DINCOLO DE DOUĂMIISM – Proză românească extrem-contemporană (un grupaj propus de Alex Ciorogar)

 

 

 

Proză românească extrem-contemporană

            Spre deosebire de metamorfozele din domeniul prozei, evoluțiile recente ale liricii au fost prompt cartografiate de critica literară autohtonă. Cu toate acestea, putem spune că trei sunt direcțiile principale ale prozei din postcomunism. Prima reprezintă, bineînțeles, o prelungire a tradiției postmoderne. Cea de-a două s-ar putea traduce, suficient de simplu, prin totalitatea experimentelor autoficționale. Cea din urmă conține însă încercările unor autori/autoare de a livra un nou format și de a include noi tematici în câmpul ficțional. Poate discuțiile despre maximalism vs. minimalism ar trebui abandonate în favoarea unei noi taxonomii. Nu doar că abandonează excepționalitatea unui Mircea Cărtărescu ori Adrian Schiop (două figuri reprezentative pentru direcțiile invocate mai sus), dar întoarcerea la registrele fantastice (cum se întâmplă în textele lui Tudor Ganea, spre exemplu) sau la cele ale verismului de natură psihologică (romanul lui Iulian Bocai, să zicem) constituie doar câteva exemple privind perspectivele în care ar putea evolua azi proza actuală. Sunt convins, așadar, că textele grupate în dosarul de acum vor configura, la rândul lor, alte câteva filiere ale sferei narative (fie că le vom numi metamoderniste, postdouămiiste, postmilenariste sau oricum altcumva).

            Cu o remarcabilă atenție pe care aș numi-o aproape etnografică, Anca Chimoiu compune ceea ce pare fi, cel puțin inițial, un soi de mini-cronică de familie, dar care se transformă apoi, spre final, într-o veritabilă meditație diafană despre puterea cuvântului. Pe un calapod realist, Felix Tzele propune, în schimb, o scriitură jurnalistică care trădează mize evident metaficționale (vezi romanul grafic „Bărăgan 1917”). Nu doar sarcasmul îl recomandă drept un foarte bun portretist, ci și felul în care reconstruiește figura unui destin. Mai notez doar că fragmentul ar putea indica și proiecția unei false monografii comunitare. Trebuie să recunosc, mergând mai departe, că niciunul dintre tinerii prozatori pe care i-am citit în ultimii aproximativ zece ani nu au reușit să construiască, cu precizia cu care o face aici Gabriel Florin Macsim, un episod pe cât de puternic, pe atât de lipsit de tendențiozitate (tezism, dacă vreți). Cu ajutorul unei voci necreditabile, proza lui Macsim redă, în mod paradoxal, aceeași autenticitate pe care o întâlnim, de regulă, în scenariile unui Mungiu ori Puiu, îmbinată cu o serie de pasaje descriptive desprinse, parcă, din mantaua lui Tolkien. Deși pare că exagerez, cei care vor citi cu atenție textul de mai jos vor putea fi de acord că, spunând o poveste despre percepții, iluzii și miracole în care halucinația face casă bună cu reveria, autorul reușește să plaseze, cu multă finețe, neo-goticul pe harta prozei românești extrem-contemporane. Nu mai puțin talentat se dovedește a fi Horea Sibișteanu care semnează proza cu gradul cel mai înalt de actualitate al grupajului de față. Foarte atent la detalii, Sibișteanu e, întâi de toate, un foarte bun scenarist. Dezvoltarea intrigii „erotice” și descrierile extrem de vioaie nu sunt întrecute decât de naturalețea dialogurilor transcrise. Demult așteptam ca textele ficționale să reflecte sau, cel puțin, să surprindă – fără a cădea în senzaționalism – câteva dintre subtilitățile dinamicii psihologice aferente noilor rețele de socializare. Tehnic vorbind, povestirea Simonei Goșu rămâne absolut impecabilă. De la modul de utilizare al timpurilor verbale la dezvoltarea logică a acțiunii, toate contribuie la intensificarea tensiunii morale. Valoarea constă, deci, în maniera inteligentă de juxtapunere, pe de-o parte, a unui întreg ansamblu tonal relativ neutru și, pe de alta, cumplita încărcătură morală a subiectului (teribila reconstrucție a gesturilor ce par să aparțină unui pedofil). Ștefan Niță se întoarce, în final, la tematica familială. Evocările sale decupează, însă, pasaje ale memoriei aflate în contrapunct cu evaluările unui prezent retrospectiv. Conflictul inter-generațional, accidentele biografice și afectele combinate cu accente de critică socială (problema spitalelor în România, de pildă) alcătuiesc o pildă mai mult sau mai puțin concretă vizând prefacerile copilăriei tranziționale.

            Adunând și citind textele de față, mi-a devenit clar că, așa cum o face de aproape două decenii deja cinematografia românească, și proza românească tânără va putea fi cu succes exportată pe piața internațională de carte.

Alex Ciorogar

Anca Chimoiu

Balcon cu vedere la Dealul Țicăului

 

Ia și te liniștește. Ai făcut tot ce trebuia să faci. Nu te mai agita atâta, o să te anemiezi.

Asta era tot. Spunea cuvintele astea și gata, parcă misiunea ei de mamă se încheia cu atât. Își făcea datoria până la urmă. Nu putea să nu spună nimic. Sau putea, cel puțin teoretic. Practic nu, niciodată nu. Ar fi vrut să poată aduna toate cuvintele și să le arunce pe fereastră. Toate, toate. Pentru că, odată spuse, cuvintele i se agățau de gât și nu o mai lăsau să respire sau să înghită. Erau acolo orice ar fi făcut, de parcă ea singură ar fi avut responsabilitatea pentru tot ce se întâmplase – și ar fi putut schimba cu un simplu gest de voință dacă nu mersul lucrurilor, cel puțin consecințele întâmplărilor.

Dragă mamă. Scrisoarea rămânea mereu în acest stadiu. Aș vrea să știi că. Și că. Și mai ales că. Atunci am făcut asta pentru că. Încerca să-și aducă aminte un singur moment, unul singur în care cuvintele care i se atârnaseră de gât n-ar mai fi contat. Dar, dincolo de toate intențiile, faptele se adunau de-a valma în mintea ei, așa cum acum se îngrămădeau unul lângă altul, pe masă, printre fire de praf, resturi de ațe și hârtie creponată – steluțele de la Crăciun, caiete, creioane, agende începute și neterminate, vreo șapte la număr, peria de păr, unghiera, lacul de unghii și pastilele de somn. Undeva lângă pat ar fi putut exista și un munte de haine purtate, lăsate să cadă pur și simplu, ca într-un exercițiu zilnic de verificare a gravitației. Își amintea foarte clar pantalonii roz-piersică, cei care în acel moment formau vârful muntelui. Încă mai păstrau forma pulpelor pe care le îmbrăcaseră cu câteva ore în urmă. Dar nu, lângă patul ei nu era niciun munte. Preferase să împrăștie hainele purtate prin toată casă. Măcar atât, dacă tot avea loc. 

Dacă n-ai fi tu, m-aș arunca pe fereastră. Vorbele astea atârnau mai greu decât toate celelalte. Își imagina uneori toate aceste cuvinte adunate în jurul gâtului ca pe un inel peste care se așeza alt inel apoi altul și altul, așa cum văzuse într-o fotografie din National Geografic. Gâtul înconjurat de inele colorate al bătrânei negrese arăta, ce-i drept, spectaculos, mai ales că se alungise în timp, dar odată scoase femeia n-ar mai fi putut să-și susțină singură capul. De-a lungul anilor, mușchii pierduseră această abilitate, explica textul din dreapta fotografiei. Coloana ei vertebrală s-ar fi frânt în partea de sus, acolo unde se întâlnește cu oasele cutiei craniene.

Și în copilărie aveau în casă câteva reviste National Geografic. Nu știa cum ajunseseră acolo și nici nu întrebase, pentru că pe vremurile alea astfel de întrebări pur și simplu nu se puneau. Și pereții aveau urechi. Probabil de asta mama atârnase pe peretele din camera de zi o carpetă cu un căprior, iar tata montase în hol, pe post de cuier, niște coarne de cerb.  Nici despre proveniența acestora habar n-avea nimic și nici nu întrebase. Unele chestii erau pur și simplu ca soarele și luna și n-avea absolut niciun sens să-ți pierzi vremea cu întrebări despre existența lor. Oricum lucrurile sunt destul de clare în viață. Femeile trebuie să fie cuminți, curate și gospodine. Iar bărbații, bărbații – să-și vadă de casa lor. Într-o zi, când mama nu se mai oprea să laude calitățile de gospodar ale unei rude nu foarte îndepărtate, fetița a întrebat-o de ce nu se măritase cu el. Chiar așa, de ce nu se măritase cu Dinu de vreme de era așa de nefericită cu tata, iar singurul lui act gospodăresc demn de intrat în istoria familiei a fost să atârne în hol coarnele alea care ocupau prea mult spațiu și pe care mama a preferat să le lase în vechea casă, șapte ani mai târziu când s-au mutat, pretinzând ba că le-a uitat, ba că nu se mai puteau scoate din perete.

Multă vreme fetița a crezut că acesta a și fost motivul pentru care tata nu părea să se acomodeze în noua locuință, deși acum avea fiecare camera lui, bucătăria era destul de mare cât să încapă și masa, iar cele două dormitoare erau legate de o frumusețe de balcon de pe care se vedea Dealul Țicăului. Frumusețe de balcon, vorba vine, asta era valabil mai ales în privința perspectivei, altminteri balconul devenise în scurt timp o aglomerare de obiecte care-ar fi trebuit pur și simplu aruncate, dar pe care mama se încăpățâna să le păstreze, de parcă vara ar mai fi adunat și altceva decât praf, iar iarna ar fi putut ține vântul departe. Nici nu mai conta cum ajunseseră acolo. Până la urmă existența lor o făcea să răsufle întrucâtva ușurată. Dacă vreodată mama ar fi avut de gând să pună în practică chestia aia cu aruncatul pe geam, i-ar fi fost imposibil să o facă: la sufragerie fereastra nu se deschidea, iar în balcon marginea balustradei părea o destinație dacă nu imposibil, cel puțin foarte greu de atins.

Dragă mamă. Atunci când sau atunci când.

O vreme se mai străduia încă să deschidă caietul și să încerce măcar să scrie pe hârtie câteva rânduri. Le-ar fi scris cu mâna strângă, așa cum i se păruse firesc scrisul în copilărie, dar pierduse cu totul acest exercițiu. Acum lăsa gândurile să se aștearnă pur și simplu în minte, la fel cum – de când se lăsase de fumat – își aprindea o țigară mentală ori de câte ori avea chef. AMLA. Asta era ceva ce-și amintea foarte clar: unul dintre primele cuvinte scrise, dacă nu chiar primul. Îl scrisese cu mâna stângă de la dreapta la stânga, așa aflase mai târziu că scriu evreii și arabii. Numele ei scris invers, pe trusa de unghii verde-deschis a mamei, într-un moment singular în care arogarea unei asemenea libertăți n-a atras după sine nicio altă remarcă decât cea legată de ordinea literelor. Nimic altceva despre proasta alegere a suportului și nici despre faptul că trusa de unghii era unul dintre acele obiecte suficient de valoroase cât să aibă puteri magice. Alma a primit critica fără nicio tresărire și n-a spus nimic despre rostul literelor scrise așa intenționat și nu din greșeală: ar fi trebuit să așeze lucrurile într-o nouă ordine. Cuvintele au darul ăsta. De aia la început a fost cuvântul și nu altceva, nu lumina, nu sunetul. De aia ori de câte ori se închina bunica spunea Doamne Miluiește, Doamne miluiește și nu apăsa succesiv întrerupătorul de lumină, stins-aprins, stins-aprins, în loc de orice altă rugăciune.  

La urma urmelor, poate că din același motiv mama își imagina și acum asta: câteva cuvinte rostite ar fi fost destul să liniștească și să pună lucrurile în ordine. Câteva cuvinte, nimic mai mult, nimic altceva, ar fi trebuit să rezolve problemele cu banca, cu casa, cu serviciul, cu copiii, cu divorțul. Un divorț nu-i un capăt de lume, mamă. De data asta erau cuvintele ei, pe vremea când nu plecase încă din apartamentul cu vedere la Dealul Țicăului și credea că le știe pe toate.

