase la București. În casa lui Aurel Rău, fratele mamei mele, care îmi și furniza lecturi altfel intruvabile, se vorbea tot timpul de bătăliile estetice ale revistei, la care între timp debutase tânărul Adrian Popescu. L-am văzut pe Baconsky de vreo câteva ori în Capitală, dar nu am îndrăznit să îl abordez, deși citisem cu creionul în mână mai cu seamă eseurile sale despre poezie și traducerile. Mă bucur că Stelei și steliștilor începe să li se facă dreptate, vezi minunatele pagini scrise de Eugen Negrici, care nu ocolește însă și tributul plătit prolectultismului, într-o vreme când steliștii evadau, cu mari dificultăți, spre poezia de notație și spre intimismul ei intrinsec.

– Ce alte personalități, la acea vreme, făceau din Cluj un centru cultural aparte, iar poeziei îi revenea greutatea cea mai mare?

– Spiritul lui Blaga era foarte viu. Gurghianu și Felea, pe lângă Rău, erau poeți citiți de noi, personalități pe care le frecventam. Trecuse prin oraș Ion Alexandru, plecat apoi să se ascundă prin Deltă, ca să scape de armată, și lăsase o urmă puternică. Angela Marinescu, Pituț, Prelipceanu, Blandiana, de asemenea, erau deja cu cărți publicate și comentate de noi sau cu un început de operă poetică. Reveneau din bezna deportărilor Marino, Balotă sau Mihadaș și, cu intermitențe pe la Cluj, Steinhardt. Dar echinoxiștii, cel puțin cei din echipa întemeietoare, făceau prietenie cu Rilke, Rimbaud, Trakl, Pavese, Hölderlin, Whitman sau T.S.Elliot… Ne-am străduit de la bun început să-i citim în original. Luam toate epocile de-a valma, dornici să „recuperăm” ceea ce nici măcar nu ni se oferise. Poate mă repet, dar țin să insist asupra acestui frumos mister. Nici azi nu-mi dau seama cum de știam noi că trebuie citit cu prioritate Gotfried Benn și nu Maiakovschi, Montale și nu Nazim Hikmet, Valéry și nu Brecht ș.a.m.d. Poeții popularizați pe atunci încă mai erau Deșliu, Banuș, Bănuță sau alți Boureni, dar noi îi citeam pe Bacovia, Barbu, Blaga, înainte ca ei să fi fost reintroduși în manuale. Iar poezia devenise un soi de contagiune colectivă a Clujului. Ca dovadă că la primele noastre ședințe de cenaclu „oficiale”, cele găzduite la Filologie, după ce debutaseră într-o cramă, veneau până la 500 de ascultători de poezie din tot orașul, de toate categoriile.

(fragment din interviul acordat lui Gellu Dorian, Botoșani, 2013)

Virgil Mihaiu

Rememorând interferențe literare româno-germane din Clujul anilor 1970

În toamna anului 1970 eram student în anul întâi la Departamentul de limbi străine al Facultății de Litere (rebotezată „de Filologie”, după model sovietic) din cadrul Universității clujene. Grupa noastră – engleză (principal) / germană (secundar) – a beneficiat de „tutela spirituală” a lui Peter Motzan, care și-a ținut cu noi primul curs în calitate de proaspăt asistent. Între junele universitar, care în scurt timp avea să se afirme drept unul dintre experții de elită ai literaturii germane, și studenții săi s-a stabilit de la bun început o relație de maximă încredere reciprocă. Noi, ca diligenți învățăcei aflați în căutarea unui magistru, am perceput-o drept rezultatul unui… coup de foudre intelectual. Nu e de mirare, întrucât fuseserăm instantaneu cuceriți de așa-numitul „Curs practic”, conceput de Motzan ca o complexă și fascinantă inițiere în poesia germană. De-a lungul acelui prim an de facultate, toate orele petrecute în compania briantisimului nostru mentor deveniseră momente paroxistice de încântare intelectuală. Structuralismul era la apogeu, iar influenta lucrare a lui Hugo Friedrich Die Struktur der modernen Lyrik fusese deja publicată în românește, ceea ce crea o ambianță fastă pentru interpretările de texte în care ne lansam în compania blondului Peter. Poemele judicios selectate de către acesta deveneau pretextul unor explorări/descifrări de sensuri, cu participarea quasi-integrală a studenților din grupă, în pasionante dezbateri ce se prelungeau adeseori peste limitele orarului strict. Îmi amintesc cum, dacă se întâmpla să fim ultimii programați în sala de curs respectivă, mai rămâneam acolo continuând analizele pe text, spre uimirea portarilor neobișnuiți cu asemenea râvnă.

De fapt, pe Peter Motzan îl cunoscusem în vara dintre examenul de admitere și începutul anului universitar, grație inițiativei bunei noastre amice comune Monica Șurtea (Dumnezeu să-i protejeze sufletul!). Între noi s’a născut o amiciție care avea să dureze o viață. În anul următor am fost integrat redacției Echinox – un obiectiv pe care mi-l fixasem încă din anii de liceu, de comun acord cu amicul meu din copilărie Marian Papahagi, botezătorul acelei mitice reviste de cultură. Hazardul a făcut ca, timp de 13 ani, cât am lucrat efectiv la Echinox, să fiu aproape singurul redactor român capabil să-și asume și unele responsabilități – desigur, nu de profunzime, dar oricând binevenite – legate de paginile germane (pe blazonul Echinox-ului rămâne înscris și caracterul său trilingv: în pofida vicisitudinilor, pe lângă paginile românești, în cadrul publicației au ființat permanent și cele concepute în maghiară și germană de către redactori specializați). De fapt, primul redactor al paginilor germane fusese, de la înființarea revistei, însuși Peter Motzan, originar din Sibiu. I-a urmat arădeanul Werner Söllner, coleg de an cu mine (dar la Secția germană/principal). Ulterior coordonatorii secțiunii germane a Echinox-ului au fost: Georg Aescht, între 1975-76, Edith Kondrad (1976-77), Helmut Britz și Anton Seitz (1977-1980), Klaus Schneider și Maria Schullerus (1981-1982), Ute Roth (1983). Fapt e că, grație amiciției mele cu asemenea companioni de încredere, am avut acces la mediile selecte ale literaturii germane din România, evident, în măsura în care aceasta avea rezonanțe la Cluj.

Am legat o strânsă amiciție și cu Franz Hodjak, redactorul de limbă germană al Editurii Dacia. Întâmplător, Franz era vecin de casă cu mine, în Piața Cipariu de lângă Teatrul Național. Pe Peter îl întâlneam cel mai adesea la Facultate, dar îl vizitam mai rar, fiindcă locuia în Mănăștur – un cartier-dormitor din vestul urbei, destul de greu accesibil (dacă nu mă înșel, finalizarea asfaltării sale a durat până după căderea regimului dictatorial). Pe la Franz treceam destul de frecvent, ceea ce s’a soldat cu grupaje de texte d-ale mele excelent traduse în germană. Cu amici precum Peter, Franz, Werner, dar și mai tinerii Georg Aescht sau Helmut Britz, mi se creaseră punți spre mica, dar dinamica scenă literară germană din România anilor 1970-80. Nu am timp și spațiu spre a menționa aici cele mai semnificative nume, însă majoritatea lor urmau să figureze în influenta antologie Vânt potrivit până la tare, ce avea să apară la editura Kriterion la începutul anilor 1980.

Apropierea mea față de literatura germană contemporană în genere, și față de poesia germană din România acelei perioade în particular, nu avea cum să rămână fără urmări în propria mea creație. Consider că a fost vorba despre o influență organică, despre o adaptare și inserare poetică sui generis într-un anume spirit al timpului, radicalmente disociat față de retorica ideologiei în curs de lăbărțare asupra țării noastre, după nefastele vizite din 1971 ale dictatorului scorniceștean în Extrem(ist)ul Orient. Bizar era că, atunci când îmi prezentam creațiile unor congeneri germani, ei le percepeau pe aceeași lungime de undă estetică, în schimb, față de „moda poetică” autohtonă ele sunau mai curând ca anti-poesie. Retrospectiv vorbind, îmi dau seama că – printre traumele îndurate în acea perioadă – s-a înscris și plecarea lui Ion Pop, spiritus-rector al Echinox-ului, pentru un stagiu de trei ani în Franța. Ceea ce pentru el era o șansă, pentru mine reprezenta un ghinion. Prin 1973 mi-a apărut o pagină de autor în revista Echinox, după care marele critic literar m-a onorat cu o misivă cuprinzând flatante felicitări referitoare la acele texte (țin minte că începutul suna aproximativ astfel: „Dragă Gil, îți strâng mâna inspirată, pentru frumoasele poeme publicate în cel mai recent Echinox”). Or, tocmai această susținere – în egală măsură avizată și empatică – mi-a lipsit în anii absenței din țară a lui Ion Pop. Din contra, când mi-am citit aceleași texte la o ședință a cenaclului omonim, un individ atoateștiutor (altminteri incurabil oportunist, lucrând din greu la perfecționarea dosarului său de securist născut, iar nu făcut) m’a desființat, sugerând asistenței că nimic din ceea ce prezentasem nu avea vreo legătură cu noțiunea de poesie așa cum și-o imagina el. La drept vorbind, nici eu nu mă ambiționasem vreodată să ating nivelul de perfecțiune tehnică al poeților gongorici. Preferasem, de la bun început, să mă consider un autor de texte, nu necesarmente de poeme. Însă orizontul meu plurilingvistic îmi dădea suficientă încredere spre a mă defini drept autor de literatură.

Clivajul a continuat o bună perioadă de timp: printre ai mei compatrioți… păream suspect (cam ca în epitaful bacovian!), în timp ce Peter Motzan reușea să-mi publice poeme în Neue Literatur, exclusivista publicație-fanion a literaturii de limbă germană din România. Mai apoi, neîntrecutul poet și traducător Oskar Pastior m’a inclus în grupajul său de poeți români reprezentativi, dintr’o antologie anuală de referință în spațiul german: Jahresring, ediția 1979-80, apărută la Deutsche-Verlag-Anstalt, Stuttgart, 1980. Pentru mine, selecția efectuată de Pastior reprezenta o adevărată confirmare valorică, în sensul sincronismului cu evoluțiile poeticii din „lumea liberă”. Cei șase poeți antologați erau: Gellu Naum, Ion Caraion, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Marin Sorescu și semnatarul textului de față (care constată, cu oroare, că e unicul rămas în viață).

