Pentru lectura adecvată a unui poet insolit, așa cum este Dan Coman, cititorul trebuie să ia aminte neapărat la toate componentele paratextuale ale cărții din fața sa. Căci acolo s-ar putea ascunde tâlcuri fără de care înțelegerea i-ar fi mai săracă. Lipsa de greutate a lumii, volum apărut la Editura Charmides din Bistrița, în 2025, pune în exergă un mic text, care ne atrage atenția că în paginile care îi succedă „urmează să se întâmple ceva”, ceva pentru care există și riscul de a se pierde iremediabil, îndată ce s-a produs: „am scos din sertar caietul cu foi veline, m-am aplecat fără chef asupra lui…”. Acestui enunț îi răspunde, în chip simetric, la sfârșitul volumului, un altul, care surprinde efigia poetului învăluită într-un abur de dezamăgire: „am închis caietul și l-am strecurat în sertar. mi-am trecut degetele prin păr. Lucrurile nu s-au aranjat nici de data asta”. Cuprinsul propriu-zis începe cu un text intitulat Rezumat, oarecum izolat de restul volumului printr-un blanc… de două pagini. Incipitul e unul intertextualist, care ne-ar putea trimite direct la Biblie: „sus să avem inimile: la început a fost convingerea/ că așa merg lucrurile, că asta e lumea”. Ceea ce urmează e un monolog interior, cam în dodii, despre modul cum se raportează eul poetizant la câteva instanțe ale realității: lumea, frumusețea, norocul, plăcerea…
Cuprinsul cărții se continuă cu un ciclu poematic ce poartă un titlu care nu-și ascunde o intenție moralistă, subminată de ironie: Cinci scrisori despre utilizarea corectă a vieții. Începând chiar cu modalitatea de a le intitula, în poemele de aici elementul eminescian — fragmente de versuri, parafraze, aluzii, armonizate cu textul propriu — devine procedeu de construcție a discursului liric. Aducerea lor în contexte noi le conferă sensuri neașteptate și imprimă poeziei lui Dan Coman elan epic și caracter polifonic. Iată doar câteva exemple: „de ce pana mea mă tot întrebi dacă merită?” (Scrisoarea II); „de ce ritmurile mele de-acum nu s-ar potrivi nici în o mie de ani”; „de ce dorm de fiecare dată la prânz?”; „luna plutește peste plaiul Eschișer” (Scrisoarea III); „înainte de somn, fără grabă, să repetăm:/ « te sărut, Doamnă, frumos »” (id.). Nici vocabula plăcere, de o recurență neașteptată în aceste poeme, nu e străină de lexicul eminescian. Este suficient să răsfoim sonetele, pentru a ne aminti: „Căci în priviri citeam o veșnicie/ De-ucigătoare visuri de plăcere”. (Iubind în taină…). Numai că la poetul de-acum, termenul s-a descuamat de învelișul său hedonist, în el mai palpită un conținut, care în realitate a murit: „în rest, ce să zic: nu-i tristețe mai mare ca vara//…// când ziua crește și plăcerea își pierde din elan”. (Scrisoarea III). Cu alte cuvinte, el contribuie la un imaginar profund neliniștitor. Fără a stărui în dreptul mai multor detalii, trebuie spus că ciclul „scrisorilor” conține multe versuri aforistice: „pentru că orice ai gândi, ai gândi în zadar”, precum și unele secvențe de eseu.
Gloria gloria este ciclul cel mai consistent din volum. În deschidere, un poem intitulat Nimic complicat are o tonalitate de confesiune, iar viziunea e a unui sceptic cu sufletul sfâșiat de lupta cu sine însuși: „am vorbit numai despre lucruri în care n-am crezut niciodată/ le-am împărtășit altora, mi-am educat copii în numele lor”. Destăinuirile înșiruite în poem converg înspre un autoportret, la care, de altfel, poetul lucrează în mai multe etape: „un bărbat de 50 de ani pregătit să-și continue viața/ fără să înțeleagă nimic”. Iar aici s-ar impune și un detaliu, poate mai puțin observat: numai în versurile lui Cesare Pavese se mai fumează atâta și în atât de multe feluri ca la Dan Coman. Pare că la el tutunul are proprietăți magice, iar țigara însoțește nu doar ritualul povestirii sau al scrisului, ci și alte manifestări, anodine, ale existenței: „locul în care fumez se tot îndepărtează” (Ce primăvară frumoasă!); „sting țigara la jumătate”; „fumam amândoi deasupra Iașului, pe terasa hotelului Unirea/ și părea că nimic nu ne mai poate opri” (MO); „sunt un bărbat aproape bătrân/ care fumează înainte să plece” (Poemul de dragoste); „și fără să ies din somn ies desculț în zăpadă și-mi aprind o țigară” (Somnul de frumusețe); „sting țigara. un bărbat fericit:// mă întorc în pat fără să mă întorc în pat” (id.); „când a venit toamna am încetat să fumez”. (Dragoste. Două secvențe). Acest ultim vers, care exprimă un „adevăr” deloc poetic (motivul tutunului dispare după această pagină), e un indiciu că poetul și-a construit cartea aproape fără cusur.