 

 

 

Felix Tzele

7191 Nagărăb

 

CAPITOLUL I

în care Seniorul și calfele lui descoperă Istoria diaconului Coresi, urzelile lumii culturale din orășel și originile tulburi ale vestitei colecții foto Marin Stelarie

 

            Coresi ne arată cu degetul o fotografie dintr-un număr vechi al revistei Cutezătorii. Bieții copilași, au rămas mutilați pe viață din cauza bombardamentelor. Poza asta n-am făcut-o eu, mi-a dat-o la schimb un fotograf american pe o sticlă de țuică de prune, ne explică, apoi citește cu voce tare ultima parte a reportajului care poartă la final semnătura lui. Să vii la mine când va fi pace adevărată, îmi spuse prietenul din satul de cretă. Bine, Ly. Când nu vor mai cădea bombe, Bine, Ly, Să vii a treia oară, când Vietnamul va fi unul singur, fără americani, Bine, Ly, Să vii neapărat, Bine, Ly. Coresi își dă jos ochelarii și își strânge buzele până când se pierd în mustața stufoasă. Își șterge sudoarea de pe frunte cu mânecuțele preoțești și își mai toarnă țuică în paharul de whiskey. Am fost corespondent de război cam când eram de vârsta voastră, aveam douăzeci și cinci de ani. Am văzut oroarea și ascultați-mă bine, suntem cu toții susceptibili de orice. Deci da, Jeane, da copii, și persoana mea a constituit mai tot timpul prilej de idiosincrazii. Darius desena în carnețelul lui un Coresi tras la față și încercănat. Îmi plăceau tușele tragice din crochiul lui Darius, căci în realitate Coresi era plinuț și rozaliu în obraji, teatral în gesturi și mereu zâmbitor. Prea mult optimism strică orice poveste. Ia uitați, Darius a început deja treaba, a spus Seniorul. Vezi că diaconul are o mustață mai mare, a completat apoi. M-am simțit și eu vizat de indicațiile lui și, ca să pară că lucram din greu la capodopera lui, notam obiectele care-mi săreau în ochi în biblioteca din lemn masiv a lui Coresi: un pumnal decorat pe mâner cu un sfânt doborând un balaur, albume de artă Taschen vechi, statuete din ceramică și lemn ce aparțineau unor culturi preistorice din zona Bărăganului, un teanc de rebusuri vechi nouăzeciste din care am luat un număr și am început să-l răsfoiesc. Îți place să dezlegi cuvinte, dragule? Bineînțeles, ca aspirant la statutul de scriitor, trebuie să-ți placă limba. Și limba română e fascinantă. Eu am fost redactor-șef la prima revistă de profil din județ, tot teancul ăla e scos de mine.  Pe la începuturi, aveam o redactoare, Domnica, o olteancă aprigă la gură, se ocupa de careurile de definiții. Frumușică, inteligentă, avea aplecare în special spre definiții, nu și spre încrucișare. Și aici Coresi s-a oprit din povestit și a simulat din degete actul sexual. Mi-a dat o palma zdravănă pe spate, semn că trebuia să râd. Așa, și Domnica asta, Dumnezeu s-o ierte că nu știu dacă mai trăiește, trebuia să schimbe o definiție incorectă la un careu. Avea cuvântul ARTIFICIER. Și ce-i beși mintea Domnicăi: bagă belita în mine. Când am văzut-o, am râs copios și am chemat-o în birou s-o întreb dacă nu găsea una mai tare…definiție, desigur. Ntz, îmi zice Domnica, și îmi arată dicționarul. Am memorat termenul, să-l am la îndemnă, că-i antologică anecdota: BELÍTĂ-Exploziv de siguranță folosit în minele de cărbuni. – din fr. bellite. Aia la care te uiți acum ca un vițel la poarta nouă e o mască tradițională din zona Moldovei. N-a văzut neam de neamul tău de tălpași teleormăneni așa ceva, este? Într-adevăr, nu văzusem nici o zecime din câte obiecte de patrimoniu agonisise Coresi în lunga lui carieră de muzeograf. Sufrageria lui arăta ca un mic muzeu și, într-un fel, chiar asta era. Diaconul susținea că sunt moștenire de familie și că valorau foarte mult, putea cumpăra un apartament cu trei camere în zona rezidențială de nord a Bucureștiului dacă decidea să vândă.

Cu toate astea, rămăsese fidel unui apartament cu două camere într-un bloc comunist din centrul Sloboziei. Locuia cu soția, Mili, care ne-a servit cu banane și piersici în străchini de Horezu decorate cu motive tradiționale. Deci eu acuma, Jeane, trebuie să demontez ce scrie poponarul ăla în ziar. Habar n-are despre ce e vorba, ca și procurorii din Arad, care nu știau care este diferența dintre un locomobil și o locomotivă. Ei aveau impresia că ambele merg pe șine! Erori judiciare! Să vă aduc aminte de celebrul caz Drey…Drey…Dreyfuss? Coresi vorbește repede și, când insistă pe o idee, repetă ostentativ prima silabă a acelui cuvânt ca și cum s-ar bâlbâi, dar e doar un artificiu teatral. Procuratura îl acuzase că, în calitate de expert muzeal, favorizase pe la începutul anilor 2000 scoaterea din patrimoniul de stat a unui tren care funcționa pe bază de abur. Manevra ar fi făcut-o pentru un om de afaceri elvețian pasionat de antichități care avea tot interesul să cumpere la preț mic mașinăria și s-o vândă în Occident pe bani frumoși unor colecționari. A primit câteva luni de arest la domiciliu, o mare nedreptate având în vedere câte lucruri mărețe considera că realizase în județ. În loc să i se ridice o statuie pentru deosebite merite culturale, îl tratau ca pe un criminal de drept comun. După afacerea “locomobil sau locomotivă”, o parte din intelighenția locală l-a însemnat pe Coresi cu fier roșu drept nefrecventabil. El punea toată vina pe seama noului director al muzeului, care nu-i recunoștea meritele și care voia să-i strice reputația. În intriga lui de roman polițist, fusese lucrat tocmai de cățeii lui, pe care-i crescuse încă de pe la mijlocul anilor optzeci, când era directorul muzeului județean.

Singurul care i-a ținut partea după scandal era Seniorul, care a comentat la fiecare articol defăimător din presa online locală sau centrală, expunând cu fapte și logică meritele lui Coresi. Voi poate că nu știți, dar acest „criminal de drept comun”, așa cum îl numiți, acest „corupt” a făcut dintr-un fost magazin de mobilă un muzeu al agriculturii. Voi poate că nu știți, dar tot ce vedeți acolo, unelte, mașini agricole, instalații de arheologie industrială, biblioteca, arhiva științifică și documentară, cuptoarele de copt pâine, colacii de fântână, moara cu pietre, piua pentru finisat postavul și tot patrimoniul muzeal i se datorează lui.

Mai mult, fără Coresi, romanul grafic n-ar mai fi existat și nici vizita noastră de documentare în orășel. Și eu probabil că n-aș fi putut visa să mă mut din cavoul singurătății de la marginea Bucureștiului unde locuiam deja de doi ani.

Mă, dacă Amerigo Vespucci a descoperit America, atunci lasă-l pe Amerigo Vespucci să fie la televizor! Coresi aruncă pe masă ziarul cu știrea scrisă de pretinsul jurnalist homosexual. Apropii reportofonul de paharul lui și îl pornesc. Ați citit articolul, da? Niciun rând despre mine! Doru le-a interzis să publice. Eu m-am dus peste ăla și l-am băgat direct în mă-sa, el nici nu era născut atunci când am găsit eu plăcuțele. A dat înapoi, că nouă domnul director nu ne-a spus nimic. Ei, cum să nu turbezi când auzi așa ceva? Seniorul Jean se uită la ceas, apoi la mine și la Darius. Mai avem de vizitat și se apropie ora prânzului. Hai, lăsați, că despre astea mai vorbim noi în particular, dă Jean ultimatumul. Spuneți-le la băieți despre fotograful Marin Stelarie, cum ați găsit colecția că e o poveste tare frumoasă. Coresi ridică mâna dreaptă și o strigă pe Mili, care stă ca un argat în bucătărie, să se prezinte cât mai repede la ordinele superiorului. Stai așa, Jeane, ajungem și acolo. Cum e țuica, Marius? E a doua oară când îi greșește numele lui Darius. E senzațională, mormăie Darius. Coresi părea pus pe șotii și tot timpul avea o replică cam prea tăioasă care se voia a fi amuzantă. Ne cunoștea de două ore și deja eram pe aceeași treaptă cu foștii lui subalterni de la muzeu. Sub articolele despre afacerea locomobilelor, foștii lui angajați scriau că seara îl apuca mania aranjatului expozițiilor, ținea tot personalul în înjurături și țipete până a doua zi după-amiază. Dar replica nu vine. O pritocește în tăcere. Caută un efect. Mai întâi își dă ochelarii jos. I se adresează lui Darius, dar se uită la mine. Eu zic să lași băutura cui se pricepe și să te ocupi de benzi desenate mai bine, Mariuse. Dar înainte de asta vreau să te servesc cu o licoare de pe Domeniile Ialomiței. Scriu etichete pentru ei și îmi dau numai noblețuri, e păcat să nu deguști. Ce îi zic Milicăi să-ți aducă? Chardonnay? Pelin? Merlot? Ăla e roșu.

Eu am refuzat să beau țuică și vin la prima oră. Ca scriitor aspirant, m-a înțeles, avea deja pregătit stereotipul, ăștia nu țin la băutură, cel puțin până la debut. Dar dacă intenționam să scriu și bine la un moment dat, trebuia musai să ajung un alcoolic. Darius desenează burta unui Coresi din profil. Nu pare amețit de la țuică și mi se pare ciudat. Nici el nu e mare băutor. S-a făcut muci de la trei beri luate pe un carnet de student împrumutat la o petrecere într-o speluncă rock de pe Moșilor. Am fost acolo să sărbătorim finalizarea scenariului. La a doua bere, Darius le-a spus tuturor fetelor din incintă că le iubește și, când a văzut că este respins de toate, și-a scos blocul de desen și a început să schițeze scrâșnind din dinți un batman. Apoi s-a retras într-un colț întunecat al barului și toată noaptea a mâzgălit supereroi de la Marvel și D.C în ipostaze agonizante. Înainte să plecăm din bar, mi-a spus că se sinucide dacă nu își găsește o prietenă până peste câteva luni, când împlinește treizeci de ani și că batman e inutil ca supererou. Nu are nicio superputere, e doar un bogătaș care știe să folosească multe gadgeturi. Măcar fute. Dar asta spunea Darius mereu. Acum a cerut vin alb, pentru că e cald și, aparent, intră mai bine. Mili iese din scenă și Coresi se pregătește să ne povestească nouă, calfelor neinițiate ale lui Jean, cum a scris Istoria. Dar ca să aflăm asta trebuia să știm toată Istoria lui personală, care, după părerea lui, merită băgată în manualele școlare.

Păi, ca să ne fixăm în timp, eu în optzeci și trei am avut ideea să scot un ansamblu folcloric, nu atât pentru Cântarea României sau nu știu ce premii pe care le voi obține, astea simțeam că vor veni. Am avut o altă motivație care ține de sânge. Mama era de origine aromână, se trăgea dintr-un orășel din Grecia. Ei au înființat în sudul țării noastre prima colonie de aromâni. Coresi face o pauză lungă. De data asta se uită la Darius, care stă într-o rână și desenează cu mișcări de lemur. Probabil încep țuica și vinul să-și facă efectul. Apropo de aromâni, spune Coresi, pot să fac o determinare antropologică bazându-mă doar pe aspectul feței. Uite, Marius are fizionomie de aheu. Știi ce sunt aheii, Mariusică? Din neamul lui Herodot, ai citit, așa-i? Marius îi răspunde neironic că a făcut latină patru ani în liceu la clasă de filo. Dacă nu ți se pare, să știi că semeni și cu altcineva. Cu apostolul Matei. Noi râdem și apostolul își mângâie barba. Și domnul scriitor aduce așa puțin cu Don Quijote.