Cultivând relații genuine de colaborare cu noul val al poeților germani din România, am avut șansa de a cunoaște modul lor specific de a se raporta la viață și artă, sau, dacă vreți, la Sinn und Form (sens și formă). Le-am urmărit îndeaproape dezbaterile, angoasele, confruntările de idei, m-am… contaminat de absoluta dedicațiune cu care își asumau statutul de creatori, ca pe o inexorabilă vocație. În mod firesc, din prelungile, fraternele colocvii cu Peter Motzan avea să se nască ideea editării unei antologii consacrate fenomenului evocat mai sus (ce începuse să ia și o turnură oarecum subversivă, datorită notorietății quasi-underground pe care o atinsese Aktionsgruppe Banat, dar și prin faptul paradoxal că regulile cenzurii totalitare erau mult mai laxe atunci când venea vorba despre publicarea unor cărți în limba germană în sistemul nostru editorial). Eram amândoi tot mai convinși că și noile generații de poeți români meritau să aibă acces la creațiile colegilor lor care scriau în limba lui Brecht…

Când s’a pus problema găsirii unui traducător, m-am gândit imediat la Ioan Mușlea, pe care îl știam bine, atât în ipostaza sa de iconoclast jazzolog, cât și ca rafinat degustător de poesie. E drept că publicasem eu însumi multe traduceri din poesia de limbă germană contemporană – divizată la epoca aceea pe criterii geopolitice: Germania de Vest (BRD), Austria, Germania de Est (DDR) și zone periferice, unde se încadra și România. Însă cred că opțiunea Mușlea a fost cea bună, fiindcă el dispunea de o forță de concentrare asupra subiectului, pe care eu o pierdusem datorită poliglotismului. Pe atunci publicam cu regularitate în presa culturală din România traduceri din poeți suedezi (inclusiv Tomas Tranströmer), spanioli, americani, cubanezi, brazilieni, englezi, portughezi, danezi, ruși, italieni…

Chestiunea era că Peter și Pi (cum era alintat Mușlea) nu se întâlniseră niciodată. Așa ceva mi se părea pur și simplu inadmisibil. Întotdeauna m-a întristat ideea că autentice personalități culturale ar putea locui în metropola universitară a Transilvaniei ignorându-se reciproc. Nu fu deloc simplu să-i extrag pe cei doi eremiți din lumea ideilor și din văgăunile lor burdușite de cărți, reviste, discuri, casete, propunându-le să dialogheze direct. Momentul (evocat într-un text pe care aveam să-l public abia într’un volum de pe la mijlocul anilor 1980, intitulat Poeme) s-a dovedit a fi de bun augur. Mai apoi aveam să-l persuadez și pe Mircea Iorgulescu să conceapă o mini-prefață, iar cu redactorul cărții, Gabriel Gafița, am avut o întrevedere acasă la Pi (fără să-mi treacă vreo secundă prin minte ideea că l-aș putea revedea peste un sfert de secol în postura de ambasador la Lisabona, iar eu să fiu numit director al Institutului Cultural Român tot acolo…). Desigur, mai sunt și numeroase episoade colaterale – primele mele întâlniri cu Richard Wagner, Klaus Hensel, Gerhardt Csejka, joncțiunea dintre echinoxiști și lunediști întîmplată la Festivalul de poesie de la Sighișoara, precum și vizita pe care i-am făcut-o – împreună cu Emil Hurezeanu – lui William Totok, în subsolul său de la Timișoara (prima după ce fusese ostracizat, după cum el însuși își amintește). Ulterior eliberării din 1989, Rolf-Frieder Marmont, unul dintre poeții cuprinși în Antologia concepută de Peter Motzan și tradusă de Ioan Mușlea, mi-a făcut onoarea de a realiza o selecție bilingvă, româno-germană, din propriile-mi texte. Cartea avea să apară, sub titlul Gold aus Ariadnes Mähne/Aur din coama Ariadnei, la editura Limes în 2004.

Cert e că, timp de vreo jumătate de deceniu, fusesem atât de implicat în preparativele legate de publicarea volumului Vânt potrivit până la tare (ed. Kriterion, București, 1982), încât – supremă ironie! – nimeni nu s-a gândit să-mi menționeze, măcar în vreun subsol de pagină, numele. A făcut-o, spre onoarea sa, Ion Bogdan Lefter: cu tenacitatea și acribia ce-l caracterizează, el a reușit salutara performanță de a reedita acea carte de referință, după 30 de ani, cu binevenite comentarii și completări! (O unică imprecizie: bunul meu amic afirmă în prefață că mi-aș fi adăugat litera u la finele patronimului. În realitate, mi-am recucerit-o, întrucât Mihaiu se numeau antecesorii mei pe linie paternă, după cum se poate constata și cercetându-le mormintele. Din păcate, un birocrat malevolent îmi amputase numele în actul de naștere. Puși în aceeași situație, cred că la fel ar fi reacționat și alții, dacă ar fi fost rebotezați arbitrar „Mălăncioi”, „Țoi”, „Cioi”, în locul numelor lor adevărate: Mălăncioiu, Țoiu, Cioiu…) Tot spre meritul său, în toamna anului 2012 Ion Bogdan Lefter a organizat un interesant Colocviu dedicat poesiei germane din România anilor 1970-80 la Muzeul Național al Literaturii Române, în colaborare cu directorul Lucian Chișu și cu editorul Ioan Cristescu. Printre invitați s’au numărat William Totok, Gerhardt Csejka, Georg Herbstritt, Werner Kremm, Ion Pop, Gabriel Andreescu, Simona Popescu, Magda Cârneci, Sorin Antohi, Cosmin Dragoste și, încă o dată, subsemnatul.

***Efectul Echinox*, reeditat**

La semicentenarul echinoxist, editura Școala Ardeleană face un gest recapitulativ, omagial și util, reeditează cartea lui Petru Poantă, Efectul Echinox sau despre echilibru. Este una dintre cele mai suple și elegante analize din prestația critică a autorului care își ia precauțiile și precizează că Efectul Echinox nu este nici panoramă, nici dicționar, nici selecție pe bază estetică. Este dosarul unei aventuri ideatice și cercetarea eseistică a unui fenomen care a devenit – ism (echinoxism), în timp. Cartea are o tentă memorialistică dominantă, de aici inclusiv pitorescul ei inițiatic. Pentru Petru Poantă, Echinoxul, fenomenul echinoxist și echinoxismul sunt și elemente ale unei utopii culturale care a izbutit și care a creat viață literară activă, echilibrată (rebelă, uneori), care a generat prietenii scriitoricești remarcabile și statornice, precum și o solidaritate intelectuală de invidiat. Autorul raportează mișcarea echinoxistă la ideea de canon și chiar la aceea de castă, izbutind un portret ramificat al unei generații catalizatoare și energetice (nașterea Echinoxului este proiectată inclusiv ca o epifanie miraculoasă în timpul unui regim de stânga aflat în efemera sa perioadă de liberalizare).

R.C.

Aurel Șorobetea

Amiazănoapte

Chemarea la joacă

La început, spuneam, a fost cenaclul, întâlnirile-i vesperale. Auia pe coridoarele filologiei ecoul difuz al unui zumzet, îndreptând fără greș spre sala de „solemnități”. Era ca un freamăt din ajun de roire sau, poate, de roi stârnit în zbor, ce, înainte de a se prinde, inspecta ici și colo: a coborât în cramă, sub pământ, a traversat nerăbdător pe la cămine, cluburi și gazde studențești – nu prea mult nicăieri. Se anunța de acum și revista, o certitudine, o primă recoltă, și nimeni nu știa încă unde-i va fi sediul! Întâiul număr s-a pregătit, deci, „în aer” și s-a dactilografiat în… clădirea Institutului teologic protestant, unic, de grad superior. Ca albinele vrednice, echinoxiștii bântuiau bibliotecile, cafenelele, străzile și Universitatea, și nutreau foile Echinoxului, matca lor, din a cărei putere, totodată, s-au făcut, s-au ridicat și ei oameni de litere.

Dar despre echinoxiști și Echinox am mai vorbit; este, poate, momentul să ne purtăm privirile pe strada Universității, 7-9, la etaj, în stup, în sediul revistei, aflat, până la urmă, și rămas același, statornic și astăzi, exceptând, după un răstimp, o mutare minimă, din camera 34 în 35, de altfel întru totul asemănătoare.

O descriere a interiorului redacției riscă să fie corectată de toți cei care au trecut pe acolo, fie și măcar pentru cinci minute. Deși, în diferitele epoci, mari schimbări de ambianță și mobilier n-au avut loc, fiecare va fi reținut, probabil, alte imagini și impresii. Câteva mese, scaune, două dulapuri cu ferestre și, mai nou, două de fier, telefon, o mașină de scris. Un simț ardelean al simetriei cere ca asupra mașinii de scris, de pe biroul din fața geamului, să cadă umbra celui care o folosește, așezat cu spatele spre lumină. Se remarcă, de îndată, o cutie poștală interioară, un fel de etajeră cu despărțituri pentru corespondența persoanelor influente și intermitent-permanent prezente în redacție. Pereții permit înflorirea artelor decorative; de predilecție colajul, dar neocolind nici „fresca”. Pe vremuri, aveau căutare îndeosebi paginile de poezie de autor și cele cu pozele echinoxiștilor.

