Abditus
În fața oglinzii, subțiat
și cărunt. Și trei ochi. Ultimul,
semănând în fapt cu un cuib de noapte
împuindu-se. Prin el se vede foșnetul,
susurul clipei ce pleacă
și se îneacă. În el te ascunzi
când nimicul se face alb, alb.
Chipul și viața. Zi de zi, început și capăt
deopotrivă. Dimineața și-a uitat numele
și pentru o clipă îți întreabă
numele tău. Nu-i spune,
nu, nu! Uitarea nu are nume.
Au ieșit cuvintele, iată, la curvit/vorbit
cu stelele de ieri, rămase pe cerul tău
astăzi. Iar limba lor
pare că strigă ținutul
unde să-ți pui liniștit capul. Umbra
le înfășoară însă strigătul
dintr-un alt timp (Enkidu a murit!
Enkidu a murit!).
La ce bun poezia,
întreb ultimul stol de nopți,
râzând la lună. Și se înfășoară
doar râsul, învinsul. Cu buze crăpate,
în spuza lui îți stă în brațe femeia.
Mă mai iubești? se aude
trupul ei îngânându-te.
Și cerul se tot coboară
în secolul început brusc
într-o zi de vară
târzie, târziu fiind. Și-l lași acolo
să-ți chiui tăcerea.
Tumult al gândului dedat
nimicului. Ba se alungește
noaptea vie, alergând! Stea
în za de trupuri scânteind.
Imaginea aceasta să o iei cu tine,
să tot crească și să îi tot șoptești:
ești cea mai bună dintre lumi,
cu tine mă voi împărți. O-ho!
Într-o zi aș lăsa pe genunchi
frumusețea să adoarmă,
fără sudalmă –
Rimbaud o imagina unică,
altfel nu ar fi aruncat-o
pustiului, cutreierând pustiul,
un tărâm cât întreaga
melancolie a lumii,
înroșindu-se.
(Din volumul Întoarcerea la real*, în curs de apariție)*
Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.