Așa, și aromânii mei au venit cu femei mai puține și uite așa, bărbații de atunci și-au găsit oltence, mai târziu tata s-a aliat cu bunicii din Făgăraș, uite sinteza poporului român! Așa am făcut un ansamblu folcloric care va face furori. Aveam șaptezeci de oameni în ansamblu. Închipuie-ți că la două ore de televizor, câte erau pe atunci, am avut chiar și jumătate de oră de transmisie. Iar la radio, cum să-ți spun, am făcut hiturile vremii. Am văzut din nou lumea cu grupul meu, dar de data asta nu doar crimele imperialiștilor în Vietnam, ci și frumusețile. N-am mai făcut război, ci artă. A scris despre noi chiar și Vadim în Săptămâna. Asta era atmosfera. Eram pe val și-mi venise ideea să fac muzeul agriculturii. Era o mare plictiseală în Bărăgan, și nu suportam asta, eu, care am fost crescut la mare și la munte, cu stâne, cu turme de oi și izvoare, fragi și mure, mori cu făcaie! Eu întrebam în stânga și în dreapta pe oameni, dar pentru muzeul agriculturii nu aveți niște fotografii, un plug, deci eu întrebam peste tot după obiecte de patrimoniu pentru proiectele astea ale mele, chiar și pe fetele cu care mă iubeam.

Seniorul îl întrerupe pe Coresi. Vreți să închidem ușa? Coresi își retrage bărbia în gât și capul i se transformă într-un vierme rozaliu. Nu, soția mea știe tot! Și eu îi șopteam fetei cu un glas dulce…are mă-ta ceva pe acasă? Vreo fotografie? Nu știu cum se făcea, dar femeile chiar mă iubeau. Aveam o porumbiță la un moment dat, o chema Argentina, o brunetă strașnică. Eram într-o zi la ea acasă și eu, în loc să mă uit la dantura ei splendidă, eram cu ochii în covorul țărănesc, pe care până la urmă mi l-a și dat. Dar revenind, vine cu treburi un nepot de-al lui Stelarie pe la mine și pe birou aveam câteva fotografii de pe la nunți pe care le găsisem pe la Argentina pe acasă. Nepotul cică, ce poze-s astea, păi să v-arăt eu! Păi de unde, îi zic eu. Păi unchiul meu Marin Stelarie a fost fotograf și are niște lăzi cu fotografii puse pe sticlă, dacă le pui așa în lumină, vezi căruțe, tractoare, toți dracii.

Deja începuse să fie interesant, era momentul să intervin pentru prima mea întrebare, cam proastă și care se subînțelegea, dar nu conta, spărgeam gheața ca intervievator după atâta timp pierdut cu pildele lui Coresi și glumițele Seniorului. Și plăcuțele de sticlă le-ați găsit la nepot în casă? Nu, într-o magazie. Îl întreb câte sunt, ăla zice, nu știu, dar sunt, cred că o ladă, două. Fac eu o socoteală, cât de vechi poa’ să fie, au prins al doilea război mondial. Nepotul a venit a doua zi cu o ladă din asta de fructe. Măi, astea-s toate? Aoleu, știți câte sunt, dar e praf, mizerie. M-a luat la el acasă și când le-am văzut toate trântite acolo pachete, pachete, fără niciun fel de elastic, aruncate în lăzi, vai de mine. I-am zis să le aducă așa, murdare, a doua zi  la muzeu, dar n-a putut să le care pe toate, câte s-or fi pierdut, nu vreau să mă gândesc. Am făcut  imprudența de a lua legătura cu un colaborator de-al meu, Tomescu, el m-a ajutat la multe lucruri, inclusiv la ridicarea a două biserici de lemn și a celei în care slujesc eu. El făcuse aproape doi ani de arhitectură, avea cunoștințe tehnice temeinice, dar se cam plictisea de carte și a cam lăsat-o definitiv când a întâlnit-o pe Petra. Țin minte că eram la restaurant Budapesta când mirosit-o pe Petra a lui, era o nenorocită, o madamă de fier. El a curățat o parte din plăcuțe la început, dar era instabil, intra în crize care-l duceau la evadări de câteva luni. Ca Byron. Tomescu mă prețuia și când pleca, îmi recomanda pe cineva care ar putea să-mi facă durerea mai mică. Mi l-a recomandat pe unul Goga, dar și ăsta m-a lăsat baltă după câteva săptămâni de muncă la colecția Stelarie. Ăsta se ocupa de lozinci, n-avea timp de mine, pe vremea aia se numea propaganda vizuală, cum e acuma publicitatea. Bănoasă și plăcută meserie, făcea panourile de pe stradă, desena ceapeuri, iaseuri cu tovarăși munciți și citate din înțelepciunea și gândirea lui Ceaușescu. Mare erou a fost Ceaușescu, țineți minte ce vă spun, deși am fost pe punctul să-l împușc la un moment dat. Acum îl pomenesc la sâmbăta morților și poate și pe ea, dar pe el îl pomenesc de drag. Fac această paranteză și mă bucur că mi-am reamintit de încă un adevăr. Și așa am ajuns la Goga, care s-a făcut și pictor de biserici. Dacă dintr-un popă puteai ajunge un electrician, se putea să faci cu același crâmpei de cunoștințe și developare de fotografii. Așa, revenind la nepotul lui Stelarie, i-am plătit patru sute de lei, i-a fost și rușine să-i ia pentru că, cum să vă spun eu, începusem să am o aură, eram muzeograful cu barbă, cum să-i ceri bani?

De fapt, cumpărase la preț de nimic una dintre cele mai valoroase arhive foto din România. Dar nimeni nu știa atunci asta. Coresi avea simț de colecționar, știa ce se căuta încă din comunism, când cotrobăia după vechituri prin podurile oamenilor. Era ca un lup printre căprioare. Unul cu botniță, căci legile patrimoniului nu-i dădeau liber la matrapazlâcuri. Găsea chilipiruri oriunde s-ar fi uitat și, dacă nu putea să înhațe prada, măcar s-o cumpere la preț mic în numele tatălui stat și a duhului sfânt, muzeul județean. Îl ajutau la vânătoare cursurile de formare ca etnograf prin Franța, dar și forța de negociere pe care o avea în fața oamenilor simpli, neștiutori de carte, majoritatea țărani care lucraseră pământul Bărăganului din tată în fiu pentru alții. Nu era chiar nebun, păstrând proporțiile, chiar descoperise America odată cu plăcuțele lui Stelarie, mai exact comorile lui Montezuma. Convertit în leii de astăzi, i-a plătit lui Vasile un sfert de salariu minim pe economie pentru câteva mii de negative fotografice care astăzi sunt cunoscute pe toate continentele.  Cam tot atât intenționa să-i dea și lui Darius pentru aranjarea în pagină și grafica unei broșuri de promovare a vinurilor Domeniile Ialomița. Pe mine m-a rugat să-i traduc pe gratis câteva paragrafe pentru broșură, dar i-am spus că nu mă descurc așa bine cu engleza.

Am luat coniac înainte, câte o sută, un Jidvei ieftin și bun cum se găsea pe atunci, o fripturică și nepotul a început să spună. Nici el nu știa prea multe despre unchi-su Stelarie. Dar, din ce au mai discutat ei pe-acolo printre neamuri, au mai venit la muzeu cu o lădiță de fructe plină cu plăcuțe în portbagajul trabantului. Bun. Și urmează una dintre gafele pe care le-am făcut. Aveam angajați doi, soț și soție. Ea, deși inteligentă, era de-o superficialitate crasă. El era bețiv cronic. Și fac prostia, în lipsă de personal, să le încredințez lor plăcuțele, mai exact ea să le șteargă de praf. Deci el le inventaria și ea le ștergea. Ei mi-au spart vreo patruzeci-cincizeci de bucăți. Ce se întâmpla, eu le spusesem să toarne apă într-o cârpă și, ușor de tot, să le tamponeze. Bineînțeles că el s-a îmbătat, a bătut-o acolo, printre plăcuțele mele. Ea mi-a spus că ștergea podelele cu ea și nu mai știa cu ce spăla plăcuțele, când cu votcă, când cu apă. Țin minte că atunci când am aflat, îmi venea să-l omor. Aici Coresi face o pauză în care își rotește privirea în toată sufrageria, să vadă dacă vitejia lui de muzeograf este apreciată. Cred că l-am plesnit. Atunci am blocat acțiunea de curățare și developare, gata cu dragoste cu năbădăi, gata cu Goga și alți nemernici, am înregistrat tot și am acoperit ce era în lăzi. Am spus că nu le mai deschidem până nu avem un om de meserie, cu răbdare. Îmi dădeam seama că era vorba despre Istoria acestui județ. După aia au venit evenimentele din optzeci și nouă, eu am plecat de la muzeul județean să organizez muzeul agriculturii. O parte din fotografii au fost mărite și le-am folosit la câteva expoziții de care au beneficiat toți directorii care au venit după mine. Cam aceeași poveste le-am spus-o și lor înainte să facă acea carte despre Stelarie și vreau să se știe. Doru le-a zis chiar înainte să intre în tipografie, nicio vorbă despre mine și cum am găsit eu fondul Stelarie! Te rog frumos să scrii. De ce nu scrii? De cine ți-e frică? Coresi mă atinge pe mână, Seniorul hăhăie. Eu îmi fac de treabă cu reportofonul. Prefer să vă ascult, îi spun.

 

 

 

Gabriel Florin Macsim

Icoana Maicii Domnului

 

            Coada solzoasă a balaurului izbi picioarele din spate ale calului. Trântit pe o parte, bătu cu forță din aripile pe care pielea întinsă stătea gata să plesnească, stârnind nori de praf în jurul celor trei ființe. Slobozi către cer câteva mugete nepământene care acoperiră nechezatul puternic al armăsarului. Sfântul Gheorghe ridică în sus brațul drept și înfipse sulița adânc în botul căscat al fiarei. Din colțurile botului plin de dinți ascuțiți ca niște pumnale, două fire subțiri de sânge roșu precum mantia călărețului porniră încet în jos peste solzii de pe gât. Dihania apucă sulița cu gheara stângă și smuci de câteva ori fără sorți de izbândă. Din spatele calului alb, călărețul îl pironise pe balaur cu lancea ascuțită și privirea-i cruntă.

            Când peste sunetele luptei răsună sunetul apelului telefonic și Sfântul Gheorghe băgă mâna în armura aurie și scoase mobilul, Maria tresări. Ațipise cu capul lăsat pe spate și gura larg căscată și acum o ustura gâtul. Dacă ar fi avut de unde, ar fi băut apă și ar fi luat un paracetamol. Își așeză mai bine geanta și căciula și privi mulțimea ce continua să se înghesuie în biserică, pe măsură ce dreptunghiurile înguste ale ferestrelor se întunecau.

            Maria ar fi adormit oricum. Chiar dacă nu ar fi fost bătrânețea sau răceala din cauza căreia abia reușise să închidă ochii pentru câteva ore în ultimele două zile și toată alergătura prin oraș, tot ar fi adormit. Nu era pentru prima dată când pățea așa ceva. Ajunsese la biserică mult după ora prânzului, când coada era deja imensă. Un șarpe zumzăind continuu din sutele de capete înșirate de-a lungul trupului ce se încolăcea de câteva ori în curte ca apoi să iasă în stradă, pe trotuar, urmând linia gardului câteva zeci de metri. Din cauza celor două căni de ceai băute dimineață și a gerului ce începea să se lase din nou peste oraș, fusese nevoită să-și lase loc la rând de câteva ori pentru a folosi toaleta restaurantului de peste stradă.

            Așezată acum pe locul ei preferat, unul din cele două scaune din intrândul peretelui din dreapta, în spatele imensei coloane acoperite cu marmură, își ascunse în palme căscatul și ochii i se umeziră instantaneu. Îi șterse cu podul palmei și apoi își așeză mai bine în poală căciula cu blana hămușită ca a unui câine tăvălit de mașină, trecându-și apoi degetele prin părul alb și rar. Şuieră suficient de zgomotos pentru a atrage câteva priviri și se uită în stânga și în dreapta la cei așezați pe scaune, în majoritate copii și bătrâni. Dacă ar fi rămas la coadă, în cel mult o jumătate de oră ar fi fost în fața icoanei. Dar ce mai conta o jumătate de oră în plus sau în minus? Oricum acasă nu o aștepta decât Doris care la ora asta sigur dormea încolăcită pe caloriferul din bucătărie.

            Scoase din geantă un șervețel și își suflă zgomotos nasul. Măcar nu o chinuia și tusea de data asta. Doar febra care venea când și când pentru câteva ore, ca apoi să dispară la fel de brusc. Trase buza de jos peste cea de sus și apoi trecu cu limba peste puful negru de sub nas și alunița cât o boabă de mazăre. De când se știa, acesta era modul ei de a verifica dacă are sau nu febră. Își duse palmele pe după spătar și le lipi de caloriferul fierbinte aflat în spatele scaunului.