Ani la rând, în acest spațiu s-au derulat evenimente felurite, s-au petrecut „o samă” de întâmplări. Cei implicați, desigur, le vor povesti cândva. Dar, cu permisiunea Dv., aș încerca să transcriu și eu câte unele. De exemplu: cineva de pe la rectorat, mai de sus, dorea să vorbească cu I.P., redactorul șef. Echinoxul este cuplat telefonic la centrala Universității. Se nimerise să fie în redacție – așa-s redacțiile, deschise tuturor – un anume Hefaistos, băiat de treabă, însă un pic bolnav și, deci, câteodată, imprevizibil. Cum stătea lângă aparat, luă receptorul și, foarte marțial, o reteză scurt-scurt: „Vă rugăm nu ne deranjați, aici se lucrează!”, apoi, elegant, îl așeză în furcă.

Altă dată, un june îl căuta pe același I.P. A intrat sfios și a înaintat câțiva pași spre Marian, care stătea în locul central, al șefului, în fața impozantei mașini de scris, captură de război. Cocoțat pe dulap, Haig V. trona flegmatic, legănându-și picioarele. Furișând cam speriat câte o privire în sus, solicitantul i se adresă lui Marian:

– Nu vă supărați, îl caut pe Dl. P.

– Dl. P. e la Paris, rosti politicos Marian.

La care, Haig, de sus, chirăind ca un papagal, pițigăiat și dând din mâini:

– Minte! Minte! El e Dl. P.! Vrea să vă păcălească! El e Dl. P.!

Sărmanul novice a pălit, s-a răsucit pe călcâie și dus a fost!

Dar să nu plecăm și noi, înainte de a cerceta preț de un minut clădirea. Internat al colegiului iezuit (convictus nobilium), pe la 1735, a nobililor, cândva, după cum o spun și armoariile de deasupra intrării, cel din dreapta al familiei Kenderesi, în care parcă se aude un Chindriș, ea a ajuns să adăpostească și oameni ce se înnobilează (și o înnobilează) prin lucrarea lor. Te și miri câte îndeletniciri și instituții încearcă și reușesc, au reușit, să conviețuiască în spațiul ei, toate ale Universității: Clubul cultural studențesc, Clubul sportiv „Universitatea”, secția de fotbal, Comitetul sindicatului, Căminul de zi pentru copiii salariaților etc., apoi, de altădată, cantina, discoteca, dispensarul și câte vor mai fi fost, iar, în fruntea lor, pentru noi, Echinoxul, singurul loc sub a cărui fereastrã poți să fluieri parola, ca în vremea copilăriei, când îți chemai din case prietenii la joacă, îi zoreai de la teme, trimițând semnalul știut.

Echinox, 6-7 / 1981

Marta Petreu

Îi spuneam „Papahagul”

Mi s‑a părut întotdeauna uşor înspăimîntător. L‑am văzut prima oară în toamna anului 1976, în faţa Universităţii, într‑o dimineaţă mohorîtă de octombrie, cînd plecam cu toţii la munci agricole. Era asistent, şi asistent rămăsese şi în 1990, cînd a devenit prorector şi apoi secretar de stat la Ministerul Învăţămîntului. De cunoscut, l‑am cunoscut prin 1977‑1978, cînd Emil Hurezeanu m‑a introdus în redacţia Echinoxului. Mi s‑a părut, dintre triumviri, singurul înspăimîntător. Din cauza rapidităţii cu care funcţiona intelectul lui, îmi dădea senzaţia că sînt mereu în întîrziere : aşa, cu vreo cîţiva ani. În plus, un anume rigorism moral, pe care nu şi‑l ascundea, făcea ca prezenţa lui să‑mi fie inconfortabilă. M‑am relaxat oarecum numai cînd am aflat că, în absenţa mea, a spus despre mine că am inteligenţă de băiat. De împrietenit ne‑am împrietenit cu adevărat mult mai tîrziu, prin ’91‑’92, cînd îl întîlneam, în jurul prînzului, în centru, aşteptînd, lîngă Oltcit‑ul lui fabulos, cu care a făcut toată Europa, inclusiv Spania, „să vină Ina”, fiica lui, de la orele de vioară. Stătea – el, altfel atît de nerăbdător, atît de rapid şi trepidant, cu un program atît de încărcat –, stătea răbdător şi cuminte în stradă, să‑şi ducă fata (care nu o dată trişa, pornind spre Mănăştur pe jos, în compania colegilor, mai veselă decît a tatălui) acasă. La aceste întîlniri întîmplătoare, vorbea continuu. Tocmai demisionase din funcţia de ministru adjunct la Învăţămînt şi avea, cred eu, o nevroză de situaţie, pe care am văzut‑o apoi şi la alţii, o nevroză similară cu a proaspăt‑pensionaţilor. Îl respectam pentru puterea lui de a renunţa ; cînd devenise ministru – prin mai‑iunie 1990 – îşi fixase cîteva lucruri de făcut (printre care o lege a învăţămîntului, pe care a şi făcut‑o, dar care n‑a intrat în dezbatere şi din care, după cum mi‑a spus mai tîrziu, s‑au inspirat copios proiectele ulterioare) şi termenul de plecare : decembrie 1990. Şi l‑a respectat, spre stupoarea tuturor ; credea – şi o spunea cu voce tare – că puterea corupe, că nu e bine pentru un scriitor să aibă un prea îndelungat concubinaj cu ea.

Îi plăcea lucrul bine făcut. Profesionalismul. Îl pasiona instituţia universitară şi era obsedat de reformarea ei după standarde occidentale. Avea, după 1990, o poftă enormă de a face instituţii şi proiecte cu care să umple golurile din structurile valahe : universitatea, catedra lui de italiană, dicţionarul, programul Tempus, Societatea Dante, editura proprie, Biblioteca Italiană, Şcoala de la Roma etc. etc. au fost, toate, proiecte în care se implica trup şi suflet, cu o energie pe care nu ştiu de unde şi‑o lua : din anii pe care nu i‑a mai trăit, probabil. Mi‑a explicat – şi ţin cont şi azi de ce mi‑a spus – că în România, cînd ai un proiect, trebuie mai întîi să‑ţi convingi duşmanii că lucrezi în interesul lor, apoi prietenii, şi abia apoi ai o şansă de reuşită ; dacă îl urmăreşti în toate detaliile şi ai grijă şi putere să‑l reclădeşti ori de cîte ori ceilalţi ţi‑l dărîmă, desigur. Avea un simţ social bun, pe care şi‑l folosea pentru proiectele lui; ştia, cu alte cuvinte, să obţină sprijinul chiar şi al duşmanilor lui.

Am mai învăţat de la el ce trebuie să faci cînd ai un invitat oficial la Universitate, cum trebuie să verifici din vreme camera de hotel, prizele, becurile, chiar şi dacă este hîrtie la toaletă, „căci aşa e în România”. Tot de la el am auzit sentinţa definitivă contra mioritismului, pe care o transmit în citat studenţilor mei : „E vremea ca românii să înceteze de‑a mai vorbi cu oile”.

Da. Ne împrieteniserăm, încetul cu încetul, adică puteam vorbi cu el fără să înţepenesc de spaimă. Îl puteam suna să îmi rezolve o problemă gramaticală sau să‑i cer o carte. El mi‑a făcut cadou Diavolul dantesc ca Logician, pentru cartea mea de sofisme. Cînd ne‑am cumpărat un Oltcit la mîna a doua, l‑am întrebat, ca pe un mai experimentat oltcitist ce era, ce trebuie să‑mi cumpăr pentru maşină. Răspunsul a venit ca o ghilotină : „Benzină”. Şi aşa am rămas. La benzină. Nu tu piese de schimb, pompă, cric, beculeţe etc. Doar benzină, fiindcă „aşa mi‑a spus Papahagul”. Nu‑l tutuiam, ceea ce‑l amuza îndeajuns, dar îi spuneam – în absenţă, desigur ! – „Papahagul”.

Era calul meu de bătaie la „Café Apostrof”, unde îi descriam cu dichis gentuţele, genţile şi geamantănaşul. Umbla cu o geantă mică de umăr, cu o sacoşă medie de umăr şi, peste toate, îşi agonisise – de unde altundeva decît din Italia ? – un geamantănaş de piele, vişiniu, cu încuietori cu cifru. Umbla cu toate aceste genţi la el şi în toate avea cărţi. Cu o voce lirică, mi‑a făcut elogiul ultimei achiziţii, cufăraşul în care încăpeau foarte multe cărţi. Şi dischete. Căra cu el o bibliotecă întreagă pentru studenţi, plus o bibliotecă pe tema la care lucra pe moment. Îşi aranjase o catedră cu calculatoare, imprimantă, copiator, poate prima catedră astfel dotată din Universitate, şi, cum avea oroare să piardă timpul, lucra ba acasă, ba la facultate, transportîndu‑şi textele pe dischete şi biblioteca în geamantănaş. Lucra continuu, căci era implicat în multe şi era într‑o eternă criză de timp. Cînd a descoperit calculatoarele, adică prin 1990, a devenit un partizan al informaticii ; şi iarăşi vocea lui devenea lirică explicîndu‑mi ce grozav e să ai computer şi ce minunăţii poţi face la el şi cum mai economiseşti timpul. În 1990 a adus în Cluj, din călătoriile lui universitare în Occident, un fax, primul din oraş, cred ; l‑a instalat la B.C.U., şi‑mi amintesc şi acum ce spectacol a făcut aflînd că bibliotecarele decuplau noaptea preţiosul instrument şi îl puneau la păstrare într‑un dulap, sub cheie.

Prin 1991, cred, am pus cu el la cale să publicăm în Apostrof Dante în întregime, cînt cu cînt, în traducerea lui. Am început abia în mai 1997 ; bucuroasă că iau parte la o mare faptă de cultură, i‑am făcut acelui număr o copertă specială cu anunţul : „Marian Papahagi traduce Divina Comedie ”. Totdeauna, cînd fac un număr, ştiu dinainte ce texte îl „vor vinde”. La numărul 5 din 1997, Dantele lui Papahagi mi‑a vîndut revista. A început cu Infernul. Şi nu l‑a terminat. Terminată e numai traducerea brută, făcută la cozile de benzină de pe vremea lui Ceauşescu, aşa mi‑a spus ; şi aş fi publicat‑o şi‑aşa, numai şi numai fiindcă îi aparţine lui.

