Ce am învățat de la Graham Greene e o carte dintr-un gen care de-abia în ultimii ani începe să existe în literatura autohtonă, după ce a început să capete vizibilitate ici și colo, mai ales în volume în limba engleză. E, în linii mari, o poveste a maturizării, o primă felie dintr-o autobiografie pe care ți-o poți închipui mai vastă, o schiță de biografie intelectuală, dar cu o găselniță care îi servește de contrapunct. În acest caz, pentru criticul de film Andrei Gorzo, această găselniță (căruia poate amatorul de idei clasice despre film nu i-ar refuza numele de „McGuffin”, propus hâtru de Alfred Hitchcock pentru a desemna ceva care vertebrează o poveste, dar are în mare rolul de pretext pentru acțiunea principală) e o recitire a tot ce a scris Graham Greene. Formula de ansamblu e una de diptic, desfășurat alternativ – una parte biografie personală, una parte eseu literar despre scriitorul britanic –, cu mențiunea că pasajele comentate și chiar motto-urile alese pentru capitole din opera lui Greene încep să reflecte cât se poate de deliberat evenimentele de factură personală pe care le narează Gorzo despre familia lui în primul deceniu de dinaintea căderii comunismului și în primul de după.
Povestea familiei e una a descompunerii – de la origini cu statut în ultimele decenii ale regimului socialist la un precariat perpetuu în perioada de tranziție, cu locuințe nesigure, cu lucrurile rămase împachetate pentru o posibilă nouă mutare. Ce poveste simplă și plină de textură e cea din paginile acestei cărți! E familiară, spusă simplu, fără eroism căutat, notată sec din perspectiva maturității. În ultimii ani sub Ceaușescu, una dintre casele ce aparțineau bunicilor e demolată, iar mai apoi tatăl ajunge să fie arestat și judecat în timp ce cronologia se apropie pe nesimțite de 1989. Acest șir de nenorociri punctează dramatic traiectoria autobiografică, cu alte evenimente ceva mai puțin spectaculoase prin comparație completând fresca de epocă. În paginile corespunzătoare, Ce am învățat de la Graham Greene e una dintre narațiunile autobiografice cele mai reușite despre perioada respectivă, un roman nonficțional scris cu nerv care, cu economie de mijloace și sentimentalism, reconstituie admirabil penuria și nesiguranța ultimilor ani de socialism și echivalentele lor, diferite în nuanțe, ale tranziției.
În anumite momente, revenirea punctuală la Greene e la limita sâcâielii: ai vrea să știi imediat ce s-a întâmplat mai departe, fără ocolul de rigoare prin mica istorie literar-personală, scrisă, fără îndoială, cu un simț deosebit pentru complexitățile operei analizate. Acesta e însă filtrul ales de Gorzo pentru a-și lua o anumită distanță față de evenimente, pentru a face un ocol de idei înainte de a se întoarce la niște emoții extrem de personale.
Sursa acestor emoții, înainte de toate, e figura tatălui. Nu în puține locuri din text se vede talentul lui Gorzo pentru a alege cuvântul just, expresiv și netocit, pentru a defini o situație. Despre tată, scrie la un moment dat Gorzo: „Până la 35 de ani n-aveam să-l prezint nicuneia dintre iubitele mele (pe maică-mea da, pentru că maică-mea era explicabilă)…”. Cartea, pe măsură ce o parcurgi, e despre acest tată inexplicabil, o figură complexă, care flirtează după 1989 cu munca la niște branșe mai puțin centrale ale serviciilor interne, după ce cu câțiva ani înainte citea romane de spionaj de tipul pulp, pe care i le pasa și fiului. E un om de acțiune, deci, reconstruit de o minte contemplativă, un personaj ambiguu pe care atingerea cu instituțiile statului și cu presa senzaționalistă a vremii pare să-l tocească încet.
Pe măsură ce se întrezăresc mai bine contururile lui, încep să devină mai pertinente și paralelele metaforice cu opera lui Greene. Pe Greene, pasiune de tinerețe, care pentru autor are ceva și din respectabilitatea literaturii cu pretenții, și din plăcerile literaturii pulp consumate la o vârstă fragedă, Gorzo îl judecă informat și pasionat, ca pe un om cu prea multe fațete pentru a fi etichetat din scurt. Prin contagiune, la fel stau lucrurile și cu tatăl rememorat.
În mod deloc neașteptat, câteva din paginile cărții sunt despre formarea autorului ca și critic de film. Acestea sunt, dacă nu previzibile, ușor de întrevăzut. Cele mai bune și mai emoționante sunt însă cele în care mocnește complexitatea acestui personaj principal, tatăl, cunoscut îndeaproape și de la distanță în același timp, o lume pestriță cu spioni, ambiții și iluzii nerealizate, pe un fundal de epocă schițat cu eleganță și precizie afectuoasă.