            – Uite, du-te și stai pe scaun acolo, lângă doamna.

La un metru în fața ei, o femeie încerca să-și convingă fetița să se așeze lângă bătrână. Îi descheie geaca, îi scoase mănușile și căciula și o împinse să se așeze pe scaunul de lângă Maria.

            – Cum te cheamă? o întrebă bătrâna și scoase din nou șervețelul să-și sufle nasul. Copila rămase tăcută, cu privirea în jos, jucând între degete șiretul gecii. Maria întinse mâna și îi aranjă pe după ureche o șuviță de păr.

            – Răspunde-i, dragă, doamnei, cum te cheamă, că nu te mănâncă. Ce stai așa ca mototoala?

            Câteva persoane din mulțime priviră către cele două, iar fetița se ridică de pe scaun repezindu-se glonț către maică-sa, îmbrățișând-o și îngropându-și fața în haina ei de blană.

            – Sălbatică mai ești, Dumnezeule. Te faci ca taică-tu.

            – Tanti miroase a pipi de pisică, șopti fetița privind în sus spre maică-sa și își afundă din nou fața în haina ei de blană.

            – De unde știi tu cum miroase…?

            Femeia privi jenată spre Maria și apoi în jur.

            – Să nu te aud că te dor picioarele, îi zise femeia, smucind-o de câteva ori pentru a-i aranja gulerul gecii.

            – Mai e mult până ajungem la icoană?

            – Hai, te rog, nu începe. Ai răbdare.

            Copila se uită spre Maria, studiind-o curioasă, de la distanță. Bătrâna întoarse capul, evitându-i privirea. Reușea să facă față cu greu moleșelii din cauza căreia simțea un soi de leșin. Ridică ochii spre pereți și tavan, încercând să uite replica fetiței și să rămână trează. Știa picturile pe dinafară, dar de fiecare dată le privea cu aceeași uimire cu care le descoperise pentru prima dată, cu mulți ani în urmă, pe când trăia Dinu. El era cel care o înghiontea ușor atunci când adormea la slujbe, ca apoi acasă s-o muștruluiască pe îndelete, dar cu blândețe, ca pe un copil. După moartea lui, cu câțiva ani în urmă, o luase de la o vecină de bloc pe Doris, birmaneza pe care, în toți acești ani, nu reușise să o convingă să-și facă nevoile în cutia ei cu nisip, astfel că în scurt timp apartamentul și toate lucrurile căpătaseră izul înțepător specific. Nu se îndurase însă s-o dea afară, găsind de fiecare dată un motiv să o păstreze.

            Își puse brațele în jurul genții și sprijini capul într-o parte, de spătarul scaunului. Îi trecuse de ceva vreme rândul, însă nu se îndura deloc să-și părăsească scaunul călduț și confortabil. Ca și în anii trecuți, prefera să aștepte până târziu spre miezul nopții. De obicei, după ora unsprezece, rândul se rărea substanțial, oamenii preferând să revină a doua zi, să reia calvarul statului la coadă, al îmbrâncelilor și vorbelor grele aruncate printre dinți, al așteptării. Păcătoși înșirați pe zeci de rânduri la Judecata de Apoi, sub privirile necruțătoare ale arhanghelilor plutind ușor, aproape de tavan, în fața altarului. Balanța din centrul bisericii, flancată de o parte și de cealaltă de doi heruvimi fâlfâindu-și aripile albe și trei draci cu sulițe în mâini, rânjind hidos și așteptându-și prada. Cazane cu smoală înșirate de-a lungul peretelui din stânga de sub care focul ațâțat de diavoli își aruncă spre înalt limbile roșietice. Zeci, sute, mii, milioane, miliarde de păcătoși așteptându-și rândul la judecată, învăluiți de sunetul puternic și grav al corului de îngeri ce umplu tavanul bisericii precum semințele de floarea-soarelui umplu pălăria.

            Sunetele asurzitoare ale trâmbițelor umpleau văzduhul. Pământul duduia sub copitele cailor. Ca și cum animalele ar fi galopat pe pielea întinsă a unei imense tobe. În urma lor, uriași nori de praf se înălțau spre cer. De jur împrejur, dinspre linia orizontului, nori vineții străbătuți de fulgere violente se apropiau la fel de amenințători precum cei patru călăreți. Primul era cel călare pe calul alb. Fulgerele se reflectau în coroana aurie și arcul pârâia sinistru în mâinile lui puternice. La câțiva pași în spatele lui urma roibul cu al său călăreț dezbrăcat la bustul gol. Pletele-i roșcate fluturau cu o încetineală bizară, ca și cum bărbatul ar fi pășit pe fundul unei mări agitate. Sabia pe care o ținea cu ambele mâini pendula dintr-o parte în alta pe deasupra coamei calului. În urma lor, venea trupul debil al celui aburcat în spatele murgului. Talerele balanței din mâna lui dreaptă se balansau în ritmul galopului. De sub fruntea înaltă încadrată de coama de păr cenușiu, ochii de un antracit intens, duși în fundul capului, scrutau crunt figurile descompuse de groază ale oamenilor din mulțime. Când ultimul călăreț, scheletul din spatele calului galben-verzui se opri lângă ceilalți trei, Maria se prinse cu mâinile de scaun înainte de a se prăbuși, iar bărbatul cu balanța își umflă pieptul, ridică bărbia spre cer și slobozi un urlet pe cât de scurt, pe atât de teribil.

            Bătrânei îi căzu geanta din poală, izbindu-se înfundat de  podeaua acoperită de covorul persan. Clipi preț de câteva secunde pentru a se lămuri unde se afla. În întunericul din jur privirea-i buimacă reuși în cele din urmă să decupeze ferestrele înguste, slab luminate, aflate undeva spre tavan. Înghiți fâșia de șmirghel pe care o simțea în gât. Avea limba umflată și uscată, iar ochii și obrajii îi ardeau. Încă se simțea căldura venind dinspre caloriferul ascuns în spatele scaunului. Undeva dincolo de ziduri se auzi lătratul unui câine. Înăuntru era o liniște mormântală. Nu mai era nimeni în biserică. Doar ea, întunericul și liniștea. Și urletul de groază de mai devreme.

            – Ce Dumnezeu? șopti Maria speriată. Privi instinctiv în sus și apoi șopti din nou: Doamne, iartă-mă.

            În liniștea din biserică, vocea Mariei se auzi tare și clar. Pipăi cu piciorul podeaua din fața scaunului, în căutarea genții și apoi miji ochii, încercând să vadă ceva în jur. Nu reuși să zărească decât vag picturile de pe pereți, sfeșnicele de argint lucind slab în întuneric, o lumină extrem de slabă și simți frigul venind de undeva din spatele a ceea ce ar fi trebuit să fie catapeteasma. Se ridică și scaunul scârțâi prelung. Cu geanta în brațe porni spre locul unde știa că se află ușa pe care o găsi încuiată.

            – Ce dra…? Doamne, iartă-mă. Cum Dumnezeu? Ce fac acum?

            Se întoarse și privi din nou spre catapeteasma, de unde venea lumina aceea slabă. Cu mâna dreaptă pipăind peretele, Maria bâjbâi în întuneric, îndreptându-se spre altar. Se împiedică de câteva ori de picioarele scaunelor, apoi când ajunse în dreptul scaunului ei, călcă pe ceva moale. Trecu mai departe și se opri în fața altarului unde un ușor curent rece o făcu să-și strângă haina în jurul trupului.

            – Doamne Dumnezeule, iartă-mă, șopti privind spre tavan și își făcu câteva cruci largi. Până dimineața mă ia dra… frigul. Iartă-mă, Doamne, și se închină din nou.

            Împinse cu teamă una dintre ușile diaconești și păși în altar. Din dreapta ei, prin ușa îngustă întredeschisă aflată pe peretele din spate intra gerul aspru și lumina slabă a felinarelor de pe stradă. Își strânse gulerul hainii în jurul gâtului și ieși în curte. Strada era pustie. Era noapte.

            – Ce Doamne iartă-mă? șopti privind înapoi către ușa deschisă.

            Maria își făcu din nou câteva cruci și ocoli biserica, ieșind pe poartă. Dârdâia din toate încheieturile. Ochii, obrajii și spatele îi ardeau.

            Doris le privește curioasă pe cele două femei, tolănită pe fotoliu. Urechile ei baleiază precum două radare de dimensiuni mici. Când aude tensiometrul își zbârlește mustățile în față și pupilele i se dilată până ochii îi devin aproape în întregime negri. Doctorița o privește amuzată și întinde mâna spre ea. Doris se ferește îngustându-și ochii.

            – Tensiunea e bună. În afară de tuse și febră vă mai supără ceva? Maria dă din cap că nu. Încearcă să nu vorbească. Efortul de a vorbi îi stârnește tusea sâcâitoare.

            – Sunteți sigură că nu vreți să vă internați? V-ar fi mai ușor. Doar câteva zile până vă puneți ca lumea pe picioare.

            Maria refuză din nou scuturând cu vigoare din cap, în timp ce femeia de pe ambulanță strânge stetoscopul și tensiometrul. Vocea crainicei de la știri se aude slab dinspre televizorul aflat pe comoda veche al cărei luciu s-a mătuit de mult. Din când în când doctorița aruncă o privire către ecranul televizorului la fel de antic precum mobila.

            – Are măcar cine să vă facă un ceai, o supă? Cine vă face injecțiile?

            Înainte de a răspunde, Maria tușește de câteva ori și își drege vocea.

            – Am o vecină la doi care are grijă de mine până mă fac bine. E asistentă. Poate o cunoașteți. Eugenia. Are și ea copii, serviciu, nu poate să stea tot timpul cu mine, dar a zis că mă ajută până îmi revin cât de cât. O femeie de nota zece. Pâinea lui Dumnezeu, nu alta.

            Un nou acces de tuse o silește să se oprească. La fiecare tuse, Doris tresare, îngustând ochii. Doctorița își face loc lângă animalul care mai întâi se retrage speriat într-un colț și apoi sare din fotoliu, căutându-și alt refugiu. În timp ce caută prin geanta imensă, trage cu urechea la televizor.

            – Va trebui să completez o fișă așa că am nevoie de câteva date ale dumneavoastră. Îmi puteți da buletinul?

            Maria întinde brațul spre comoda pe care se află televizorul. Cu buletinul în mână, doctorița se reîntoarce în fotoliul pe care Doris tocmai încerca să-l recucerească. Femeia rămâne cu ochii pironiți în ecranul televizorului, țăcănind pixul.

            – Puteți da mai tare puțin? întreabă privind în jur după telecomandă.

            Maria face semn către fundul femeii.

            – Ah, scuze, n-am văzut că m-am așezat pe ea. Vocea crainicei se aude acum clar. Ați auzit de bărbatul găsit mort în biserică zilele trecute?

            În timp ce completează în fișă, doctorița își aruncă privirea spre ecranul televizorului la fiecare două-trei cuvinte scrise.

            – Acum două zile au găsit în biserica de aici un bărbat mort. Au dat și la știri ieri. Poate dau și astăzi. Biserica din cartier, de aici, încearcă doctorița să o lămurească pe Maria.

            Ochii bătrânei, mici ca niște măsline maronii deasupra cărora sprîncenele ca două umbre subțiri, abia vizibile, se afundă în cuta adâncă de la rădăcina nasului, o fixează nedumeriți pe femeia în halat care continuă să scrie și să privească ecranul televizorului.

            – Cică bărbatul ar fi intrat noaptea să fure icoana Maicii Domnului, cea despre care se zice că face minuni, știți?

            Încurajată de tăcerea bătrânei, doctorița continuă să vorbească.

            – L-au găsit mort a doua zi dimineața, în mijlocul bisericii. Oamenii spun că l-ar fi pedepsit Dumnezeu. Sau Maica Domnului.

            Bătrâna clipește des strângând buzele într-un cerc de un roz pal, brăzdat de riduri. Respiră greu, iar acest lucru se aude acum mult mai bine.

            – Haideți să vă mai iau o dată tensiunea, să fim siguri, spune doctorița desfăcând din nou tensiometrul.

            Zgomotul de material sfâșiat pe care îl scoate ariciul brasardei le face pe bătrână și pisică să tresară puternic.

            – Stați să vedem știrea și după aceea vă iau tensiunea, ok?