Îi plăceau cărţile. La un moment dat, s‑a supărat pe o cronică superficială apărută în Apostrof despre o carte de‑a lui şi nu ne‑a mai călcat în redacţie vreun an. Ca să‑l împac, l‑am momit cu o nadă irezistibilă : cărţi italiene, primite de noi, redacţia Apostrofului. Am pus pariu că nu rezistă şi vine în 24 de ore. L‑am sunat cu o voce rece, mimînd plictiseala, i‑am spus ce titluri am şi l‑am întrebat ce să fac cu ele, pe mine nu mă interesează. A sosit după o oră şi jumătate, aducîndu‑şi fiul, pe Adrian, ca ajutor ; le voia, desigur, pentru de el înfiinţata Bibliotecă Italiană.

Da. Era un om care punea mîna şi făcea. Era elegant, purta cele mai frumoase cămăşi albastre, era superinteligent – una din cele două‑trei superinteligenţe pe care le‑am întîlnit –, era plin de idei, era erudit, era scînteietor. Şi punea mîna să facă ce e de făcut : căra cărţi, aranja standuri de carte şi rafturi de bibliotecă. Era un om formidabil.

Bineînţeles, l‑am văzut în toane rele, rău, nervos, furios, invidios. Dacă însă recunoşteai – cum făceam eu, cu perfectă candoare – că el e mai bun decît tine, că e întîiul, era în regulă : devenea înţelegător chiar şi cu slăbiciunile tale.

Nostalgic l‑am văzut o singură dată, în primăvara lui 1994, la aniversarea a 25 de ani de Echinox. Atunci ne‑am metamorfozat cu toţii în crai, crai ai vechiului şi adevăratului Echinox, şi‑am lungit‑o – rămăseserăm, vai, 13 ! – prin cafenele, într‑un amurg sumbru ce se îngîna cu noaptea, şi nici lui, grăbitului, eficientului Papahagi, nu‑i mai venea să rupă vraja şi să plece acasă. Ca şi cum ar fi ştiut că nu vom mai fi cu toţii niciodată.

Lui îi datorez intrarea mea la Universitate ; aşa cum mi‑a spus că pentru maşină n‑am nevoie decît de benzină, mi‑a spus şi că sînt numai bună pentru Universitate. Şi l‑am crezut. Aşa că am regretat din adîncul inimii că el şi Nego, cititori ideali de‑ai mei, nu mai sînt să le dau cartea mea despre Cioran, de care s‑ar fi bucurat amîndoi, cred, şi care ar fi fost, pentru mine, semn că mi‑am onorat o tăcută promisiune.

Cea mai aparte amintire cu Papahagi o am din toamna anului 1997, cînd m‑a sunat cu o voce de zile mari, o voce solemnă, să‑mi spună că‑mi citise Cartea mîniei ; am protestat stîngaci, că nu i‑am dat‑o să mi‑o citească, că nu vreau să‑l chinui etc. ; mi‑a replicat cu aceeaşi voce solemnă că el citeşte cărţile prietenilor, că e bucuros că această carte a fost scrisă ; mereu solemn, oficial, mi‑a făcut analiza ei şi mi‑a mulţumit. Zile întregi m‑am întrebat ce element nou era în vocea lui şi apoi mi‑am răspuns : respectul. Dintre puţinele medalii pe care le‑am primit în viaţă, asta este printre cele mai preţioase.

În noiembrie 1997, înainte de a pleca la Roma, unde urma să‑şi preia postul de director al Institutului Cultural de acolo, a trecut prin redacţia noastră, să‑şi ia un voios rămas-bun. De obicei, cînd apărea noi luam poziţia de drepţi, ca‑n faţa unui general. Era şi acum grăbit, aşa că ne‑a anunţat din uşă că n‑are timp nici măcar să îşi scoată paltonul. Aşa l‑am surprins, într‑o fotografie frumoasă, îmbrăcat în palton şi cu mîinile în sus, gata să se predea în faţa pisălogelilor mele, adică să‑mi dea regulat traducerea din Dante pe care ne‑o promisese. Ca să‑l culpabilizez şi să‑l fac să se ţină de cuvînt cît mai repede, i‑am arătat registrul de redacţie, în care la proiectul numărului 12, la paginile 26‑28, era înregistrat, sub semnul întrebării : „Dante ?”. A intrat în joc şi a scris cu mîna lui : „Vine de la Roma”, şi a semnat. Şi într‑adevăr, s‑a ţinut de cuvînt : ne‑a trimis cîntul şase al Infernului, dar numai peste vreo zece luni, taman la începutul toamnei 1998. El a murit în 18 ianuarie 1999.

Se întîmplă că îi regretăm pe cei pe care îi iubim şi îi pierdem mai mult pentru noi decît pentru ei ; fără Marian Papahagi mă simt mai singură, mai pierdută, cui să‑i cer sfaturi ?, căci era ultima instanţă. Îl regret însă nu numai pentru mine ; îl regret – sună pompos, dar asta e – pentru cultura română. Şi mai ales pentru el însuşi. Căci n‑a apucat să facă decît cam 40% din ce voia, era destinat şi începuse să facă. Faptul că a murit de moartea lui, adică de prea multă muncă, nu mă consolează.

ianuarie 2001

Al. Cistelecan

Climatul echinoxist

Ce a însemnat pentru dumneavoastră climatul „Echinoxului”? Ce fel de „școală” a fost aceasta, în comparație cu școala (ardeleană) a Filologiei?

– Nu vreau să fac pe eroul echinoxist; am fost un echinoxist mai degrabă de duzină decât de prim-plan. Dar însă totuși, emulația de acolo a fost decisivă, ca și fondul de prietenie al acestei emulații. Bunăoară, ca poet, eram ca și strivit (nu știu de ce am zis „ca și”, nu era cazul, practic eram cu totul anulat) între doi poeți cu temperamente aproape opuse, dar ambii de vocație: Dan Damaschin, de o parte, și Virgil Mihaiu, de cealaltă. Nicidecum nu găseam o notă „autentică”, pe când ei erau, probabil, siguri de propria lor autenticitate (o aveau oricum, sigurinesiguri). Pe partea critică, emulația era, poate, și mai dură; pe atunci echipa critică a Echinox-ului era făcută din Nicolae Oprea, Constantin Hârlav, Al.Th. Ionescu, Mircea Constantin; ei erau titularii seriei noastre. Abia mai găseam și eu câte un colț liber, prin bunăvoința lor. Dar importante cu adevărat erau simpozioanele de la cafea și discuțiile din cenaclu și seminarii, toate cam nesfârșite (dacă punem la socoteală că seminariile se reluau la cafea). La Filologie am avut profesori cărora trebuie să le fiu recunoscător, chiar și celor la care nu învățam nimic (sau mai ales lor?!). În orice caz, seminariile cu Ion Vartic, Doina Curticăpeanu, Ioana Em. Petrescu, Mircea Muthu erau extrem de stimulative. Și cele cu Liviu Petrescu, deși lui Liviu Petrescu trebuia să-i spui cam ce avea el în minte – și nu prea știam ce avea, firește. Pe când Vartic ne lăsa să ne certăm – probabil aiurea – două ore și-n ultimele cinci minute ne spunea el ce-ar fi trebuit să facem și cum să interpretăm. Totdeauna era o surpriză, ceea ce ne ambiționa să-l „anticipăm” cumva. N-am reușit niciodată, pentru că Vartic era (și încă tot este!) mult mai inteligent și mai subtil decât se poate admite. Am avut norocul să facem cu Mircea Zaciu și seminariile de interbelică, nu doar cursul – și, cu toate că inhibați, am încercat să prindem de la el adecvarea la text. Profesorul nu te lăsa să aiurezi sau să aberezi. Seminarii extrem de atractive erau și cele ale lui Leon Baconsky, Sergiu Pavel Dan, Sara Iercoșan sau Octavian Șchiau. Cu toții ne lăsau să zburdăm cum vrem în interpretări, ceea ce crea spectacol. Și mai liberi ne lăsa Theodor Boșca, doar zâmbet (era sătul de toate fițele studențești; doar prostiile eroice îl mai amuzau) la adăpostul pipei lui parfumate, pe care o folosea și la seminarii, și la examene.

(Din interviul realizat de Iulian Boldea, în România literară nr.47/2011)

Adrian Tudurachi

Arta tranziției

Când am intrat în redacție, revista se corecta încă în tipografie, lângă zețar; ultimul număr de care m-am ocupat a fost paginat la Centrul de Analiză a Textului, undeva la etajul al doilea al Facultății, pe niște ordinatoare Apple. Prima ședință la care am participat s-a ținut încă în clădirea din str. Kogălniceanu, într-o încăpere cu boltă și ușă scundă, cu multă lume înghesuită și fum. După aceea, redacția s-a mutat în clădirea Filologiei, la subsol, într-o încăpere rece și cam igrasioasă, și acolo a rămas în toți anii în care am frecventat-o. Numărul în care am debutat se intitula „Criza Echinoxului”. Nu am realizat atunci cât era de semnificativ în istoria revistei (mai ales că au urmat și alte numere despre „crize”), că marca efortul de descărcare a unui pasiv acumulat în anii cam dezordonați de după 1989. La puțină vreme aspectul revistei s-a și modificat radical. Numerele la care am lucrat ulterior arătau cu totul altfel: cu dosare tematice puternice, subiecte inspirate din aria studiilor culturale, articole ample pe mai multe pagini și impresia generală de stil „academizant”. Poate că ar mai trebui să adaug aici și un fapt de memorie afectivă: cei pe care i-am găsit în redacție mi s-au părut fascinanți, boemi și foarte dezinvolți prin comparație cu noi, care eram cam prea cuminți și școlari. Ei făceau parte, încă, din acea Filologie a promoțiilor „mici”, care nu mai exista după 1994, aparțineau adică unei alte generații față de cei care urmau să scrie Echinox-ul.