Piesa de vârf a volumului este Poemul de dragoste al lui George Dan Coman pentru Serena Jameka Williams. Se poate vedea aici cum poezia de un anumit tip asimilează realități mai puțin ontologice ca de obicei, caracteristice mai degrabă omului de acțiune decât celui înclinat spre reflecție. Pe de altă parte, poemul e și un triumf al tehnicii de expresie. Un alt poem, Dragostea. Două secvențe, aproape că ne îmbie să parafrazăm un cunoscut pasaj biblic, pentru a fi convinși că, la urmă, rămân acestea trei: dragostea, plăcerea, norocul. Tot acolo, dar și în alte câteva locuri, descoperim o conștiință critică imanentă, ironică pe cât posibil, dar și întoarsă spre tragic, în același timp: „mișcările grăbite ale mâinii:/ felul meu de a reorganiza lumea,/ de-a o scoate din gramatică și din logică.// mișcările tot mai grăbite ale minții:/ felul meu de a-mi aminti.// doar că memoria stă acum sub semnul imaginației:? Amintirile nu corespund faptelor,/ ci viselor:// tot ce spui e inventat de mine,/ toate cuvintele tale există doar/ în reprezentarea mea”.
Dacă ar fi să ne referim la evoluția poetului, în Autoportret vedem o retușare, venită din interior, a crochiului critic cu care l-a întâmpinat Al. Cistelecan la debut: „Viziunea lui Dan Coman funcționează pe principiul autoscopic, nu caleidoscopic; dar de sub vălul realului iese la el o suprarealitate grotescă, tradusă în simbolurile și ritmurile alienației. Pe această linie aproape incontrolabilă își urmărește poetul viziunea, făcând pe grefierul unor vertije și pe notarul unor senzații din infrarealul visceralității”. Reprezentarea lui Dan Coman, cel de acum, funcționează și caleidoscopic, iar în aparatul său optic intră, alături de lumină, și puțină căldură: „fiu de preot din Gersa, crush-ul celei mai înalte fete din Năsăud,/ protejatul lui Vianu Mureșan la facultatea din Cluj./ debut colectiv în 95, marea iubire din 2000 încoace./ carieră didactică,/ poezia e la Bistrița, economii în valută. Casa de la Sângeorz,/ casa de la Moisei, terenuri agricole, cărți. dragoste și// obișnuință: cam asta a fost.// desigur, n-am niciun drept să comentez:/ ordinea în care s-au desfășurat evenimentele a fost fără cusur”.
Primul poem din ciclul Lipsa de greutate a lumii, intitulat Tot mai departe, în larg, e conceput ca un monolog adresat, al cărui destinatar a fost desemnat printr-o dedicație: „pentru Mara”. Cadrul de referință e, de asemenea, conturat: „stau în camera ta care a devenit camera mea/ care va fi în curând o cameră goală// zăpada mieilor dincolo de geam/ oboseala nesfârșită dincoace”. Textul, luat ca întreg, e verbalizarea activității psihice, cu digresiunile, aparent onirice, ale unui locutor care își contemplă melancolic curgerea inexorabilă a vieții: „cât timp am putut să-ți ascund asta, n-am ezitat să o fac./ am rămas aici, pe baricade, încercând din răsputeri să amân.// nu mai e cazul acum,/ așa că mă întind pe covor și fac pluta.// câteva musculițe mă urmează tăcute și disciplinate/ dincolo de geamandură,// tot mai departe, spre larg”. Magnolia, în poemul eponim, devine o prezență alegorică, prin repetiție și, mai ales, prin asocierea cu o formulă, ușor licențioasă, din vorbirea populară, care exprimă acut sentimentul vacuității. Un Text motivațional e încă o tentativă de autoportretizare, de această dată, cu toți acizii autoironiei la vedere: „un om bun, Dănuț. un bărbat atent la digestie:/ înainte de prânz – un păhărel cu țuică de prune// (sănătate curată, entuziasm).// din când în când, somnul de prânz.//…// vorbesc limpede și curajos, fără să fac vreo concesie.// crede-mă: în bucătăria asta e raiul:/ viață pe picior mare și degete lungi.// crede-mă: de la 50 de ani încolo/ toată frumusețea lumii se adună peste noapte-n salivă/ și-ți stă cât e ziua de lungă în gât”. Hinta-palinta are un gros substrat anamnezic într-o carte mai veche a poetului, Dicționarul Mara: „hinta-palinta: așa stau lucrurile:/ copiii au plecat la casele lor,/ corpul a cedat mare parte din teritorii,/ zilele au început să intre tot mai repede-n sac”. Interjecția onomatopeică din titlu sugerează jocul stingher, ca într-un aparteu teatral, al omului înaintând spre senectute. Într-un alt joc lingvistic, în ultimul poem din volum, o virgulă care marchează un vocativ, așezată — contrar oricărei cutume — după titlul obținut prin aglutinări repetate, stârnește un vers în care e cuprinsă tema întregii cărți: „ComanDanTe,/ ce-o să rămână din toate cele care-au fost?” Contextul astfel creat, sub forma unui enunț interogativ-retoric, aduce finalul la o notă de colocvialitate.
Volumul Lipsa de greutate a lumii al lui Dan Coman, într-un efort de descrețire a frunților, prin câteva gesticulații elegant încordate în splendori lirice, dă măsura unui robust talent poetic.