            Doctorița ia telecomanda și dă sonorul și mai tare, fără să mai aștepte răspunsul bătrânei care privește mută ecranul. Dintr-o dată ochii i-au devenit mari și atenți, iar buzele i s-au strâns și mai tare, devenind un punct de mărimea unei cireșe albe.

            Cazul bărbatului găsit decedat în biserica Banu rămâne încă un mister pentru polițiștii și locuitorii municipiului Buzău. Trupul bărbatului de 43 de ani, pe numele său Costache Bucșoiu, cunoscut în lumea infractorilor de rând drept Kiki, a fost găsit în dimineața zilei de 17 februarie după ce, în timpul nopții, intrase, se pare, cu scopul de a sustrage icoana Maicii Domnului despre care se spune că ar face minuni.

            – V-am zis eu, doamnă, spune doctorița către bătrână.

            Maria s-a ridicat de pe perne. Stă în fund și privește mută către televizor. Hârâitul respirației s-a accelerat, însă niciuna dintre femei nu bagă de seamă. Privesc amândouă nemișcate ecranul.

            În seara de dinaintea spargerii oamenii care așteptau să ajungă în fața icoanei făcătoare de minuni au fost nevoiți să plece acasă din cauza unei pene de curent ce a lăsat biserica în întuneric. Între timp poliția a obținut înregistrările făcute în noaptea de 16 spre 17 de către camerele de supraveghere ale restaurantului aflat vizavi de biserica Banu. Pe imagini se vede cum după miezul nopții un bărbat forțează ieșirea de urgență a lăcașului de cult, o ușă aflată undeva în spate, în dreptul altarului. Ceea ce stârnește confuzie în rândul polițiștilor și deopotrivă al credincioșilor este faptul că silueta ce se strecoară afară din biserică la un sfert de ora după ce intrase nu pare a fi cea a unui bărbat, ci mai degrabă a unei femei care își face cruci largi. Anchetatorii au eliminat din calcul ipoteza unei crime. Raportul medicilor legiști indică faptul că bărbatul ar fi suferit un atac de cord în urma căruia ar fi survenit decesul. Rămâne însă întrebarea: A cui este silueta misterioasă ce se strecoară afară din biserică pe ușa pe care cu câteva minute mai devreme intrase bărbatul? Unii credincioși sunt de părere chiar că silueta aparține Maicii Domnului care s-ar fi întrupat pentru a face dreptate în cazul tentativei de furt. Poliția caută în continuare femeia din înregistrarea video și care ar putea fi martorul cheie în rezolvarea cazului misterios al morții din biserica Banu.

            – V-am zis, zâmbește satisfăcută femeia în halat. Ați fost la biserică zilele astea?

            – Nu, nu. N-am mai fost de multă vreme acolo. Mă duc foarte rar, răspunde Maria atât de repede încât, pentru câteva clipe, își pierde răsuflarea. Privirea ei încearcă să o evite pe cea a celeilalte femei.

            Bătrâna se prăbușește pe perne, cu ochii pironiți în tavan. Doctorița oprește televizorul și se apleacă asupra Mariei care șuieră din greu, roșie la față ca o sfeclă.

            – Ia, întindeți brațul să vă iau tensiunea. Eu v-am zis că ceva e în neregulă cu dumneavoastră și ar trebui să vă internați câteva zile. Mare. Nouăsprezece cu unsprezece. Mai bine îi chem de jos pe băieți, să vină cu targa.

            Se ridică de pe fotoliu, pune stetoscopul la loc în trusă și apoi scoate din buzunar telefonul.

            – Veniți cu targa sus. Da. Etajul trei. Anunțați mai întâi prin stație la centru. Viroză respiratorie, congestie nazală, cefalee, mialgie, hipertensiune arterială severă, stare accentuată anxioasă, posibil hipoglicemică, o să i-o iau acum. Da. Imediat, stai așa.

            Femeia prinde mobilul între ureche și umăr, înclinând capul și citește de pe cardul de identitate al bătrânei.

            – 78 de ani. Da. Adamescu Maria Virginia.

            După ce închide, doctorița o privește lung pe bătrână timp de câteva secunde.

            – Haideți să vă ajut să vă faceți bagajul, îi spune. Câteva lucruri. Doar să-mi spuneți de unde să le iau.

 

 

Horea Sibișteanu

Două și nimic

Ajunge în cameră și se aruncă încălțat în pat. Laur se trezește și întoarce privirea spre el.

– Unde ați fost?

– Ne-am plimbat de la Acolo până la Dincolo. Am rămas la Dincolo până am înghețat de frig, apoi pe drum am văzut că e party la Stuf și am rămas acolo până când au înghețat fetele.

– Mișto. La Stuf e muzică faină. 

Telefonul vibrează pe noptieră. Îl ia în mână fără să se uite la el și îl ridică deasupra capului. Privește ecranul, desenează codul de deblocare și se uită la notificări. Ceva de pe Tinder, distinge iconița din fața mesajului. Nu poate să focalizeze imaginea și strânge din ochi pentru a încerca să vadă. Nu simte ochelarii pe ochi și se întoarce spre noptieră să vadă dacă sunt acolo. Atunci îi simte cum îi alunecă de pe burtă și cad pe podea. Bâjbâie cu o mână pe jos, în timp ce cealaltă rămâne suspendată în aer. Laur încă povestește ceva despre prietena lui. Dar nu îl ascultă. Culege ochelarii, pune telefonul pe burtă și suflă puternic și scurt, ca și cum ar vrea să îndepărteze praful de pe lentile. Își așază ochelarii pe nas cu ambele mâini, apoi ia telefonul. Îl deblochează și citește mesajul. „Hey. Eu sunt la Stuf, pe plaja, dacă vrei să ne vedem dă un semn”. Privește spre Laur, încă vorbește. Habar n-are despre ce. Răspunde la mesaj că ajunge în 7 minute, lasă telefonul pe burtă și privind spre tavan, oprește monologul colegului de cameră.

– Bă, mă scuzi. Eu ies iarăși. Am combinat ceva pe Tinder.

– Ai Tinder? Cum funcționează?

– Asta e o poveste pentru când mă întorc sau pentru mâine, îi răspunde în timp ce își încheie șireturile la adidași.

Se ridică din pat și ia de pe masă portofelul. Se întoarce spre Laur și îl întreabă:

– Auzi, îți încui ușa?

– Da. Merci. Hai, have fun!

Traversează holul în viteză, cu ochii țintiți în telefon. „Știi parcarea din capătul aleii de lângă Stuf? Hai să ne vedem acolo”. Închide telefonul și coboară pe scări. Iese din pensiune și se uită pe terasă. Nu mai era nimeni afară. Deschide din nou telefonul și se uită dacă a primit un nou mesaj. Pe ecran scrie „Ok”. Se oprește în fața magazinului non-stop ca să traverseze strada. Din ambele direcții vin mașini. Vânzătorul de la non-stop se ceartă cu prietena lui. Ea mănâncă dintr-o înghețată, în timp ce el îi reproșează că nu are deloc atitudine, că e prea moale. Se asigură în stânga și în dreapta, din mers, grăbind pasul când zărește farurile unei mașini. Se oprește cu nasul într-o dubiță roșie prăfuită parcată pe trotuar. Luminile farurilor se reflectă în geamurile mașinii și vede scris pe ele, cu degetul în praf Muie Dragnea PSD Mădălina.

– Fiecare cu ce îl doare, se trezește spunând cu voce tare.

La supermarketul de vis-a-vis fumează trei puștani râzând puternic. Se uită spre ei curios. Unul din ei lasă țigara într-o scrumieră și intră în supermarket după un client. Toate magazinele din jur sunt închise. Pe oblonul salonului de tatuaj se văd  niște poze gălbui, decolorate. La „La Popas” e doar o singură masă ocupată, Chelnerița grăsuță e și ea la masă. Râde colorat. Dintr-un magazin ies doi puștani cu o sticlă de vodkă.

– Domnul cu prea mult bun-simț!

Întoarce privirea spre locul de unde se aude vocea. Chelnerița îi făcea cu mâna râzând.

– E cel mai simțit client pe care l-am avut, o aude spunând celorlalți de la masă.

Îi caută cu privirea pe băieții cu vodka. Au dispărut în mulțime. La shaorma e coadă. Mesele de afară sunt toate ocupate, iar câțiva clienți mănâncă pe terasă la Canapele. Vis-a-vis, un bărbat cânta fals, acompaniat de o chitară. Sunt câțiva oameni adunați în jurul lui, ce dansează hipnotizați. Începe să distingă parcarea. Deschide telefonul și scrie un mesaj. „Ai ajuns?”

Muzica bătrânului e înlocuită de sunetele metalice ale unui hang drum. E pentru prima dată când aude pe cineva cântând la acel instrument. Sună mult mai bine în realitate decât în filmulețele de pe YouTube. Se oprește să îl privească pe bărbatul ce cântă o muzică parcă desprinsă din sunetul valurilor. Telefonul îi vibrează în mână. „E mai interesant hipiotul ăla decât mine? Te aștept!”. Zâmbește și privește spre parcare. E acolo, cu o geacă albă de fâș și pantaloni scurți.

– Horea, spune el întinzând mâna spre ea. Mă scuzi, nu am auzit niciodată live un hang.

Întoarce din nou privirea spre bărbatul ce cântă așezat pe bordură.

            – Matilda, răspunde ea. Unde vrei să mergem?

            – Nu știu. Hai un pic la mare. Uite ce frumos se vede luna roșie.

            – Ok.

Pleacă în liniște spre plajă și se opresc la granița cu nisipul ud. Privesc în liniște valurile. Vântul bate rece. Horea se cuprinde cu mâinile ca să se încălzească. Se uită spre Matilda, e cu ochii în telefon, scroll-uiește pe Instagram. Se oprește din când în când pentru o secundă, să vadă o poza mai bine. Apoi apasă cu degetul de două ori pe ecran pentru a da un like.

– Nu ți-e frig? Ești în pantaloni scurți.

– Nu. La picioare nu mi-e niciodată frig. Doar aici să nu mă ia. Ridică gulerul bluzei și arată spre ceafă. Dacă mă ia frigul la cap sau gât, nu mai ai ce să discuți cu mine. Hai într-un baldachin, vrei?

            Răspunde dând afirmativ din cap și pornesc în liniște spre baldachine. Nu e nimeni pe partea aia de plajă. De o parte și de alta se aude muzică. De la Stuf se aude un cântec de la Maroon 5,  iar la Stage 1 cineva cântă karaoke Zece.

            Se așază pe baldachin și își strânge picioarele sub el.

            – Ce fain. Ai șalvari. Am vrut și eu să-mi iau azi, dar nu am găsit unii care să îmi placă.

            – Mulțumesc. Abia așteptam să ajung aici să îi pot purta.

            – De unde ești?

Începe să râdă.

            – E o întrebare grea. Sunt din Bacău, dar locuiesc în Focșani. Încă. Nu știu pentru cât timp. Tu?

            – Din Câmpina.

            – Și cu ce te ocupi?

            – Studentă la Relații Publice.

            – Unde?

            – În Anglia.

            – Aaaa, nu vă mai place România, spune el râzând. Și cum e acolo?

            – Nu știu. Acum intru în anul întâi.

            – Au. Dar câți ani ai?

            – Opșpe. E vreo problemă? Știu că tu ai treișunu. Scrie pe tinder.

            – Nu. Trec printr-o perioadă în care îmi plac puștoaicele.

Încep să râdă amândoi. El se uită la ochii ei. Sunt mici și negri. Are nasul micuț și niște buze cărnoase. Pielea de pe buze e mată și lucioasă, nu ridate ca ale lui sau ca ale altor fete de vârsta lui.

– Tu cu ce te ocupi?

– E greu de zis…

– La tine totul e complicat.

– Ok. Uite. Ți-ai imaginat vreodată viața oamenilor care trec pe lângă tine?

– Nu înțeleg.

            Își strânge picioarele mai bine și privește în jur.

            – Uite. Aia doi de pe plajă. Îi vezi?

            Dă din cap că da.

            – Ok. Îți imaginezi o poveste. El o iubește mult pe ea, dar ea îl vede ca un prieten. Și au venit împreună în Vamă pentru că ea suferă după ce a părăsit-o unul.

            – Și de unde știi tu asta? Sau cum îți imaginezi asta?

            – Păi mă uit la ei. Uită-te la el cum merge cu grijă pe lângă ea, în timp ce ea nici măcar nu îl bagă în seamă.