Aș putea continua, dar cred că se înțelege ce vreau să spun. Am prins revista într-un moment de schimbare, am apucat să văd o clipă cum arăta înainte, apoi s-a transformat și a devenit altceva. Iar la puțină vreme după ce am părăsit redacția, s-a schimbat din nou. Mi-e greu să compar Echinox-ul pe care l-am știut vreme de 4-5 ani cu cel pe care l-am găsit. După cum mi-e greu să le raportez pe amândouă la Echinox-ul de azi. Există ceva etanș între multele episoade pe care le-a traversat, ca și cum revista ar fi mereu afectată de schimbări majore de identitate, între care nu se petrece, propriu-zis, o predare de ștafetă.

Istoricii literari au tendința să numească „tranziție” o etapă din evoluția unei literaturi care se găsește între două episoade cu identitate bine determinată. „De tranziție” i s-a spus deceniului dintre Revoluția de la 1848 și apariția Junimii în 1863, și „de tranziție” era alfabetul care amesteca litere chirilice și litere latine. Tot un deceniu de tranziție, de data asta în plan economic și social, a urmat după Revoluția din 1989. „Tranziția” e un concept leneș: arată spre ceea ce s-a întâmplat, dar nu spune ce. Spune, dimpotrivă, că s-au întâmplat așa de multe încât nu se poate găsi un singur nume pentru ele. Sau că schimbarea a fost în așa măsură amestecată cu forme ale continuității încât nu se mai poate degaja ca o direcție radical nouă. Tranziția poate fi însă exprimată și în termeni de memorie, ca un interval pe care nimeni nu mai e dispus să îl asume. Nici înaintașii, nici urmașii epocii de tranziție nu vor să recupereze intervalul pe care l-au numit astfel: el se intitulează „de tranziție” pentru că nu s-a văzut altceva acolo, pentru că materia istorică s-a opacizat și nu își mai transmite conținuturile, nici înainte, nici după, nici în sensul continuării, nici în cel al rupturii.

Revin la acest Echinox care împlinește 50 de ani. În istoria unei reviste există, atunci când ea durează suficient de mult, undeva între starea ei inițială și starea ei actuală, un interval indecis, care nu mai e asumat nici de întemeietori, nici de cei care ocupă terenul în prezent. Întemeietorii sunt importanți, pentru că determină identitatea publicației; ultimii deținători ai mărcii sunt și ei importanți, pentru că decid, cu dreptul celor care locuiesc prezentul, ce actualizează din valențele ei. Între aceste două generații se întinde un lung timp al tranzițiilor. Nu în sensul „călduț” al lipsei de personalitate. Ce se întâmplă în acel interval poate să fie bine determinat și cu o identitate plină, chiar fertilă pentru alte tendințe și școli, în viitor. La Convorbirile literare, generațiile de tranziție au început cu Mihail Dragomirescu, care poate că nu a contat așa de mult în istoria publicației junimiste, dar a fost la rândul lui inițiatorul unei reviste influente, Convorbirile critice, și figura fondatoare a unui stil critic în literatura română. Nici în Echinox-ul pe care l-am cunoscut nu a fost nimic indecis. Genul său „academizant” a fost suficient de puternic încât să își transmită ADN-ul în ceea ce este, probabil, cea mai consistentă publicație clujeană contemporană din domeniul studiilor literare, Caietele Echinox. Schimbarea de politică editorială există, identitatea noii formule e clară, dar cei de dinainte nu o mai înțeleg, sau nu au nevoie de ea ca să își reprezinte revista; iar cei care vin după nu o mai solicită ca să revendice, prin ea, tradiția. Echinox a avut multe asemenea episoade și, din acest punct de vedere, istoria sa este compusă din mai multe tradiții care au devenit, rând pe rând, opace. Pentru o revistă despre care s-a spus că practică un cult al memoriei, Echinox-ul știe să uite. Și e un fapt important, pentru că din pasta acestei uitări se face durata. Într-un text despre transformările tăcute, François Jullien descria ceea ce ar fi o „artă a tranziției”: când ridici vâslele, când jocul ritmic al ramelor care lovesc apa s-a oprit și barca continuă totuși să înainteze, plutind ca din inerție. Cred că asta a învățat Echinox-ul să facă foarte bine, să acumuleze momentele intermediare, să înserieze formulele uitate. Și pentru ca așa ceva să reziste, ca să nu se destrame pe liniile de cusătură ale generațiilor, e necesară o „artă a tranziției”: să te oprești din memorare (pentru că nu mai contează tot ce s-a întâmplat), să înlănțui perioadele de trecere și să continui, în virtutea indiferenței lor, să mergi înainte.

Ioan Groșan

Dintr-un interviu

[…]

– Se cam ştie cum încep poeţii să scrie: în copilărie, ca-ntr-o joacă! Dar cum încep prozatorii? Cum şi când ai început tu să scrii povestiri?

– Pentru că mama era bibliotecară, unul din terenurile mele predilecte de joacă era biblioteca, unde intram direct din sufrageria noastră: aşa era spaţiul locativ, în clădirea Sfatului Popular al comunei. Şi într-o zi am dat peste Toate pânzele sus, cartea lui Radu Tudoran, pentru adolescenţi (şi nu numai!) excepţională, după părerea mea. (Ar trebui tradusă). Am rămas aşa încântat citind-o, încât am… „rescris-o”. Asta a fost prima mea „operă” literară.

– Ai debutat publicistic, presupun, nu tocmai greu (poţi să mă contrazici), făcând parte din gruparea Echinox. Povesteşte, însă, cum ai debutat editorial cu excepţionala Caravană cinematografică!

– Am debutat relativ târziu faţă de alţi colegi de generaţie, în 1985. Primii care au spart gheaţa editorială au fost poeţii: Petru Romoşan, Traian T. Coşovei, Ion Mureşan, Eugen Suciu, Florin Iaru, Emil Hurezeanu, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Mariana Marin etc. Prozatorii au venit mai târziu, pe această uşă întredeschisă de poezie. N-am avut mari probleme cu cenzura care, chipurile, tocmai se „desfiinţase”, fiind de fapt înlocuită cu alte comitete şi comiţii, care de care mai absconse. Meritul apariţiei aproape neschimbate a volumului Caravana cinematografică îi aparţine în mare măsură regretatului Florin Mugur, om şi redactor editorial de mare gust literar, un adevărat degustător al esteticii. Ore întregi, la el acasă, am pritocit fiecare frază a povestirilor, el cu prudenţa-i caracteristică, eu cu nonşalanţa şi tupeul debutantului. N-a căzut mare lucru din această operaţiune pe text deschis, o propoziţie sau două. Îi datorez enorm lui Florin Mugur. Dumnezeu să-l odihnească în Biblioteca Lui!

– O întrebare ipotetică (deci tâmpită): dacă ai fi rămas la Cluj, în zona Clujului sau dacă te-ai fi întors profesor în Maramureşul natal, care crezi că ar fi fost destinul tău?

– Cu siguranţă altul. Am convingerea că, scriitoriceşte, m-aş fi ratat.

– Ce grupări sau cenacluri frecventai? Ce rol au avut ele în devenirea prozatorului Ioan Groşan?

– Am frecventat Echinoxul, care nu mai era un cenaclu propriu-zis, ca pe vremea întemeietorilor, ci era mai degrabă un cenaclu ambulant, cu dese opriri la cafeneaua Arizona, după şedinţele serios-ludice din cămăruţa redacţiei. Pentru mine, Echinoxul a însemnat mai mult decât facultatea de filologie. De la „triumviratul” Ion Pop – Marian Papahagi – Ion Vartic, deseori însoţiţi de profesorul Zaciu şi de Augustin Buzura, am învăţat ce-nseamnă respectul valorilor estetice, cum putem ocoli ideologia sufocantă a acelor timpuri, cum să nu facem compromisuri ş.a.m.d. – adică exact lucrurile de care are nevoie un june aspirant într-ale literaturii.

De la Cenaclul de luni, după ce-am fost repartizat în Bucureşti, în 1978, am învăţat alt lucru esenţial: analiza poeziei, precedată neapărat de iubirea faţă de ea. Îmi aduc aminte şi acum cu plăcere de disecţiile „pe viu”, neiertătoare, pe care le făceau pe poemele nu-importă-cui Ion Stratan, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Doru Mareş, Muşina, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter. Şcoală adevărată, ce mai! Într-un fel, Cenaclul de luni era inversul Săptămânii, în sensul că, pentru a te consacra, trebuia fie să fii înjurat în Săptămâna, fie lăudat de lunedişti. Din fericire, eu am avut parte de amândouă tratamentele…

– Când ai devenit conştient că a apărut o nouă generaţie literară, cea optzecistă, şi că îi aparţii?

– La începutul anilor ’80, după ce debutaseră în trombă poeţii pomeniţi înainte, plus grupul Cinci, la Editura Litera, plus Desantul în proză girat de Crohmălniceanu. Atunci mi-am dat seama că se scrie dacă nu „altceva”, atunci cu siguranţă „altfel”.

– Dar prietenia literară a avut vreun rol în sudarea diferitelor grupuri/grupări în cadrul generaţiei?

– Prietenia e esenţială, mai ales între debutanţi. Noi am avut şansa să ne cunoaştem încă din armată, fiind prima promoţie care a fost luată în cătănie imediat după reuşita la facultate. Apoi am profitat din răsputeri de toate taberele acelea de „instruire” de la Izvorul-Mureşului sau de la mama dracului, de simpozioane, colocvii studenţeşti etc. Aşa s-a făcut că ne ştiam între noi, eram, noi, clujenii, prieteni la cataramă şi cu ieşenii şi cu bucureştenii şi cu timişorenii şi cu craiovenii şi cu braşovenii şi cu sighişorenii ş.a.m.d. Aveam ceea ce se cheamă în armata franceză „l’esprit du corp” sau, mai pe româneşte, un spirit de haită (nu degeaba un poem al lui Romoşan se numeşte Lupii tineri). Ei, între timp lucrurile sau mai schimbat, dar multe prietenii au rămas.

[…]

(Din interviul realizat de Dumitru Augustin Doman în Argeş, Nr. 3 / martie 2009)

Dintr-un interviu

[…]

– Se cam ştie cum încep poeţii să scrie: în copilărie, ca-ntr-o joacă! Dar cum încep prozatorii? Cum şi când ai început tu să scrii povestiri?

– O întrebare ipotetică (deci tâmpită): dacă ai fi rămas la Cluj, în zona Clujului sau dacă te-ai fi întors profesor în Maramureşul natal, care crezi că ar fi fost destinul tău?

– Cu siguranţă altul. Am convingerea că, scriitoriceşte, m-aş fi ratat.

– Ce grupări sau cenacluri frecventai? Ce rol au avut ele în devenirea prozatorului Ioan Groşan?

– Când ai devenit conştient că a apărut o nouă generaţie literară, cea optzecistă, şi că îi aparţii?

– Dar prietenia literară a avut vreun rol în sudarea diferitelor grupuri/grupări în cadrul generaţiei?

[…]

(Din interviul realizat de Dumitru Augustin Doman în Argeş, Nr. 3 / martie 2009)

Alexandru Vlad

Secvențe alese de Biographia literaria

Dacă suntem de acord că primele două momente importante în viața unui scriitor sunt debutul în presa literară (un fel de botez) și debutul în volum (un fel de prima împărtășanie – ca să rămânem în contextul primei comparații), trebuie să recunoaștem că reținem contextele în care aceste două momente importante au avut loc, ca fiind parte din istoria literară personală. Ori măcar din primul volum al acesteia.

Astfel, la începutul anilor optzeci, înainte de-a fi debutat și chiar după aceea, scriam în cafenele, sau uneori în bibliotecă, unde altundeva? În camera de cămin unde se defulau toți, unde indiscreția era de-a dreptul spontană? Scriam deci în cafenele, unde masa la care bei cafea se înconjoară de zgomotul difuz al localului, și unde doar tu scrii. În bibliotecă toți scriau. Și revin, zgomotul difuz din cafenea este una din cele mai bune izolații fonice pe care le-am probat. Aici făceam notițe sibilinice, căutam soluții de dialog, vânam adverbe care să dea și verbului culoare. Renunțasem la poezie, scriam proză deja, pentru că Al. Cistelecan, în liceu, m-a scos fără milă din rândul veleitarilor în poezie, retezându-mi-o în fața tuturor și spunându-mi că poezia nu începe de la expresivitatea proprie (și căznită), ci neapărat de la aceea a elegiilor lui Nichita Stănescu! Pe care el le citise. Și nu admitea, pe vremea aceea, nici un fel de autoindulgență. Dar tot el m-a atras la Echinox și aici, în numărul din septembrie 1973, mi-am văzut pentru prima oară numele trecut sub un fragment de proză. În anul următor, acceptat în colectivul redacțional, numele avea să treacă deasupra textelor și să fie cules cu litere ceva mai mari. Iar la un număr jubiliar am avut chiar și o fotografie. Repede am început să văd diferențele subtile dintre textul scris de mână, cel dactilografiat și mai apoi cel tipărit. Textul tipărit se relevă, pentru oricine la vârsta aceea, cu noi insuficiențe și greșeli. Eram subiectiv cu propriul meu text, cum sunt probabil poeții. Câtă vreme e scris de mână ții la acele greșeli ca la niște calități; când îl vezi dactilografiat greșelile sar în ochi, se cer rezolvate; iar când vezi textul tipărit îți dorești să-l mai fi scris o dată înainte de-a deveni public. Acestea sunt primele lucruri foarte importante pe care le-am învățat eu la Echinox.

Sigur, Echinoxul era o școală pentru toți. Mai ales pentru critici și, culmea, pentru poeți. Pot numi critici care au învățat un limbaj plin de concepte. Și pe urmă le-a luat cam tot atâția ani să scape de ele. Ion Pop repara accidente onomastice, boteza poeții (Dan Damaschin, Al. Pintescu sau Ion Cristofor îi datorează și azi câte-un purcel), dar era în același timp „cel ce privea peste umărul lor” (citez din Robert Graves – poetul), adică pieptăna și poemele, ca nu cumva să nu fie, probabil, în buna tradiție intelectuală echinoxistă. Glumesc, dar nu foarte tare. Prozatorii, mai puțini (Uricaru, Runcanu și alții, până la subsemnatul), au scăpat din acest punct de vedere mai ușor. Dar mai trebuia fiecare să scriem uneori recenzii și alte texte, și aproape toți ne-am exersat în arta traducerii. Oricum, exigența nu lipsea, textele trebuiau de multe ori rescrise. De aceea spun că a fost o școală, inclusiv pentru creatori. Astăzi aceștia sunt mai liberi, sau poate mai dezinhibați. Sau poate, ei s-o spună, simt lipsa unei asemenea școli.

Am fost acolo prețuit și dintr-un alt punct de vedere. Mi-am exersat la Echinox și aptitudinile de dactilograf, la o mașină de scris antedeluviană, căreia mereu îi lipsea câte ceva. Dactilografierea materialelor era mereu o problemă și auzeai din stradă țăcănitul exasperant de rar și neregulat cu care unul din băieți stătea până târziu ca să-și transcrie un text după tot felul de ciorne chinuite. Eu scriam fluent și chiar rapid dacă găseam pe cineva să dicteze. Mă obișnuisem cel mai bine cu vocea și ritmul lui Ioan Moldovan. Marian Papahagi a renunțat chiar de câteva ori la îndemnizația lui de o a sută și ceva de lei ca să mă răsplătească pentru eforturile și dispoziția mea. N-o știam, dar mai târziu aveam să-mi câștig pâinea vreme de ani buni ca dactilograf într-o mare întreprindere de transporturi.

Echinoxul mi-a dat și o familie, prima familie literară din care am făcut parte. Mai mult, aceasta venea într-un moment când poate riscam ca boema să mă îndepărteze de orice alt fel de apartenență.

Aș mai avea și alte lucruri de care să-mi amintesc, destule, ele s-au aglutinat oarecum, nu pot să uit celebrul Registru, care nu știu pe unde o fi, dar era încărcat de semnături astăzi celebre. Ceea ce scriai acolo, de fapt un mesaj pentru ceilalți cum că au fost duse la tipografie anumite pagini, sau că s-au cules altele, trebuie mers până la o anumită „somitate” după un material care va fi gata până mâine, și altele la fel, trebuia să aibă neapărat „stil” și mai ales umor. Acolo își consemna și Ion Pop „coniacele redacționale” cu care ne gratifica pentru un lucru bine făcut.

Tot la Echinox aveam să văd primii scriitori „naționali”, adică veniți de la București. Au trecut prin redacție Ion Horea și Romulus Vulpescu, iar sărbătorirea a zece ani de la apariția revistei a adus la Cluj personalități pe care noi, la vârsta aceea, le consideram aproape legendare. Atunci i-am cunoscut pe Mircea Iorgulescu, Norman Manea și Alexandru Paleologu, de exemplu, ca să-i pomenesc doar pe cei cu care aveam să dezvolt (nu chiar din acel moment, totuși), o adevărată prietenie. Nu știu dacă nu cumva unii dintre ei nu se aflau la Cluj pentru prima oară, sau oricum reveneau după foarte multă vreme. Norman Manea căuta cizme de piele pentru doamna lui, așa că am ajuns la magazinul de prezentare al fabricii „Clujana”, cu Mircea Iorgulescu (care mă pomenise deja în articolele lui din Luceafărul) am luat masa la „Pescarul”. Pe conu’ Alecu n-am îndrăznit să-l abordez. Pe lângă el se ațineau cei mai mari. Țin minte că pe scena Casei de Cultură a Studenților, în fața tuturor oaspeților s-a rupt scaunul tocmai cu proaspătul autor al romanului Cădere liberă spre hazul lui R.G. Țeposu. Iar în ultima seară, la o masă de încheiere organizată sus la COLA (restaurantul clujean al scriitorilor, pe vremea aceea) am stat de vorbă cu o singură persoană, singura despre care nu știam cine este, un om liniștit și care a preferat să vorbească cu mine și nu să se amestece în animata discuție generală. Ziua următoare Emil Hurezeanu mi-a spus că de fapt mă întreținusem cu Wolf Aichelburg, despre care se zvonea că ar fi nobil și că l-ar fi chemat de fapt Wolf von Aichelburg. Nu peste multă vreme acesta a plecat din țară. Și pe atunci Mircea Martin ne părea chiar și nouă un tinerel. Vizita acestui comando cultural certifica valoarea și reputația revistei la nivel național. Apoi voi pleca la București ca să-i iau lui Constantin Țoiu un interviu pentru Echinox, am pășit astfel la Casa Scânteii, la România literară. Romancierul, în plină vogă, a refuzat interviul (dăduse deja prea multe în ultima vreme, susținea el), dar m-a invitat la faimosul restaurant al Uniunii, unde i-am cunoscut pe Regman, Dimisianu și Ioanichie Olteanu. De aici până la debutul meu în România literară (girat de același Constantin Țoiu) a mai fost un singur pas. Iar cunoștințele făcute la jubileu și faptul că aveam să fiu după câțiva ani de multe ori în casa de pe Voinescu (la Mircea Iorgulescu care se plângea că-și surprinsese fetele citind cu lanterna sub plapumă), sau pe Calea Victoriei 2 (la Norman Manea care îmi arăta din balcon cupolele de mucava puse de probă peste Casa Poporului) sau pe strada Armenească la Alexandru Paleologu (care a scos o dată o sticlă de vodkă Stolichnaya de după ediția integrală, culeasă cu litere gotice, a lui Goethe), m-au ajutat să mă simt o vreme ca acasă în viața literară a Bucureștilor. Bucureștenii erau generoși cu mine. I-am cunoscut pe membrii Cenaclului de Luni, am legat cu ei o prietenie durabilă, m-au adoptat și m-au ridicat fără să mă întrebe prea multe la rangul de optzecist.