            Se lasă liniște. Amândoi privesc cuplul de pe plajă, ce se pierde în întuneric.

            – Bun. Cu ce te ocupi?

            – Sunt inginer, spune el râzând tare.

            – Și ce treabă are asta cu ăia doi.

            – Îmi place să scriu. Dar nu pot spune că sunt scriitor.

            Matilda se întinde pe spate în baldachin.

            – Eu nu citesc. Nu îmi place. Dar îmi plac tipii mai mari ca mine. Hai în apă!

Se ridică brusc și sare din baldachin. Îl prinde de mână și îl trage spre mare. Se lasă greu tras, dar îi prinde ritmul și aleargă împreună. Se opresc să se descalțe. Își suflecă șalvarii până deasupra genunchilor.

– Eu nu o să intru mai mult decât cu picioarele. Nu de alta, dar nu știu să înot.

– Nici eu. Zice ea râzând. Doar așa, cât să ne udăm puțin.

            Primul val de apă rece îl lovește puternic pe picioare. Începe să râdă. Matilda îl ține de mână, trăgându-l ușor în față.

            – Auzi, vezi grupul ăla de puștani?

            Caută cu privirea în direcția unde arăta mâna ei. Pe plajă, undeva aproape de baldachine, un grup de tineri dansează pe plajă.

            – Hai înapoi îl baldachin. Alege trei persoane de acolo și imaginează-ți o poveste pentru ele.

Se așază în fund, cu fața la parcare, iar ea se pune în brațele lui.

– Hai, spune-mi despre ei.

– Uite. E fata aia cu hanorac alb. E machiată, aranjată. Stă stingheră mai departe și privește. E bogata nesuferită a grupului. Nu e în elementul ei aici. Nu îi place cazarea, condițiile sunt proaste, dar nu spune nimic pentru că e sătulă să fie considerată fițoasă.

– Și ce caută aici?

Își dă părul pe o parte. Miroase a șampon. E moale și fin.

– Vrei să mă iei în brațe? Îmi e frig.

            O cuprinde cu brațele de talie și continuă.

            – E îndrăgostită de băiatul blond, cu coc, îmbrăcat cu hanorac alb. Adidașii lui sunt de la Decathlon. Cei mai ieftini. Adidașii ei sunt Adidas. El e tipul cool din grup. El a venit cu ideea de a merge în Vamă. Cred că sunt colegi de clasă. Eventual au terminat liceul și ies ultima dată împreună înainte de a pleca la facultate.

            Se împinge cu fundul în erecția lui. Râde și mârâie.

            – Și mai e fata grasă, îmbrăcată în negru. E e tipa pe care o iubește toată lumea. E machiată la fel ca tipa bogată. Ea a machiat-o ca să îi demonstreze că e și ea cool. Și grasei îi place de blond. Dar e ăla cu ochelari care e topit după ea.

            – Nu știu cât de topit e de ea. Sunt colegii mei de clasă.

            – Nu-mi spune adevărata lor poveste, că nu vreau să știu.

            – Atunci trebuie să îmi închizi gura cumva.

            O strânge și mai tare în brațe și o sărută pe gât. Matilda începe să tremure. Se împinge mai tare între picioarele lui. Apoi se întoarce spre el și încep să se sărute. Îl mușcă de buza de jos și trage ușor de ea înainte se îi dea drumul. Scoate limba din gură și începe să o sugă. Se retrage și apoi se întoarce spre el, începând să îl lingă pe obraz.

            – Vreau să mă lingi pe gât, îi șoptește la ureche.

            Își lasă capul pe o parte, dă părul la o parte și așteaptă limba lui. E ușor sărată și cu gust de alge. Îi bagă mâna în șalvari și îl prinde de penis. Cu degetul mare se plimbă pe capul umed. Începe să îl frece.

            – Vine cineva. Șoptește el panicat, în timp ce îi scote mâna din pantaloni.

            Printre baldachine, se apropie cineva de ei. Își târâie picioarele.

            – Bună seara!

            – Salut, răspunde Horea.

            – Caut și eu două femei. 

Bărbatul beat se apleacă spre el întinzând mâna. Dau noroc. Mâinile îi sunt mari și aspre.

            – Cauți două femei anume sau două femei?

            – Păi tu nu ești femeie, că ai barbă. Ai văzut două femei pe aici?

            – Au trecut două singure înspre Acolo. Dar nu le vezi acum. Cred că deja sunt pe lângă Expirat, dacă or fi alea.

Bărbatul privește spre direcția unde arătase Horea. Se dezechilibrează, dar își găsește echilibrul imediat.

– No, mersi. Mă duc după ele. Da zici că erau singure?

– Da, singure.

Bărbatul pleacă împleticindu-se în șalvari în direcția indicată. E liniște din nou.

– Chiar ai văzut două femei singure ducându-se acolo?

– Nu. Dar trebuia să scăpăm de el.

O sărută pe gât și apoi urcă cu limba spre ureche. Ea se retrage.

– Mi-a fost frică. Numai dubioși în Vamă.

– Era doar beat. Dar avea ochii blânzi. Nu era un om rău.

            Matilda se întoarce spre el și îi cuprinde fața în palme. O strânge și îl sărută pe buze.

            – De aia îmi plac mie tipii mai maturi. Că știu cum să reacționeze.

Îi ia mâna și i-o bagă în pantaloni în timp ce îi șoptește să nu uite unde a rămas. Îi prinde un sân în palmă și îl strânge ușor. Geme de plăcere. O mușcă de ureche în timp ce penisul îi zvâcnește în mâna ei.

O lumină puternică îl orbește.

– Cine-i acolo?, întreabă o voce de bărbat.

– Cine întreabă?, îi răspunde iritat.

Matilda își retrage mâna din pantalonii lui și își aranjează bluza. Apoi ia telefonul în mână și îl deschide. Display-ul e plin de mesaje și apeluri ratate.

– De la paza plajei. Dumneavoastră ce faceți aici?

Bărbatul se apropie și mai mult cu lanterna spre ei.

– Ai vrea să nu îmi mai bagi lanterna aia în ochi? Stăm. Ne odihnim picioarele.

– Aici la întuneric?

– E noapte afară. Măcar aici e mai lumină de la luna ce se reflectă în mare.

– Mă luați la mișto? Că e noapte. Eu îmi fac datoria.

            Bărbatul mișcă lanterna spre ei, pentru a verifica dacă sunt îmbrăcați. Prin șalvarii largi nu îi poate vedea erecția. Apoi se întoarce cu spatele la ei și pornește spre un șezlong unde erau adunați câțiva oameni.

            – Îmi cer scuze. Dar trebuie să plec. M-au dat ăștia dispăruta și sunt panicați maxim. Ne vedem mâine? Până când stai?

            – Până vineri, răspunde el.

            Matilda se ridică de pe baldachin și duce telefonul la ureche.

            – Da fată! Sunt bine, ce ai? Ești nebună? Acum vin! Nu… Sunt la baldachine cu cineva. Nu, nu de la noi. Îți povestesc.

            Se întoarce spre el și îi dă o bezea. Apoi îi face semn că o să țin legătura la telefon. Își cere scuze printr-o plecăciune scurtă și se întoarce. Horea privește ceasul. E 3.  Se întinde pe baldachin și trage de chiloți pentru a-și elibera erecția. Își simte coaiele pline. Îl dor ușor. Rămâne așa preț de câteva clipe și se ridică brusc, când simte că îl fură somnul. Își mai aranjează odată penisul erect în chiloți și pleacă spre parcare.

Strada e pustie. În lumina stradală strălucesc sticlele goale aruncate pe jos și mormanele de gunoaie.  De la shaorma se aude muzică în surdină. Nu e nimeni la coadă. Unul din băieți mătură pe jos, iar celălalt spală sticla vitrinei. Dintr-un supermarket ies trei puștani. Abia se țin pe picioare. Au în mână câte o doză albastră de Timișoreana. Pe trotuarul de vis-a-vis stau vreo trei persoane cu fundul pe bordură. Unul din ei are o pancartă din carton pe care scrie Muie PSD 1 leu. Râde, în Piața se dă muia gratis.

– Băiatu! Dai o țigară?

Se uită spre persoana care l-a strigat. E o tipă cu codițe de toate culorile, arsă de soare. E în șalvari și sutien. Își strânge geaca în pumn pe piept, de frig când o vede pe ea atât de subțire îmbrăcată.

            – Nu am.

            – Hai băiatu. Îți fac o muie dacă dai o țigară.

Începe să râdă. Ar merge o muie la ce coaie pline are.

– Chiar nu am țigări. Nu mai fumez.

            Își continuă drumul până în capătul străzi cu capul în pământ și cu o mână strânsă să țină geaca închisă. Se oprește în intersecție și se asigură. Nu trece nicio mașină. Vânzătorul de la non-stop stă pe bordură cu iubita în brațe. Se sărută. Duce mâna între picioare și trage de chiloți. Apoi se uită la telefon. Niciun mesaj.

 

 

Simona Goșu

Cinematograful Central

 

Sâmbătă dimineață, după ce își termina temele, Luisa mergea la film. În cinci minute ajungea pe jos în Bulevardul Carol, la Cinematograful Central din oraș. Doamna Eleonora, de la casa de bilete, fusese eleva bunicii în școala primară. Dacă venea cu note mici sau dacă se mai îngrășa, Luisa pierdea distracția – așa hotărâse mama în ultima vizită de Crăciun, când văzuse ce „rotunjoară” era fata. Vacanța mare se apropia și femeia nu o anunțase când mai vine acasă. De trei ani lucra la un restaurant în Italia. Ultima oară îl adusese și pe prietenul ei, un român, coleg de serviciu. Bunica fusese fericită să îl cunoască. Luisei îi trecuse atunci prin minte că nimic frumos nu urma în viața ei – nici promisiunea mamei că o va lua în Italia nu mai conta. Totul devenise greu. Matematica de-a cincea era la fel de chinuitoare ca înotul, care ar fi trebuit să o ajute să slăbească. Bunica primise sarcina să o înscrie, dar Luisa nu spunea nimănui ce rușine îi este când se vede în slip printre atâția oameni și, mai ales, printre pitici de patru-cinci ani, la grupa de începători. Seara, după ce își termina „treburile gospodărești” ieșea la poartă și se uita după copiii care se strângeau pe stradă. Îi ruga să rămână la gardul ei. O colegă de clasă îi strigase o dată: „Ce, graso, n-ai voie să ieși din curte? I-e frică lu’ mămăița că te fură hoții?”. Acum, chiar dacă îi auzea, nu mai ieșea din casă. Stingea lumina și îi urmărea prin perdea.

A pornit spre cinematograf cu un șervețel în dreptul gurii. Furunculul de la nas o făcea să se rușineze și mai tare de chipul ei. Avea un motiv bun să-și ascundă bărbia pătrată, fața lată și obrajii bucălați, mereu rumeni. Mergea cu privirea în jos, apăsându-și porțiunea înroșită și inflamată dintre nări și buză. Se bucura că singurul lucru la care visa toată săptămâna se întâmpla pe întuneric, într-o sală aproape goală. Colegii preferau să meargă seara la film și, oricum, „mai bine fără copiii ăștia de pe strada noastră, i-am văzut eu ce jocuri au”, o liniștea bătrâna.

La casa de bilete erau trei persoane. Și-a numărat banii și a așteptat să-i vină rândul. I-ar fi rămas și pentru floricele, dar dacă afla bunica? Doamna Eleonora făcea de toate la cinematograf: vindea bilete, se muta apoi la aparatul de popcorn; de plasatoare nu era nevoie, puținii spectatori din oraș își găseau singuri locul. Luisa i-a strecurat bancnota prin deschizătura îngustă din geam și a salutat-o, depărtând puțin șervețelul de gură.

– Ce faci, drăguță? Te doare măseaua? a întrebat-o femeia.

Și-a mijit ochii la copil, dându-și pe spate pletele cărunte. Luisa a clătinat din cap.

            – A, iar te-ai infectat? Păi dacă stai cu degetul în nas. Biata bunică-ta, numa’ probleme, în loc să stea liniștită la bătrânețe, a dat din mână vânzătoarea.

S-a scărpinat în vârful capului și a luat banii. Copilul s-a uitat în spate – în hol nu era nimeni, doar la intrare, un bărbat – stătea cu spatele, citea afișele cu reclame și programul filmelor.