A urmat debutul în volum. Acesta a început în 1974 și a durat pentru mine până în 1980. Eram gata cu Aripa grifonului, un volum de proză scurtă, încă din 1973. Tradiția clujeană, instaurată cumva de la sine la editura Dacia, cerea ca pe coperta a patra să semneze un text de întâmpinare D.R. Popescu. Se debuta altfel doar în parcimonioase volume colective, fusese deja declanșată așa-zisa criză de hârtie, orice carte însemna un copac mai puțin, volumele se amânau de pe un an pe altul, uneori la nesfârșit. I-am înmânat marelui om volumul și acesta m-a întrebat, cu directețea-i cunoscută, dacă este o carte bună. I-am spus fără ezitare (cu aceeași directețe) că da – altfel aș mai fi scris-o? După fix un an m-am dus și am făcut anticameră ca să-i aflu opinia. Nu-și mai amintea, rătăcise manuscrisul pe undeva prin sertare, fuseseră între timp congrese ale educației socialiste, era un om ocupat. Dar volumul era și la editură, nu? Nu l-am predat acolo, i-am spus. De ce?! I-așteptasem opinia, chiar și un text care să mă treacă de bariera editorială. Un text? El scria aceste texte în 20 de minute, atunci când cartea era deja în tipar. În naivitatea mea crezusem că el citea cărțile pe care le gira. Atunci cine pe cine ajută, l-am întrebat. Dumneavoastră pe mine să scot o carte, sau eu pe dumneavoastră să scoateți un text? Spusă în auzul tuturor replica a avut efectul unui epitaf. DRP, după cum l-am cunoscut mai târziu, nu se supărase, dar redactorii Tribunei m-au ținut minte și vorbeau despre mine ca despre omul pe care nu-l iubește șeful. Volumul avea să stea câțiva ani degeaba în editură. În vremea asta au debutat alții, eu a trebuit să mă duc în armată, timpul trecea, frustrarea creștea. Am retras volumul și am venit cu el la Albatros, unde exista un concurs de debuturi. Mircea Sântimbreanu, directorul de-acolo (pe care-l citisem din copilărie cu Vacanța mare), mi-a spus-o pe șleau: „La concurs am interesele mele, debutează în altă parte și eu îți scot a doua carte”. Am ajuns astfel la Cartea Românească, singura editură care evitase cumva mascarada concursului. Editoarei nu i-a prea plăcut cartea („amoruri stradale, nimicuri”), dar s-a decis s-o scoată, având în vedere buna mea cotă. Publicam deja în toate revistele, scriseseră despre mine C. Țoiu, M. Iorgulescu (o avancronică în România literară, ca să forțeze apariția) și alții, și eram privit ca un talent… viguros. În perioada de așteptare am refăcut cu atenție cartea, dar manuscrisele se vor încurca în mapa de la editură și avea să iasă tot varianta nefinisată. Șpalturile avea să mi le aducă tocmai DRP la Cluj. Când am luat premiul de debut pentru 1980 eram deja un sceptic, nu m-am dus la București, iar premiul mi l-a adus severul Adrian Marino, care mi-a cerut pentru asta chitanță.

Ajuns aici trebuie, probabil, să-mi promit: Va urma.

(selecție de texte din Viața literară la Cluj,

volum alcătuit de Irina Petraș, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013)

Irina Petraș & Petru Poantă

Despre Echinox & echinoxism

Ce/cât datorați Echinox-ului și echinoxismului?

Irina Petraș: Deși nu am publicat în Echinox (decât târziu, când devenisem asistentă la Litere, și foarte puțin) și am luat parte rareori la întâlniri (chestiune de fire și priorități), fac parte din generația 70, din generația Echinoxului prim, originar. Datoriile mele nu sunt, așadar, punctuale, ci adânc contextuale. În 1968, toate visurile păreau să se transforme, ca de la sine, în realitate. Greutățile nu ne speriau. Aveam o privire larg înțelegătoare asupra lumii, privire care nu ne-a părăsit niciodată cu totul. Doar cei din generația mea pot înțelege exact ce vreau să spun. Pentru ceilalți, am părut adesea niște ciudați. Se întreba cineva de ce tac șaptezeciștii. Nu despre tăcere e vorba. În general, cred că suntem o generație așezată, în sens ardelenesc. O generație care își vede de treabă fără ieșiri zgomotoase în prim plan. Excepțiile nu fac decât să confirme regula.

În 1966, eram în anul doi de facultate. Marian Papahagi, Eugen Uricaru, Adrian Popescu, în anul întâi. Marian locuia atunci pe strada Moților, aproape de căminul de fete „Elena Sârbu”. Eugen o curta asiduu pe Lucia, colega mea de cameră, viitoarea lui soție. Diminețile mergeam la cursuri cu autobuzul – înghesuiala era nebună, să reușești să urci era o performanță. Ei, dar după cursuri, în lungile toamne senine ale Clujului, veneam spre casă alene, în haită, cu opriri scurte la cofetării ori la un corn cu sana, dar mai ales cu povești nesfârșite și râzând cu lacrimi din te miri ce. Într-o vreme, Marian, Eugen și Marcel (Runcanu) luaseră obiceiul de a ne citi din „revistele” lor scrise de mână, cu rubrici și caricaturi, cu știri și comentarii parodice, cu polemici zdrobitoare între „La castronul aburind” și „Opozantul întristat”, puterea și opoziția. Mai era și o a treia „foaie”, am uitat cum se chema și nu știu de a mai rămas pe undeva vreo urmă din acei strămoși ludici ai „Echinoxului”. „Revista presei” se petrecea de multe ori pe podul Someșului – un fel de scenă de pe care se puteau lansa mai lesne ideile și hohotele. Deși eram toți plini de vervă și fără stare, era limpede pentru oricine că zumzăiam, de fapt, în jurul lui Marian. Marian cel vorbind în rafale atât de concentrate că, atunci când era în vervă, greu prindeai un interstițiu să strecori și tu o vorbă…

Dacă ar fi să renunțați la toate cărțile pe care le-ați scris, exceptând una, care ar fi titlul pe care l-ați alege? La care țineți cel mai mult?

Petru Poantă: La care țin cel mai mult? Cartea despre Echinox, o carte mai sentimentală, unde sunt începuturile mele, generația mea; o evocare. Asta ar fi.

Cartea se numește Efectul Echinox sau despre echilibru. Povestiți-ne puțin despre ea și despre experiența dumneavoastră echinoxistă.

Petru Poantă: Cartea e un amestec de memorialistică și de eseuri, cum spuneam înainte. Am evocat ambianța Clujului, primii ani, și sunt portretele fondatorilor, pe care i-am numit eroi, adică cei cu care am făcut „Echinoxul” propriu-zis. Voi, tinerii, aveți experiența acestor ani în care o revistă se poate face foarte ușor, nefiind nicio problemă să scoți o revistă, trebuie numai să ai niște bani, dar atunci, când toată presa era controlată de partid, „Echinoxul” a fost o apariție absolut surprinzătoare și ea a coagulat o idee, de fapt, a unor studenți. Vreo cinci, șase inși la început, din ani diferiți − adică eram cu Dinu Flămând, cu Olimpia Radu, care a murit, și alți câțiva, care eram cu un an mai mari. Marian Papahagi, Eugen Uricaru, ceilalți erau în anul întâi de-abia. Am făcut un cenaclu. Inițial, am încercat la Filologie, dar adevărul e că nu am fost lăsați să-l facem acolo, fuseseră niște scandaluri cu niște cenacluri, cu alți tipi, cu alte personaje. Decanul de atunci, căruia nu mai are rost să-i spun numele, a zis: „Să nu mai aud de acest cenaclu!”. Și atunci, nu știu cum s-a întâmplat, ne-am dus la… cramă. Șeful cramei de atunci era Pop Remus, care trăiește și astăzi, dă și premii la Uniunea Scriitorilor. Lucrase în tinerețe pe la ceva casă de cultură, deci avea plăcerea lecturii, și așa am făcut cenaclul acolo. Aveam ideea revistei, așa că ne-am dus, pur și simplu, un grup de studenți la oficialități, la Casa de Cultură studențească, la Centrul Politic al Studenților, dar primul care ne-a ajutat a fost Constantin Daicoviciu, care era în ultimul său an de rectorat. Au fost multe chestii și la București, unde ne-am dus pe la Comitetul Central, apoi la partid, aici. A fost și perioada aceea scurtă de deschidere a României atunci, după 1964, când am fost eliberați − știți deja, nu mai spun − și, în mod surprinzător pentru foarte multă lume, așa a apărut revista Echinox. Se vorbește de-abia acum despre multiculturalism, dar noi am scos atunci revista în trei limbi, în română și aveam pagini în germană și maghiară. Cam asta este cartea mea, o evocare a acestor ambianțe. N-am avut niciun fel de tangență cu ceea ce s-a numit „limba de lemn”. Învățam și ne construiam limbajul nostru, toată cultura majoră care s-a făcut a fost un limbaj paralel, de fapt, cu cel al culturii oficiale. Și aceasta era oficială, sigur, pentru că nu era interzisă, dar mă refer la limba propagandei, a ziarelor de partid. Depinde din perspectiva cărui grup de interes e scrisă istoria recentă, că nici așa nu e prea luminoasă. Chestia cu deșertul spiritului este total mincinoasă; se pot citi textele din revistele literare. Sunt în față, acolo, editoriale scrise cu pseudonime de activiștii de pe la catedrele de filosofie… Filosofia a fost cea mai atinsă, într-adevăr, dar depindea și de profesori. Textele de critică, textele propriu-zise din revistă nu aveau nimic ideologic. Eu am republicat un text despre Ioan Alexandru, poet religios – sunt convins că voi ați învățat că nu era voie să pronunți cuvântul „religios” –, tot textul meu era o demonstrație că este vorba despre o poezie religioasă. Am polemizat și cu Mircea Iorgulescu, care nu m-a crezut. Nu știu cine l-a citit, era în „Steaua” din ’80 și ceva sau nu… mai rău, în „Tribuna” a apărut, care era revistă a Consiliului Culturii, păzită ideologic. Deci erau anumite lucruri clar interzise: nu aveai voie să înjuri partidul și chestii de-acestea, precum și pornografia, nu aveai voie să scrii cuvântul „moarte”. După ’68, a apărut un volum de versuri al lui A.E. Baconsky, Cadavre în vid se numea, viziunea unei societăți apocaliptice, dezumanizate. Ei, acest volum a influențat foarte mult o bună parte a poeziei românești. Poți găsi foarte multe lucruri de felul ăsta, dar sunt cărți pe care astăzi, probabil, nu le mai citește nimeni. Găsești acest imaginar deprimant, căci așa era lumea aceea, sentimentul depresiv era clar, cu mizerie și de toate, dar n-au apărut falsuri. Erau câțiva autori de serviciu, care publicau cărți o dată pe an, au apărut și volume de versuri dedicate ba lui Ceaușescu, ba Elenei Ceaușescu, dar erau niște amărâți pe care nu-i băga nimeni în seamă și, culmea, nu erau nici mai bine plătiți decât ceilalți, pentru că era respectată Legea dreptului de autor.

Ați avut o carieră îndelungată și în publicistică, dacă e să amintim doar colaborările dumneavoastră cu „Echinoxul” sau „Steaua”. Cum vedeți astăzi panorama presei culturale românești și care credeți că e viitorul ei?

Adevărul e că, în perioada aceea, nu apăruse internetul niciunde – sigur, în Occident era același lucru –, deci presa era mijlocul principal de comunicare publică. Se citeau revistele altfel decât acum, iar ziarele erau mizerabile, nu le citea nimeni, erau câteva centrale – „Scânteia”, „România liberă”, mai aveau și texte literare, adică cronici de carte, dar, în rest, erau reviste literare puține. Câte erau, însă, se citeau. Concurența internetului este reală și cred că va câștiga la noi. În Occident este mai puternică influența, dar reviste apar în continuare, se citesc mai mult. La noi se citește foarte puțin, acesta-i adevărul. Nici înainte cititorii cu adevărat profesioniști nu erau tot poporul, hai să fim serioși, se citea tot la nivelul unei elite, mai mult sau mai puțin ample, dar acum, parcă, se citește mai puțin. Cât despre reviste, eu cred că sunt prea multe reviste la noi, literare, culturale, și sunt câțiva oameni cărora le găsești semnăturile în cinci, șase reviste. Aceiași oameni scriu de la Iași și până la Constanța, Oradea și Târgu Mureș. Dar nu-i neapărat rău. Oricum, în noua situație a României, cu accentele puse cu totul alftel… Înainte, oamenii de cultură, scriitorii nu erau nu știu ce minuni, ci niște tipi respectați.

Este suficient de bine percepută contribuția grupării echinoxiste la evoluția literaturii române contemporane? Cum vedeți actualul Echinox față de cel de ieri?

Irina Petraș: Cornel Regman spunea în Ultimele: „Cred că nu greșesc când văd în gruparea tinerilor de la Echinox-ul clujean, revistă studențească apărută un sfert de secol mai târziu, o posibilă înrudire, ca de la părinte la urmaș, cu precedentul nostru”. Echinoxul apăruse într-un climat propice, o dată cu reviste studențești din capitală ori din alte centre universitare. Nașterea sa fusese posibilă prin coincidența unor factori multipli și complecși. Relația părinte/urmaș e cel puțin discutabilă, chiar dacă Echinox-ul era ardelean și păstra trăsături ale unui anume fond spiritual, iar echinoxiștii îi citeau și îi admirau pe cerchiști. Dincolo de exagerare, emoționantă această înclinație recuperatoare. Debutând în ruptură cu toată lumea și întreținând abil o anume distanță, câteodată teribilistă, dar mereu eficace în ordinea notorietății, Cornel Regman simte în crepuscul nevoia re-legării unor ițe, a reconsiderării unor apartenențe și filiații. Ba, mai mult, a adăugării unor valențe etnice și culturale „transilvanismului estetic”.

Apropo de situarea Echinoxului în descendență cerchistă, spuneam altădată că e necesară reconstituirea condițiilor și condiționărilor din epocă. Descrierea Cercului ține seama de Manifest, de scrisoarea către Lovinescu și de răspunsul acestuia și enumeră intenții teoretice. Așadar, o așezare sub semnul esteticului în divorț cu eticul și etnicul. Cu politicul. Priviți dinspre starea de atunci a Ardealului, dar și dinspre implicarea pe care pariază, cel puțin la nivel declarativ, bucureștenii de la Albatros, cerchiștii sunt/par evazioniști. Curând se va vedea, însă, că era vorba mai degrabă de o încercare de salvare a ființei de sub vremi. De reconsiderarea miezului durabil omenesc, cel identificabil în marile cărți. Protestul ambelor mișcări asta înseamnă în fond, dincolo de diferențele dintre ei care țin, măcar în parte, și de cea tradițională dintre munteni și ardeleni. Mai târziu, azi, mărcile lor identitare s-au schimbat prin re-citiri din interior – creșterea independentă a membrilor Cercului cântărind cât o lectură multiplă și inevitabil divergentă – și din exterior, prin generațiile succesive de receptori atât ai ideilor prime, cât și ai operei fiecăruia în parte. Portretul Cercului e unul în mișcare. Apoi, orice grupare e eclectică și e, acesta, un factor pe cât de inevitabil, pe atât de benefic. Ca orice grupare, și Cercul a lucrat în epocă „aluvionar”. E vorba de oprirea în loc, opozantă, și de construirea unei atitudini polemice față de curentul principal, masiv/masificant, al ideologiei politice și culturale a orei istorice. Izolarea în alte coordonate e imediat vizibilă. Pot vizualiza conglomerarea anume într-un obstacol insular care obligă apele la ocoliri, iscă vârtejuri, surpă maluri. În acest sens, o grupare e o construcție rebelă. Ea desenează un cerc și își proclamă diferența. Lansează un manifest, își definește opțiunile și proiectele. Însă o grupare, oricât de puternică și de coerentă, e alcătuită din personalități care, prin chiar structura lor accentuată, se delimitează de spiritul mutonier. Grupurile (de elită) pot funcționa, dar nu anulează singurătățile. Membrii Cercului au influențat evoluția ulterioară a literaturii mai întâi prin modelul punctual al programului lor, care putea fi salutat de înaintași (vezi scrisoarea lovinesciană) și la care, mai târziu, se puteau afilia măcar simbolic, ca la un chenar flexibil, alte grupări (vezi Echinoxul), dar și, mai apoi, prin modelul individual al fiecăruia. Deși e neîndoielnic că grupările/cercurile/școlile sunt manifestări dintotdeauna gustate în spațiul cultural, ele contează ca firmă, ca blazon, ca semn de recunoaștere rapidă, la nivel de dicționar enciclopedic. O adevărată analiză a oricărei grupări celebre va scoate în evidență singurătățile durabile. Ambele grupări, Cercul și Echinoxul, sunt/au fost grupări tinerești. Rareori se constituie grupări semnificative la senectute. Nu se poate păstra iluzoria, proclamata unitate de viziune dincolo de pragul maturizării. Se păstrează și unește încă, o vreme, uneori toată viața, doar sentimentala, nostalgica evocare a unei apartenențe și a unui entuziasm. Cerchismul a eșuat, în sensul cel mai bun al termenului, asemenea tuturor curentelor importante, în sedimentele adânci ale culturii și literaturii. Cerchiștii pot fi evocați declarativ ca precursori ori pot acționa subteran și greu detectabil în gesturile generațiilor următoare. Nici o grupare nu e nouă cu adevărat. Și nici continuată întocmai. Se ivește în contexte nerepetabile în detaliu și renaște în frânturi când vreun semn al vremii cere reacții din aceeași familie.

Diferența fundamentală dintre cerchiști și echinoxiști stă în aceea că primii au fost un număr rămas același în ciuda evoluției individuale ulterioare, Cercul încetând să existe ca „organism” activ și continuând să fie blazon al începutului comun, în vreme ce Echinoxul înseamnă generații succesive de inși, mereu tineri și mereu alții, situați de bună voie într-o descendență de cadru, cu devieri firești și salutare de la conceptul prim, devieri care nu alterează semnificativ sensul adânc al grupării ca loc al enunțării diferențelor și coincidențelor de crez artistic. Biografia Cercului se compune și se îmbogățește din biografiile în creștere ale celor de la începuturi, e un moment cu prelungiri, cu distribuție neschimbată, pe când biografia Echinoxului e una în straturi, cu protagoniști mereu noi, un „început continuu” al momentului originar, el însuși reconstituibil în alte coordonate și păstrându-se în paliere ale memoriei. Revista Echinox și Caietele sunt materializări periodice ale acestui spațiu comun de enunțare. Literele, Universitatea, Clujul, ele însele în mișcare, dau semnalmentele grupării.

Familia atât de cuprinzătoare și rezistentă a „Echinoxului”, fără echivalent în cultura română, își asigură în modul cel mai firesc și inevitabil trecerea de la o generație la alta, cum spuneam mai sus. Diferențele sunt de la sine înțelese și, după mine, nelitigioase. Despre Echinoxul de azi voi spune doar că mi s-a părut excelent gestul de a reciti, în numărul aniversar, întreaga colecție a revistei pentru a compune cronologia 1968-2008, glumeț-doctă, parodică, ludică, dezinhibată, amestec de reverență și ironie, variantă ad-hoc de școală ludică și exercițiu de ars amatoria. Mă gândeam că ar fi fost și mai interesant dacă alcătuiau asemenea descrieri „de la începuturi până în prezent” măcar echinoxiștii primi și optzeciștii. Oricât de critică și incomodă, lectura rămâne forma privilegiată a respectului dintre generațiile de scriitori.

(colaj alcătuit dintr-un interviu luat în iunie 2013, de UBB TV – realizator Paul Boca – și publicat de Elena Abrudan în volumul Scriitori clujeni în dialog, Editura Tritonic, 2017 & fragmente dintr-un răspuns la ancheta La Echinox a revistei Vatra nr. 5-6, 2009)