      – Să-i zici maică-tii când sună, da? a continuat femeia privind-o fix. Că nu-i normal să faci buboaie d’-astea. Te-a dus la doctor? Ce să facă și ea mai întâi? Tre’ să te ducă, nu e de stat așa, asta-i infecție. Nu mai pune mâna acolo.   

Luisa a aprobat din cap, a luat biletul și a rostit un mulțumesc înfundat.

            – Poți să intri. Te așezi unde vrei, i-a mai strigat doamna Eleonora.

Fata a intrat. A ales un rând de la mijloc. S-a așezat pe al doilea scaun din capăt. S-a mutat apoi în centrul rândului. Scaunele îmbrăcate în catifea verde, la fel ca mocheta de jos, perdelele cafenii de la intrare și de pe scenă, liniștea de dinainte, luminile slabe și mirosul de mobilă veche o linișteau. Închidea ochii. Își imagina că pe scenă o să apară oameni în carne și oase, oameni care o să vorbească cu ea. Venise și bunica la câteva filme, dar adormea repede, mai ales la desene animate. Ultima dată, se ridicase după zece minute și plecase să stea de vorbă cu doamna Eleonora. Fata rămăsese singură în sală. Urcase pe scenă și se trântise în fața ecranului uriaș, își ridicase picioarele, forfecându-le în aer, se strâmbase, alergase de la un capăt la altul. După toate astea, ieșise de la film cu o față serioasă, „ca un copil bun, pentru că asta ar fi cea mai mare răsplată pentru o mamă care se zbate ca vai de capul ei prin străini”, cum o învăța bătrâna.

Luisa a scos cele două perechi de ochelari 3D din gentuța cu Hello, Kitty, adusă de mama. I-a ales pe cei cu rame negre și i-a băgat la loc pe cei gri. Câțiva spectatori s-au răsfirat prin sală cu pungi de floricele și băuturi. La câteva rânduri în fața ei, s-au așezat trei copii de șapte-opt ani cu părinții. Mai mulți puștani de liceu, fete și băieți, s-au luat la întrecere spre ultimul rând.

Reclamele au început. Din spate se auzeau râsete și bătăi din palme. Și-a apăsat de câteva ori buza și nările – durerea stăruia și după atingere, locul zvâcnea, se întărise. „Coace”, a rostit încet sub șervețel, cu ochii măriți, imitând-o pe bunică. A lăsat șervețelul în poală și a căutat în gentuță ciocolata cu rom cumpărată pe drum, fără să știe bătrâna. O să o desfacă mai târziu, ca să-i ajungă tot filmul, a decis. Luminile s-au stins. Și-a pus ochelarii și a tresărit când sala a răsunat de muzică: Prințul Dracula intra în castel sub chip de liliac. Tinerii din spate au bătut din palme când vampirul s-a aplecat deasupra pătuțului și bebelușul Mavis a început să plângă. Fata s-a întors spre ei, a oftat și a rupt ambalajul ciocolatei.

A auzit pe cineva bâjbâind la capătul rândului. Spectatorul întârziat s-a așezat la câteva scaune de ea. După câteva clipe, s-a ridicat îndreptându-se hotărât în direcția ei, cu spatele aplecat. S-a oprit și a întrebat în șoaptă:

– Îmi permiteți?

– Da, a îngăimat copilul și a simțit cum i se încălzesc obrajii.

A strâns ciocolata în mână, a băgat-o în geantă, aruncându-i străinului o privire. Bărbatul se uita la film fără ochelari 3D. Își ținea picioarele întinse sub scaunul din față. Un miros de medicamente venea dinspre el. Își sprijinise cotul de brațul drept al scaunului ei. Fetița s-a tras spre stânga. A căutat șervețelul în poală. A vrut să deschidă geanta, dar și-a amintit că nu luase pachetul de șervețele. La picioarele ei nu se vedea nimic alb. Omul de lângă a întrebat încet, fără să-și mute ochii de la ecran:

– Ați pierdut ceva, domnișoară?

– Nu. Adică nu-mi găsesc șervețelul, a zis ea încet ca pentru sine.

Bărbatul a întors capul spre scaunul din dreapta lui. S-a uitat jos, fixând-o apoi pe Luisa. Fata i-a simțit respirația pe tâmplă. Și-a acoperit gura cu mâna și a deschis gentuța.

– Poate e la mama ta, a șoptit străinul ai cărui ochi nu o slăbiseră în întuneric.

– La mama? a repetat Luisa.

– Aveai ceva în șervețel? a continuat bărbatul lăsându-se spre ea.

Luisa i-a respirat parfumul de gumă mentolată fără să întoarcă privirea. Și-a lipit mâna dreaptă de gură, iar cu stânga a îndoit urechea lui Kitty.

– Ți-e rău? a continuat el pe un ton blând.

A scos din buzunar un pachet de șervețele. I l-a întins copilului.

            – Nu mi-e rău, a mormăit fata ezitând să ia pachetul.

            – Pentru că, dacă ai o problemă, te pot ajuta, a spus străinul, lăsându-i în poală șervețelele.

Doar crănțănitul floricelelor se auzea în momentele de liniște din film. Și-a pus coatele pe spătarul din față, sprijinindu-se cu bărbia. Avea părul scurt, țepos. Stă ca un cățel, s-a gândit Luisa. Și-a dat mâna la o parte de pe gură, expirând cu putere. A luat un șervețel din pachetul bărbatului și l-a întrebat:

– Sunteți medic?

Străinul a înclinat din cap, privind înainte. Pe ecran, Mavis nu mai era bebeluș, avea patru ani și Prințul Dracula o învăța să zboare. Luisa i-a înapoiat pachetul. A scos cealaltă pereche de ochelari și i-a întins bărbatului care i-a luat și s-a rezemat de spătar.

– Îți mulțumesc, a spus potrivindu-i pe nas.

– Cu plăcere, a răspuns fata.

A rămas cu ochii la el. Aștepta ecranul să se lumineze, dar vampirii, liliecii și monștrii pluteau prin pădure, pe deasupra Hotelului Transilvania, învăluiți de întuneric.

      – Ești sigură că nu ai nimic? a continuat el în șoaptă.

Se uita concentrat înainte, cu picioarele îndoite sub scaun. Fata a scuturat ușor capul, tamponându-și nările.

– De ce-ți acoperi gura?

Copilul a ridicat din umeri și a înghițit în sec, cu ochii înainte. Din automobilul care gonise în întunericul pădurii au coborât în fața castelului un șofer cu dovleac în loc de cap, monștrii, schelete umane; după urarea de bun venit a lui Dracula, vederea i s-a încețoșat. Câteva lacrimi i s-au prelins pe obraji. Și-a dat jos ochelarii. Vecinul de scaun i-a aruncat o privire peste umăr. A făcut o mișcare bruscă spre ea, aplecându-se cu ochelarii în mână.

– Plângi? Unde e mama ta? Te așteaptă cineva? a întrebat-o.

Luisa a dat din cap, coborându-și ochii.

            – Ce-ai pățit, i-a șoptit, cum te cheamă?

            – Luisa. Luisa Georgescu, a spus fata strângând șervețelul în mână.

Se ștergea la ochi cu dosul palmei în timp ce bărbatul o privea – ținea o mână pe spătarul ei, iar pe cealaltă o așezase pe scaunul din față. Și-a agățat ochelarii în cămașa descheiată la piept. A scos un șervețel din pachet și i-a șters fața. I-a atins nasul, coborând spre buze. Fata s-a ferit.

– Te doare, Luiza?

– Luisa, l-a corectat ea privindu-l.

Bărbatul respira greu și privirile li s-au întâlnit.

            – Luisa, a repetat bărbatul, ce nume frumos. Ca în Mo-na-li-sa?

            – Luisa cu S, a șoptit fata trăgându-și nasul.

            – Te-ai lovit la buză?

            – Nu. Am un furuncul, a răspuns ea.

A suspinat și a clipit des, oprindu-se din plâns.

            – La buză? a întrebat bărbatul în timp ce scruta chipul fetei.

            – La nas, dar se umflă și buza, i-a explicat ea ridicându-și degetul spre zona inflamată.

Străinul i-a prins bărbia în palmă și a privit-o de-aproape. Nasul lui a atins obrazul fetei.

            – Te doare? a întrebat-o eliberându-i bărbia.

            – Da. Mai rău ca data trecută, a zis copilul.

Și-a apucat șervețelul ud din poală, l-a rupt în fâșii.

            – Ai mai avut?

            – De două ori. Adică acum e a treia oară.

            – Și ai mers la doctor? a zis bărbatul căutându-se în buzunar.

            – Nu. Mi-l sparge bunica. De ce apar furunculele? a întrebat fata ridicând ochii spre el.

            – De ce apar? a repetat străinul cu mâna în buzunarul pantalonilor.

            – Da. Sunteți medic, nu?

Bărbatul și-a lăsat capul într-o parte.

            – Un fel de medic, a rostit după o pauză.

            – Trebuie să merg la medic. O s-o rog pe bunica să mă aducă. Dacă sunteți medic de furuncule, a continuat fata cu vocea coborâtă.

Străinul a râs încet, trecându-și mâna prin păr.

            – Luisa, uite, azi ai noroc. Am la mine ceva care o să-ți facă bine, a spus țintuind-o cu privirea.

I-a întins un obiect mic, rotund, ușor ca o jucărie de plastic. Copilul a rămas cu el în mână și a privit în jur. Femeia din față s-a întins peste scaunele copiilor cu o pungă de floricele spre soțul ei. În spate, puștii izbucniseră iar în hohote de râs. A strâns-o în palmă – era o cutie mică, netedă, fără etichete. Capacul avea niște cute pe margine, ca niște dinți de copil, și a încercat să le numere. A pierdut șirul, a luat-o de la capăt. Bărbatul s-a înclinat spre ea. A împins-o ușor cu spatele în spătar și i-a desfăcut mâinile. I-a scuturat resturile de șervețel de pe genunchi. Și-a pus palma sub a ei și, cu cealaltă mână, a desfăcut capacul zimțat. I l-a lăsat în poală peste ochelari. Și-a plimbat arătătorul înăuntru, ca și cum ar fi amestecat cu o linguriță. L-a scos și a rămas cu el în dreptul gurii ei.

– Închide ochii, te rog.

Fata l-a privit și a aprobat din cap, lipindu-și pleoapele. I-a simțit degetul umed atingându-i obrazul drept, apoi pe cel stâng. I-a desenat conturul nasului și a coborât spre buze. Luisa a tresărit și a deschis ochii.

– Șș, i-a șoptit străinul.

– Pot să țin ochii deschiși? a întrebat copilul.

Străinul a dat din cap că da, amestecând cu arătătorul pe fundul cutiei. Palma fetei se mișca sub greutatea mâinii lui – și-a dezlipit-o ușor. Cutia a rămas în mâna lui. Și-a scos degetul și i-a tamponat ușor porțiunea dureroasă de sub nas. A alunecat cu degetul pe buzele ei, desenând mai multe cercuri. I-a luat capacul din poală și a închis cu grijă cutia. Luisa a rămas nemișcată. Se uita la el, cu buzele întredeschise: o umflătură juca pe gâtul bărbatului ca o bilă ascunsă sub piele.

      – Uite, pune-o în geantă și te mai dai diseară, da?

      – Da, a spus fata deschizând geanta.

      – Îmi promiți că te dai?

Luisa și-a înclinat capul.

            – O să-mi treacă de la crema asta?

            – Dacă o folosești de două ori pe zi. E o cremă preparată de mine. Ce-ți dorești tu cel mai mult, Luisa? a întrebat-o.

            – Să nu mai fac furuncule, a rostit fata neclar, rotunjindu-și buzele.

Stătea cu buzele țuguiate, urmărindu-l cu atenție.

            – Și? Altceva? a continuat bărbatul, înălțându-și bărbia spre ea.

Copilul a ridicat din umeri.

            – Orice fată își dorește să fie frumoasă, nu? a spus el lungind ultimul cuvânt.

            – Îhî, a zis ea și a dus mâna spre buze.

Bărbatul a apucat-o de încheietură.

            – Nu atinge, las-o să intre bine în piele, a spus strângându-i palma.

Fata și-a tras degetele din mâna lui, a încuviințat din cap.

            – Dacă te dai și în seara asta, până mâine o să se dezumfle. Nu o să te mai doară și o să te simți frumoasă, i-a șoptit bărbatul la ureche.

A scos ochelarii agățați în cămașă și i-a întins fetei.

            – Trebuie să plec, Luisa. Mai vii sâmbăta viitoare?

            – Nu vreți să vedeți cum se termină filmul? a întrebat ea.

I-a luat ochelarii din mână și i-a strecurat în geantă.

            – Mi-am dat seama că l-am văzut.

            – A, da? s-a mirat copilul.

            – Să nu mai plângi, Luisa. Dacă o folosești pe toată, o să ai fața curată. Și o să-ți mai aduc, i-a spus și a scos un șervețel din pachet.

            – Da, a zis fata și a pus șervețelul nou în geantă.

L-a privit cum se grăbea spre capătul rândului. Mergea aplecat. S-a oprit în dreptul ultimului scaun și i-a făcut cu mâna; l-a salutat și ea. „Hotel Transilvania este locul pe care l-am construit pentru toți monștrii care se ascund în umbre, fugind de teama persecuției umane”, a vibrat glasul Prințului Dracula în sală. Și-a pus ochelarii și s-a uitat concentrată înainte. A urmărit filmul până la capăt. Luminile s-au aprins. Părinții din față și-au grăbit copiii spre ieșire. Tinerii din spate nu se ridicaseră. Și-a pliat ochelarii, a căutat cu mâna prin geantă – degetele i s-au afundat în ambalajul ciocolatei. A scos șervețelul, l-a dus în dreptul nasului. Și-a atins de câteva ori buza, a apăsat mai tare. A palpat locul cu mâna liberă apoi și i s-a părut mai moale. S-a ridicat și a ieșit. Doamna Eleonora aștepta în hol. Când a văzut-o, i-a strigat să meargă direct acasă. Luisa a încuviințat grăbindu-se spre ușă. S-a oprit pe trepte, întorcând capul spre geamul cinematografului. A strâns geanta la piept și a simțit conturul rotund al cutiei.

 

 

Ștefan Niță

Lampedusa

La sîrbi vindeau tot felul de nimicuri, blugi, ace de cusut și săpunuri. La polonezi țigări și bibelouri. La unguri, canistre cu benzină. Pe vremea aia erai cineva dacă te întorceai acasă cu valută. Înfășurau banii în elastice de plastic și îi ascundeau în mobila de sufragerie, între pijamale și chiloți. Tata credea că în felul ăsta o să se îmbogățească. Cu banii strânși voia să-și deschidă un butic și să devină patron, iar mama fusese de acord cu propunerea lui, cu toate că pentru asta nu părea dispusă să vândă marfă pe jos, ca țiganii. Când nu vindea ace și elastice, tata vindea zacusca făcută de mama pentru iarnă. Inițial, mama ne spunea că tata e ahtiat după bani, că ne ia mâncarea de la gură, dar odată ajunsă la unguri cu zacusca după ea, a început să gesticuleze și să arate spre borcane, sunt făcute de mine spunea ea în română și ducea o lingură imaginară spre gură. Borcanele ei de zacuscă deveniseră dintr-o dată un fel de limbaj universal, ca matematica.

Tata e un om ingenios. Și acum, când e la pensie și s-a mutat la țară să trăiească în comuniune cu natura, are tot felul de combinații din care mai scoate ceva în plus. Mai vinde o roșie, mai un curcan, mai un porc de Craciun. În fiecare duminică bagă la loto. Zi-mi 6 numere, repede! Mă și sperii când sună. Nici salut nu-mi zice sau ceva. Câteodată nu-l las să termine și-i înșir 6 numere la mișto. Sau îi spun pur și simplu 123456 și el le bagă, fără să comenteze. Îi admir perseverența, cu toate că de caștigat, n-a câștigat niciodată. Poate n-are alt pretext să mă sune. N-a excelat niciodată la capitolul comunicare. Mă întreb cum s-a descurcat să vândă toate drăciile alea. Eu nu seamăn cu tata, eu nu cred, de exemplu, că ucrainienii sunt cei mai nesimțiți dintre toate națiile, eu nu cred că ei nu suportau oamenii, în general. Când grănicerii erau nervoși și începeau să-i lovească cu pulanele, ai mei își cereau iertare în română și li se răspundea în ucraineană – cu câteva înjurături. Un schimb echitabil între popoare, zice tata, iar eu nu înțeleg de ce să faci atâtea sacrificii pentru bani.

Până să mai cresc și să mă mai dezgheț la minte, natura afacerii lor îmi rămăsese complet necunoscută. Nu înțelegeam cum o pereche de blugi poate avea un preț aici și alt preț în altă parte. Oare ce făceau ei era ilegal? Ce o să se aleagă de mine și de soră-mea dacă ei o să intre la pușcărie? O să ne crească bunicii? Bunicul din partea tatei era alcoolic și nu voiam nici în ruptul capului să-mi petrec cei mai frumoși ani din viață într-un sat uitat de lume. Cu timpul, am învățat să trăiesc cu perioadele lor de absență. Soră-mea e cu 6 ani mai mare decât mine, așa că o instruiau pe ea ce să facă. Îmi știa toate ticurile, hainele și mâncarea preferată. Știa să mă și articuleze când era nevoie. Pentru mine, soră-mea făcea câți toți bunicii și cât toate rudele la un loc. O iubeam, dar îmi era și frică de ea. Dacă nu erai atent, te ardea când îți era lumea mai dragă. De fapt, a făcut pe șmechera până a aflat că are scolioză. Pe operația și tratamentul ei s-a dus o parte din agoniseală, ca și cum pentru soră-mea ar fi făcut bișniță. Nu se știa prea bine de ce coloana soră-mii se deformase în halul ăla, dar așa se întâmplase. O luase pur și simplu la vale, fără să se mai oprească. Înainte de culcare, o dezbrăcau și îi verificau spatele, ca la anatomie. Ai mei s-au simtit vinovați când doctorul le-a reproșat că au neglijat-o. Toată treaba cu scolioza a fost în felul următor. Bunica din partea mamei era internată la spitalul județean și am mers s-o vizităm. Avea încurcătură de mațe sau ceva asemănător. Mă țineam strâns de mâna soră-mii și mai aruncam câte-o privire înăuntrul saloanelor cu bolnavi. Îmi plăcea să-i văd cum suferă. Ocheam cu ușurință pungi pline cu sânge sau cu urină, furtunașe care ieșeau de sub pături, perfuzii. Eu credeam că oamenii vin la spital să moară. Și aveam dreptate. Doctorii sunt niște măcelari cu halate și diplome multe. Bunică-mea avea salonul la primul etaj, așa că n-am mai luat liftul. Soră-mea urca greu scările și schiopăta la fiecare treaptă. Ai mei au întrebat-o ce are, dar ea a răspuns că n-are nimic. Că merge așa de când se știe. Au pus-o să facă câteva ture prin fața lor, ca la concursurile de frumusețe, și la sfârșit au dat verdictul: un picior mai scurt decat altul. N-am mai mers la bunică-mea, care ne aștepta să-i ducem ciorbă și banane, ne-am oprit la cabinetul unui ortoped, ceva cunoștință de-a tatei. Doctorul ăsta bătrân, care părea să aibă mai mult de 100 de ani, a pus-o să-și dea tricoul jos, a palpat-o și a mișcat-o ca pe o jucărie, apoi și-a pus mâinile în cap. Le-a zis: o să aveți de tras cu fata asta! ascultați-mă ce spun. Trebuia s-o vedeți cât e de chinuită! Dar unde s-o vadă dacă ei stăteau mai mult prin alte țări. N-au știut ce i-a lovit atunci. Au mers cu ea la cei mai buni doctori din țară. I-au dat să poarte corsete, au pus-o în gips, i-au facut elongații, au masat-o cu uleiuri exotice, i-au recalibrat energiile. Au chinuit-o în toate felurile posibile și imposibile, și tot degeaba. Coloana soră-mii se deforma pe zi ce trece. După operație, maică-mea a leșinat. Nu a suportat să-i vadă tăietura aia urâtă pe tot spatele, ca o caracatiță. Recuperarea a durat doi ani de zile, timp în care soră-mea a purtat din nou un corset din plastic cu încuitori de metal. Îi băteam cu degetele în el și îi spuneam că seamănă cu Memo din cartea cărților. Te doare? o întrebam când mi se părea ca e mai abătută ca de obicei, dar ea mă trimitea la plimbare. Nici măcar dac-o deranja corsetul ăla nu mi-a spus. Părea că-l acceptase, așa cum acceptase și tija metalica care-i ținea coloana pe loc. Dimineața, maică-mea ne chema la masă și ne prăjea pâine dată prin ou, cu brânză și dulceață. Soră-mea se uita la mine și începea să mă tachineze. Mă poreclise fraierică-geamantan și imi zicea ca sunt cam prost pentru vârsta mea. Eu mă înroșeam și-o rugam să mă lase în pace. Soră-mea era un mic tiran, câteodată.

Acum e soție de cadru militar, dar tot ea parcă dă cele mai multe ordine. Când ajungem acasă, de sărbători, ne coordonează pe toți ca pe propriul ei pluton. Tu treci acolo, tu dincolo, tu stai pe scăunelul ala mic. Tu, gura! E atentă când ai noștri ne povestesc pentru a 100-a oară prin ce tâmpenii au trecut. Știm toate detaliile pe de rost. Cum au stat o săptămână întreagă să treacă granița la ucrainieni și nu mai aveau nimic de mâncare. Cum în ziua a 5-a tata a plecat să adune melci într-o pădure din apropiere. Cum a scos carnea din carapacea melcilor cu un ac de siguranță. Cum erau să fie împușcați când au plătit un rusnac să-i treacă granița mai repede, pe un drum ocolitor. Cum și-au dat seama că trecuseră printr-o primejdie abia când, ajunși acasă, au văzut la știri că o familie de români a fost împușcată, exact pe același drum. Cum au fost bătuți cu pulanele și batjocoriți.   

Sincer, îmi e mult mai ușor să mi-o imaginez pe soră-mea paralizată, decât pe ei bătuți de grăniceri sau împușcați prin nu știu ce pădure. Pur și simplu nu pot. Toate poveștile lor mi se par dintr-o cu totul altă viață. Părinții mei muncesc în grădină și au grijă de animale. Au pensii, tensiuni ridicate și varice. Se uita la știri și mă sună atunci când 200 de africani s-au înecat înainte să ajungă la Lampedusa.

Tata zice că e vina lor, că nu s-au organizat cum trebuie, și mintea lui începe deja să lucreze. 100 africani x 3 milioane…

Biografiile autorilor

 

Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău. A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice Gheorghe Asachi din Iași în 2010 și Un master de Ingineri Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013. A publicat proza scurtă în Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu și în revista Iocan, numărul 1 (2016) și numărul 7 (2018). A publicat în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români, apărut la Editura Trei în 2016. În prezent  are un volum în curs de apariție la Editura Nemira.

 

Simona Goşu (1976) a absolvit Universitatea din București, Secția engleză-română, este traducătoare. A publicat în revistadepovestiri.ro, Iocan, Familia și, în prezent, lucrează la primul volum de proză scurtă.

Macsim Gabriel Florin. Născut în 1977, jud. Buzău. Absolvent al Facultății de Matematică și Informatică, Univ. București, actualmente doctorand la aceeași facultate. A participat la cursuri de scriere creativă cu Forin Iaru. Finalist al bursei Prima Carte oferită de Fundația Friends For Friends și scriitorii Marius Chivu și Florin Iaru. A publicat în revistele TopLitera, Liternautica și Iocan. Este membru al echipei redacționale a revistei Liternautica.

Felix Tzele (n. 1988) a publicat proză scurtă și farse în Iocan #1 și #4, România Literară, Revista de Povestiri, Casa Jurnalistului, Observator Cultural, Helion, Argos, Liternet și altele. E prezent cu povestiri în volumele Best of Mystery & Horror #1 (Herg Benet, 2014) și Argos Doi (Millennium Books, 2015).

Anca Chimoiu este absolventă a Facultății de Filozofie din București. Este scriitor și copywriter. A lucrat în presă și în publicitate, însumând peste 15 ani experiență de comunicare în branduri locale și internaționale. În prezent este freelancer. Este bursier Superscrieri în domeniul educației.

George-Ștefan Niță (n. 1985, Slatina) a studiat Etnologie și Antropologie Culturală în București și Bordeaux. A participat la atelierul de scriere creativă susținut de Marius Chivu și Florin Iaru și la atelierul de poezie al Simonei Popescu. A publicat în Dilema Veche și revista Iocan.